Home | CUVINT INAINTE | SCUZE | NOU PE SITE | GENESSIS | GENESSIS II | FRATII MARAMURESENI | COMITATUL SZOLNOK DOBOKA | CONTINUARE I | CONTINUARE II | TARA LAPUSULUI 1876 HARTA | MUSATINII SI MARAMURESUL | 1914 | Blank page | TIRGU LAPUS | TIRGU LAPUS II | TIRGU LAPUS III | FILE DIN ISTORIA LAPUSULUI | ISTORIE A SCOLII LAPUSENE | TARA LAPUSULUI | TARA LAPUSULUI II | TARA LAPUSULUI III | TARA LAPUSULUI IV | MUNTII LAPUSULUI | Tara Chioarului | Blank page | TARA CHIOARULUI II | ISTORIA RELIGIILOR TARII LAPUSULUI | TURISM IN TARA LAPUSULUI ?! | TRASEE TURISTICE IN TARA LAPUSULUI | Blank page | BISERICILE DE LEMN | BISERICI DE LEMN II | PE VREMEA LUI PINTEA | PANORAMA LAPUSULUI | PANORAMA LAPUSULUI II | PANORAMA LAPUSULUI III | FOLCLOR LAPUSAN | TRADITII | BABA | BAIUT | BERINTA | POIANA BLENCHI | POIANA BOTIZII | BOIERENI | BORCUT | DOBRIC | DUMBRAVA | BREBENI | UNGURENI | CERNESTI | CIOCOTIS- | FINATE- | IZVOARELE -BLOAJA | MAGURENI | TRESTIE- | VALENI | POIANA PORCULUI-FINTINELE | DEALUL CORBULUI | INAU | DAMACUSENI | DEALUL MARE | VIMA MICA | DRAGHIA | FAURESTI | GOSTILA | GROSI | GROAPE | JUGATRENI | ASPRA | LASCHIA | LAPUSUL ROMANESC | LIBOTIN | LARGA | MAGOAJA | COPALNIC MANASTIUR | VIMA MARE | COPALNIC | COROIENI | CUFOAIA | COSTENI | CUPSENI | CARPINIS | CURTISIU MIC | ? CIMPIA SASULUI | STRIMBU BAIUT | PRELUCA NOUA | PRELUCA | PETERITEA | CONTINUARE PRELUCA | PLOPIS | RAZOARE | ROGOZ | ROHIA-PAMINTUL CREDINTEI | ROMANESTI | RUSOR | SUCIU DE JOS | SUCIU DE SUS | STOICENI | SALNITA | SURDESTI | SATRA | VAD | FAMILIA CULCER-MEMORII | BLESTEMUL PAMÎNTULUI | BISERICA UNITARA -MARTIRI | MARTIRII TARII LAPUSULUI | INTOARCEREA ACASA | BISERICA BAPTISTA LAPUSANA | PENTICOSTALISMUL IN TARA LAPUSULUI | PASTRATORII TRADITIEI | POVESTE | Melania Dan | CONTINUITATE | DIN BOGATIILE LAPUSULUI | SENZATIONAL | RADACINI | " Halal de mine sunt bunic " | Pentru Boguta | Emotii | Dupa 25 de ani | LAPUSENI UNITIVA !!! | REINTOARCERE IN TRECUT I | REINTOARCERE IN TRECUT II | REINTOARCERE IN TRECUT III | Ultima ceremonie | EROI | Rohia 2 | MUNTELE GAINA | PROFESORI | " PEDAGOGI DE SCOALA VECHE " | CAMPIONAT PE MAIDAN | VIOLENTA | Blank page | " LA PESCUIT , IARNA " | Istoria unui parculet | LIBOTIN | VECHIUL LICEU | MENTORI | La gradinita | FOTOGRAFII CLASELE I-IV | CLASA VIII | CLASA X | CLASA XII "A" | MENTORI II | SASCUT | SASCUT II | Blank page | povestiri | povestiri II | povestiri III | povestiri IV | povestiri V | povestiri VI | Dr. SOLOMON CORNELIU | CULTURA | CULTURA II | CULTURA III | LAPUSENI | Lapuseni II | TOAMNA SE NUMARA ....... | COPILARIA MEA ,SPITALUL | STRADA DOINEI | Lapusul si evreii | Lapusul si evreii II | LAPUSUL si evreii II continuare | Lapusul si evreii III | Lapusul si evreii IV | Lapusul si evreii V | LAPUSUL SI EVREII (ENGLEZA) | URME | PRIN CIMITIRUL EVREIESC DIN TIRGUL LAPUS | CASA RABINICA DE LAPUS | Traditii evreiesti | HOLOCAUSTUL LAPUSAN | YAD VASHEM | HOLOCAUSTUL LAPUSAN (ANTISEMITISM) | DOCTORI | FARA LEGATURA | ALEGERI | Blank page | Blank page 2 | Blank page 3 | Contact Me | About Me | Favorite Links

AMINTIRI DIN TIRGU LAPUS / SASCUT

LAPUSUL ROMANESC

Enter subhead content here

 

Nevének változatai: 1505-ben*Km. prot. E. 65. Lapos. 1548-ban*Km. met. O. 8. Olah-Lapos. 1616-ban*Km. Lymbus. Oláh-Lápos.

Lápos nevét a rajta keresztül folyó Lápos vizétől s az itt egykor Lápos, mocsaras fekvése után kapta, oláh előnevét pedig lakosaitól.

Először emlittetik 1315-ben*Bánffy ltár és Fejér Cod. Dipl. Tom. VIII. V: 1. 556. Lapos terra néven.

A Lápos vize jobb- és balpartján terül el, a Hugyinhegy lábánál. Deéstől 55.6 kilométernyire a magyar-láposi járásban.

Kezdettől fogva a mai gróf és báró Bánffyak ősi birtoka, 1315-ben I. Károly király Lápos földjét Tamás mester és István a Dénes fiának, mint ősi örökségüket, visszaadja.*U. o.

1349-ben Beszterczén kelt levelében*Székely okltár I. k. 57. l. András mester, székely, brassai, szathmári és máramarosi főispán felhivja a gyulafehérvári káptalant, hogy küldje ki hites emberét a végre, hogy Oroszfái István Mester Jánost, Gegös fiát, iktassa vissza Lápos nevü földe birtokába, melyet tőle a kapniki és waldhütti szászok elfoglaltak.

Oláh-Lápos község valószinüleg 1488 és 1506 közt keletkezett, mert 1505-ben a Harinnai Farkas család kezén találjuk, kik 1488-ban*Km. prot. Michael 106. a Láposvidék uraitól, a Losonczi Bánffyaktól Drágosfalvát, Domokost, Rogozt és Libatont kapták zálogba, de ekkor Oláh-Lápos nincs megnevezve.

1505-ben azonban*Km. prot. O. 65. és 1506-ban*Dl. 30911. már Oláh-Lápos néven is előfordul, midőn azt néh. Harinnai Farkas Tamás végrendeletileg sógorának Bikli Jánosnak s nejének Margitnak adta oda s abba Tamás fia Farkas János is beleegyezett.

1506-ban*Földváry ltár. miután e birtok két részét már előbb Bánffy László, harmadik részét most Harinnai Farkas Tamás leányai: Katalin apácza és Margit Bikli Jánosné, Bogdán moldvai vajdának eladják.

1583-ban*Lib. Reg. I. Sig. Báthory 94. Báthory Zsigmond a láposi ezüstbányákat Grison Jakab és Marconio Roco olaszoknak adván 500 tallérért haszonbérbe, hogy munkásokban se szűkölködjenek, ezért Oláh-Lápost, e bányák szomszédját, egy évre nekik adja haszonbérbe, oly feltétel mellett, hogy a lakosokat ne zsarolják s olyan állapotban adják vissza, a mint azt kezökhez kapták.

{33.} 1584-ben*I. L. Reg. Sig. Báthory 251. Báthory Kristóf, utóbb Zsigmond, lakóit szűk, terméketlen területük miatt a 30-ad alól fölmenti.

1590-ben*U. o. 57. Báthory Zsigmond oláhláposi Páska Máté szamosujvári szabados itteni házát, mely a Lápos és Páska Tamás providus háza között volt, megnemesiti.

1593-ban*Tóth cs. ltára. kiskajáni Tóth Mihálynak Báthory Zsigmond egy nemesi telket ad s személyét is megnemesiti.

1593-ban*Torma gyüjt. Páska Mátét itteni nemesi udvarházban új adomány czímén megerősiti a fejedelem és a következő évben beigtatják.*Km. Arm. Diversae. Ugyanekkor Páska László providus, Burzu György kenéz és Rogaffa József emlittetnek, kik az idevaló aranybányához szolgálnak.

1594-ben*Km. Lymbus. Herberstein Frigyes báró e birtokát 1598-ig Krakker Szaniszlónak adja haszonbérbe.

1598-ban*4. Lib. Reg. 102–105. Oláh Lápos a kapniki ezüstbányához tartozik, kenéze Gyirensy Tivadar.

1602-ben*N. R. A. fasc. 1717. nr. 27. Báthory Zsigmond e birtokot a hozzá tartozó Szászmező nevü pusztával együtt szentlászlói Kamuthy Farkasnak és testvérének drági Kamuthi Balázsnak adományozza.

Az 1603-ik évi*Urb. et consc. rasc. 65. nr. 87. összeírás szerint e falu ekkor Stenczei Krackernek adományoztatott.

1608-ban*Km. Szolnok int. K. 11. és D. 12, D. 8. Pap Tamás és kajáni Tóth Mihály itteni egy telkes birtokos nemesek. 1611-ben*Torma gyüjteménye. nemes Both Mihály idevaló lakos.

1612-ben*U. o. czegei Vass János birja.

1616-ban*Km. Lymbus. Kamuthi Farkas e birtokát, melyet még Báthory Zsigmondtól kapott adományban, a fejedelemnek átengedte. Megszerzését Lisbone Gerard*U. o. szorgalmazza.

1618-ban*Burzó cs. ltára. a fejedelem birtoka; fejedelmi jobbágycsaládok közül Farkas és Csyk emlittetnek. Kapuszám után a fejedelemnek itteni birtokától egy puskást, Kosztin Gergelyt írták be a mustrakor.

1628-ban*Km. X. 390. szentlászlói Kamuthy Farkas és neje Cserényi Erzsébet átengedte volt a fejedelemnek Oláh-Lápost, ezért fiát, Miklóst Gyulavárában újólag megerősiti.

Az 1630-ban*Km. Lymbus. megejtett vizsgálat alkalmával az itteni jobbágyok azt panaszolták, hogy a szamosujvári kapitányok közülök a gazdagabbakat {34.} drága pénzen szabadossá tették, úgy, hogy ez által a szegények az adót és robotot alig győzik, továbbá szokásban volt, mint másutt is, hogy az uradalom borából oly nagy mennyiséget rendeltek kimérni a kocsmában, hogy azt, szegény emberek lévén, meg nem ihatván, a megmaradt bort fejenként rájuk rótták ki drága pénzért, úgy, hogy sokaknak marhájukat is el kellett adniok a bor áráért.

1653. és 1658-ban*Torma cs. ltára. a szamosvári uradalomnak itt 20 adózó jobbágya van.

1658-ban*Erd. főkormsz. ltár. 1714. év. Tasnádról kelt levelében II. Rákóczy György fejedelem Szamosujvárhoz tartozó zöld puskás Pintye Györgyöt itteni házával együtt megnemesiti. Kihirdettetett a bethleni 1703 márczius 2-iki megyei gyülésen, de zabolai Mikes Mihály ennek ellene mondott.

Oláhláposi Pinte család czímere.

Oláhláposi Pinte család czímere.*Siebm. Wb. IV. B. 12. Abth. 144. Taf.

Oláhláposi Szina család czímere.

Oláhláposi Szina család czímere.*U. o. 169. Taf.

1659-ben*27. L. Reg. 71. Barcsay Ákos e birtokot Bánffy György és Dénesnek adja zálogba.

1659-ben*U. o. 180. Barcsay Ákos e birtok felét Bánffy Dénesnek adja zálogba.

1662-ben*Torma gyüjt. itteni nemesek a Páska, Pap és Dán családok.

1662-ben*27. L. Reg. 498. Apaffy Mihály e birtokot, mely a hűtlenségbe esett Bánffy Dénesé volt, Váradi Polyk Jánosnak adja zálogba, de nem sokáig birhatta, mert a fejedelem Bánffyt hűségébe fogadván, 1663-ban*E. F. L. III. 210. A. őt e birtokában, melyet Barcsay Ákostól kapott zálogban, megerősitette. Ugyanez évben*Zachariás cs. ltára. a már 1663 ápr. 15-én nemesitett oláhláposi Szina János puskást Apaffy Mihály oly feltétel alatt nemesiti meg itteni házával együtt, hogy minden hadjáratban jó lóval s fegyverrel részt venni tartozik.*Kihirdetve Deésen, 1796-ban május 31-iki gyülésben. {35.} 1676-ban*Várm. jk. Conscr. itteni nemes a Pap, Páska és Prekup család.

1678-ban*E. F. L. 1848: 4885. sz. a fejedelem Márk Demeter és Mány Nyisztor itteni nemeseket újból megnemesiti, házaikat minden közteher alól kiveszi.

1679-ben*28. L. Reg. 115. Apaffy Mihály e birtokot, melyet azelőtt Bánffy Dénes birt, özvegyének Bornemisza Katalinnak adja zálogba.

1694-ben*Gyf. Szathmár fasc. 2. nr. 35. 56. birtokosa a Dénes fia Bánffy György.

1702-ben*Erd. főkormsz. ltár. birtokosa gróf Bánffy György kormányzó; egy telkes nemes a Páska és Pap család.

1713-ban*Erd. főkormsz. ltár. Nemes Prod. J. 1. idevaló egy telkes nemesek: a Popa, Bota, Páska és Ravasz családbeliek, 17-en laknak 17 házastelken, mely 4 örökséget tesz.

1721-ben*Erd. főkormányszéki ltár XII 1/2. gróf Bánffy György birtoka; nemes: Pap és Páska János s a Mány család.

1769-ben*Gyf. Misc. II. fasc. 7. nr. 6. a fiskus e birtokot, melyet Szentkereszti Samunak br. Bánffy Klárától való fia br. Szentkereszti György és br. ifj. Dániel Istvánnak Bánffy Ágnestől való fia legifj. István birtak, tőlük magához váltván, azt a nagybányai bányaigazgatóságának adta át.

1770–73-ban*Erd. főkormsz. ltár. összeírt birtokos Rogozi Pap László anyai adom. jogon, egy telkes nemes: a Páska család és 1776-ban a kiskajáni Tóth család.

1777-ben*Erd. L. Reg. XI. 543. Mária Terézia királynő ezen birtokot a nagybányai bányaigagzatóságnak 99 évre, tehát 1876-ig zálogba adja.

1785-ben*Lib. Reg. I. nr. 53. pag. 269. és Pap cs. ltára. II. József császár az oláhláposi nemes Pap családnak nevezetesen: Prekup, Simon és György idevaló pap részére egy itteni nemesi telket ad zálogba, melyet még Apaffytól kaptak volt.

1786-ban*Erd. főkormsz. ltár. birtokosa a kir. fiskus; van 136 jobbágya s 29 zsellére.

1820-ban*Erd. kancz. ltára. a nagybányai pénzverő ház- és kamarának van 99 telke; van itt feles egyházi adózó nemes telk.

1828-ban*Várm. jk. Pap, Prekup és Pintye családoknak itten 4 ősi nemesi telkük van.

1838-ban*Megyei ltár. 38 nem adózó, 26 adózó nemes lakosa közül 5 tud írni, olvasni; magyar ajkú 3, oláh 61.

1863-ban*Urb. Wes. 194. l. a m. kir. államkincstár ezen birtoka után úrbéri kárpótlást kapott.

1866-ban*Erd. főkormsz. ltára. nemesi jogú birtokosai: Vitális Károly plébános, id. és {36.} ifj. Benedek János, Lebedi János, Joós Elek, 52 Pap, 36 Páska, 18 Mán, 11 Buda, 6 Butyán, 5 Rusz, 3-3 Borodi, Nagy, Györgyei, Haragos, Volos, 2-2 Kis, Onicza, Opris, Márkis, 1-1 Petrucz, Borkutyán, Kozma, Bogdán és Tyekár.

Jelenlegi birtokosai (1892 és 1898): m. kir. kincstár, 7334 hold, m. kir. vasgyártelep, 124 h. Vásárolt birtokok: Koos Zsuzsánna 104 h.; Hanschild György utódai, 368 h.; Páska János, 116 h.; Szabó Lajos, Bulbuk Antal, Tivadar és János.

Hagyomány szerint már az ősidőkben lakott hely volt. A Czibles és Gutin kimagasló hegycsúcsok körül őserdők boritotta hegységeiben és tövében a baromtenyésztés és bányászat űzetett. E feltevés megerősiteni látszik a község délkeleti határrészében az úgynevezett Padak-on (Podu határu) talált urnák, vastag cseréptöredékek, fenyőszén, grafit és tégladarabok. Azt állitják, hogy itt egykor barbár sírok nyomait fedezte fel ezelőtt néhány évvel Dr. Szendrei János archeologus, és Dr. Primics György, amaz ismertette az Arch. Értesitőben.

A hagyomány e község eredetét tovább füzi. Azt tartják, hogy Oláh-Lápos egykor Dragomirfalva nevet viselt és nem a mai helyén, hanem az itt elterülő hegycsoportok egyik úgynevezett „Ruoja” ágazata által határolt völgyének és pataknak a torkolatánál feküdt. Jelenlegi helyére akként költözött onnan át, hogy a most is meglevő felső gör. egyesült templom helyén, hol hajdan ősi kőriserdő terült el, a dragomirfalvi csordából két fekete ökör nyáron át a hőség elől rendesen ide menekült s végre éjjel-nappal állandóan itt tanyázott, a minek a lakosság különösen jelentőséget tulajdonitván, 1/2 méter szélességü kőrisfagerendákból templomot épitett. E templomról, melyet képben is bemutatunk (l. 25-ik lapon), azt tartják, hogy a nemesek épitették s azért ma is nemesek templomának hivják. Ezek utódai járnak ide isteni tiszteletre. Az utolsó tatárjáráskor*V. ö. Palmer Kálmán. Nagy-Bánya és környéke. Nagy-Bánya, 1894. 280. lap. Ez esemény 1717-ben történhetett. ajtaját a tatárok betörték, a minek kijavitott nyomait ma is mutogatják.

Az elmondottakat megrősiti ama másik körülmény is, hogy Oláh-Lápos határának 3600 k. holdnyi területe 1870-ig magában foglalta az oláhláposbányai arany-ezüst és rezet termelő bányatelepet, a horgospataki (Sztrimbuly) kohászatot és erdészetet, valamint az 1846–48-ban épitett, 1850-ben üzembe vett, de 1892. év tavaszán beszüntetett rojahidai m. kir. vasgyári telepet.

{37.} Tehát nem szenved kétséget, hogy a baromtenyésztés és bányászat üzemének gazdászati oldala létesitette a már emlitett erdőségek aljában, a Lápos vize völgyében és az irtásos erdő helyeken elterülő, ma már csaknem 3000 lelket számláló nagyközséget.

Itt termeltette a kincstár uradalmi vagy kincstári udvarbirósága felügyelete alatt*Torma gyüjt. részben jobbágyai által a 10-ed alapján, részben házilag a mult században emeltetett bánya-kohó és erdőmunkásai számára szükséges gabonanemeket 1848-ig, vagyis a jobbágyság felszabaditásáig, azonban ma is vannak taxalis helyei, melyek megváltatása folyamatban van. A községben még meglevő ingatlanait pedig részint eladta, részint a birtokviszonyok rendezése alkalmával a községek lakóival kicserélni törekedett.

1070-ben*N. Kovács István. Erdélyi Muzeum-Egylet évkönyve. 1860. évf. 92. lap. Thuróczy. Cron. Hung. Anonymy Belae Reg. miután a kunok hazánkat N.-Váradig bekalandozván, kirabolták és pusztitották, zsákmánynyal megterhelten erre tértek vissza a Lápos és Szamos (Lapus et fluenta Zamus) közötti földön, s főleg Nagy-Bánya felől a Lápos vizén keltek át s húzódtak Bethlen felé, hogy az országból kimehessenek, midnenfelé rabolva s pusztitva.

1593-ban*Torma gyüjt. lakói a nagybányai bányáknál teljesitettek szolgálatot.

1645-ben szeptember 16-án*Kálnoki. Napló. Erd. Tört. AD. 4. k. 153. l. jött Máramarosból – „iszonyu rút erdőn hogy az ember latrabb erdőn soha által nem jöhetett” – a székely tábor, miután Rákóczy alatt a vallásszabadságot Magyarországon biztositotta és itt hált meg; Huszár Mátyás a sereg főtisztje pedig Magyar-Láposra ment. Innen a hegyeken át Emberfő felé vették útjokat.

1661 julius 30-án*Katona. Hist. T. 33. p. 152–53. Kemény János fejedelem Négerfalváról kiindulva, itt szállott meg megvert seregével, ez nap vasárnap lévén, pihenni akart, de a nyomában volt tatárok korán reggel megjelentek, fizetett hadai s a megyék dandáraival felkerekedvén, Máramarosba húzódott. A tatárság és a törökök, Ali vezérlete alatt, mindenütt nyomába. Iszonyu pusztitást vittek végbe, az emberek összefüzésében, az égetésben és gyilkolásban vetekedtek egymással.*Kővári. Erd. Tört. V. k. 112. l.

Lakói túlnyomóan románok, de van feles számu magyar lakossága is. Foglalkozásuk földmivelés, állattenyésztés; kevésbbé szorgalmatosak. A mult század elején*Megyei ltár. még malomkőbányászattal is foglalkoztak, azonban nem sokára felhagytak vele, de a zsindely és drányicza-készitést tovább is folytatták.

Táplálékuk a málé, tej, turó, tojás, szalonna s bőjti napokon vékony {38.} leves-féle és fölötte kevés hús, de vasár- és ünnepnapokon annál több pálinkát fogyasztanak.

Egykor, mint mondják, itt jólét uralkodott, de a kincstári uradalom, igazgatóság, vashámor, a rojahidai vasgyár megszüntével minden pangásnak indult, lakói elszegényedtek s a már megszokott pálinkára sem telik.

A románok házilag készült vászoning és lábravalóban járnak, bocskort, tüszőt s karimás posztókalapot viselnek, télen ezekhez a harisnya, szokmány, bunda, kucsma járul. A nők viselete télen, nyáron katrincza, bocskor, ritkán csizma.

Házaikat s gazdasági épületeiket fából épitik, szalmával és dranyiczával fedik. A románok nagy része lakóházát a gazdasági épületeivel kapcsolatban épiti.

Gör. kath. egyházközség, hiveinek két templomuk van, mindkettő kőrisfából épült. A már emlitett felső vagy nemesek templomát az elkopott cyril betüs felirat szerint 1697-ben (?) Apaffy fejedelem idejében festették ki. Az alsó templom újabbkori. Jézus a kisdedek közt és Boldogságos Szűz-Mária fogantatása tiszteletére vannak felszentelve. Anyakönyvei 1831 óta vezettetnek. Régebben gör. kath. esperesi székhely. A templom felett 1774-ben*Megyei ltár selejt. 27. sz. a közlakosok a nemesekkel perben állottak.

1713-ban*Megyei ltár. 7 oláh papja volt. A felső templom lelkészei a Komán családbeliek voltak megszakitás nélkül. Ujabban Komán Juon, Gergely és Tódor paposkodott, ez utóbbi 1872-ben halt el.

Az alsó templom lelkészeit a nemesi Pap család szolgálttata s ezek közül Pap Simon s fia Miklós halálával szünt meg 1874-ben. Lelkészei mind egyszerü emberek voltak, egy kis íráson s lelkészi teendők elvégzésén kivül alig tudtak valamit. Ruházatuk annyiban különbözött hiveikétől, hogy czondrájuk hosszabb volt. Fizetésük a temetés, esketés és keresztelés díja. A nemesség nem fizetett papjának, a kincstár, a jobbágyok pátronusa, miután a nemesekkel közös papjuk volt, szintén nem akart a nemesség papjának fizetni. A jobbágyság és nemesség egymás közt e miatt is folytonosan perlekedett, mely még napjainkban is tart.

Igy ezen nagyközségben a lelkésznek nem volt sem földbirtoka, sem javadalma, sem papi lakja, sem fizetése.

Várna Demeter 1873-ban a felső egyház lelkésze lőn, képzett pap, írt iskolai kézikönyvet, fali táblákat adott ki s román irodalom terén {39.} is működött s miután 1874-ben az alsó egyház lelkésze meghalt, a két egyházat egyesitette egy lelkézség alatt, melynek fő lelkipásztora lett s reá birta hiveit a fizetésre. Szervezte a segédlelkészi állást, a vallásalaptól kieszközölt 200 frt fizetés mellett. Utóda Avrám János. Várna alatt, ki 1878-ban halt meg, többen voltak segédlelkészek, többek közt Fülep Vazul, 1881 óta rendes pap, a hittudományok borostyánkoszorusa, kinek ez egyházra vonatkozó adatait köszönhetem, segédje Nemes József. Legrégibb egyházi könyve 1699-ik évben nyomatott Gyula-Fehérvárott.

A gör. kath. felekezet iskoláját az ötvenes években állitotta föl, 1893-ban szervezték újra.*

Kádár J. Nevelés és Okt. Tört. 395. l.

1858 óta évenként a m.-láposi gör. kath. felekezeti iskolához 110 frttal járult.*U. o. 359. l.

Róm. kath. egyházközség 1772-ben alakult. Mária Terézia ez évi február 6-án kelt*Erd. róm. kath. Schematismus 1882. rendeletével meghagyta, hogy Oláh-Láposra Ferenczrendü barát küldessék.*Act. Epp. N. 141. 1772. Temploma fából épült, mely romladozásnak indulván, 1803-ban kezdik*Keresztes Márton pap Torma Józsefhez írt kimutatásában a templom alapitását 1809-re teszi. jelenlegi kőtemplomát a kir. kincstár és a hivek adományából épiteni. 1804 jan. 15-én szentelte föl P. Hohmán Szaniszló helyettes lelkész a püspök engedélyével a Szent-Háromság tiszteletére. 1803-ban a templomtestre épitett fatornya ma ingadozásnak indult, s tervbe van véve egy alapjából emelendő új kőtorony épitése.

A templomot csikszentgyörgyi Pál Gergely lelkész 1885-ben kőpadimentommal látta el s a következő évben léczes keritéssel vétette körül a kincstár 50 frtnyi adományából s a hivek hozzájárulásával. Ugyancsak ez év őszén épitette a kincstár által adományozott 700 frttal a Szent-Háromság tiszteletére emelt főoltárt és festette ki a szentélyt (nagybányai lakos Szeeman). Ez alkalommal Bulbuk Antal gondnok saját költségén a Szent-Antal mellékoltárát emeltette, ekkor épült szószéke is.

1887-ben a kir. kincstár, mint kegyúr, 700 frtos orgonát csináltatott. Fánta Eduárd tőkési asztalos a templomot új padokkal látta el, 1889-ben a templomi lobogókat szerezte be papja. Lengyelfalvi Simon Sándor a jelenlegi lelkész pedig a kegyuraságtól évenként templomi öltönyökre 60 frt fedezetet eszközölt, a templom falait 8 drb chinai ezüst gyertyatartóval látta el s a czinterembe 30 s a temetőre 40 frtos értékü keresztfát emeltetett feszülettel együtt s az épitendő új kőtoronynak {40.} alapját is megvetette Bulbuk Antal közs. biró és gondnok támogatása mellett, melyre 2200 frtot a kegyúrtól az 1889-ik évre meg is nyert, oly feltétel alatt, hogy ehez a hivek 200 frton kivül tenyeres és igás napszámmal járulnak.*Pénzügyminiszt. 1897 aug. 27. 77533. sz. Oláhláposbányai magy. Kir. bánya- és kohóhivatal 1898. évi 1045. sz. és Egyh. tanács 1896. évi decz. 20-iki 170 jkv. sz.

Miután kegyura a kir. bányakincstár vagy a m. kir. pénzügyminiszterium fedezi az egyház szükségletét, kezdetben semmi magánvagyona nem volt, ma az 1897. évi számadások szerint perselypénzből, ide értve 50 frtos misealapitványt is, 1411 frt 24 krra megy.

Van két, a templommal egykoru harangja, melyeket 1819 jul. 2-án Rudnai Sándor püspök szentelt fel; felirataik: „In honorem S. S. Trinitatis” és „In honorem S. Floriani”.

Megemlitésre méltónak találjuk az egyháztörténet leírása közben megemliteni még azt, hogy a rojahidai vasgyár kellő virágzása idején 1868-ban erős kisérlet történt ezen parochiának Rojahidára való áthelyeztetésére, de Vitális Károly pap ellentállásán e terv hajótörést szenvedett. A rojahidai vasgyár megszünésével itt levő harangját is el akarták szállitani a gyár felszereléseivel együtt, azonban jelenlegi papjának sikerült a pénzügyminiszteirumot okmányokkal meggyőzni arról, hogy nem a kincstáré s így hagyatott meg egyetlen műkincse a nyugbéres kir. munkások némi vigasza gyanánt a telepen. „E haranghoz, mint Simon lelkész jeles egyházi történetében írja, hazánk s egyházunk fájó, de mégis dicsőséges emlékei füződnek.”

„A nemzeti ébredés, az 1848–49-iki szabadságharcz reményteljes, de foszlányokká tépett küzdelmet hirdeti e harang nekünk. Midőn a nemzet titáni harczát vívá az eltipróval szemben, a végső szükség még a tornyok ércznyelvét is bömbölő ágyukká öntené, hogy Isten dicsősége mellett egy szabadságát féltékenyen őrző s ezért élni, halni kész nemzet dicsőséges küzdelmét hirdesse.

A messze vidék összes harangjai 1849-ben a horgospataki kohóba gyüjtettek, hogy ágyukká öntessenek. Az öntőmunkásoknak, kik már a rojahidai kész gyárhoz valának betelepitendők, figyelmét az öntés pillanatában egy harang csengő hangja ragadá meg. Egy ötletük támadt. Félre tevék. Éjnek idején elrejték azon szándékkal, hogy a harczok lezajlása után új telepükre viendik. 1850-ben ezen szándékukat meg is valósiták, s így került a szinyérváraljai harang Rojahidára, mely most bánatosan regél a régmult időkről.

{41.} A tőkési szénégető telepen is egy ily kedves kis harang zengi egy haranglábról az erdők csendjében, fel a Czibles kopasz fejéig, az Úr dicsőségét. A beszolgáló lelkész díját az erdőkincstár megtagadta azért, mert itt nincs templom, az eddig magyarul beszélő hivek elmerülve az oláh tengerben, nyelvüket is feledni kezdik stb.”

Temetője a falu felső nyugati szélén feküdt, 1852-ben a „Mocsira” helyen vettek mást, mely 1889-ben kibővittetett s 1895-ben kőkereszttel látták el.

A papi lakás kezdet óta a kincstári gazdasági belső telken volt, a kasznári lak mellett, boltivezett pinczéje felett ma veteményes díszlik. A papi és kasznári lakok előtt a mai malom árkán át vezetett a templomi feljáró út, mivel a mai ország- és a templom előtt való út később létesült.

1875 október 1-én a kincstári gazdaság megszünvén, a kasznári lak déli részét a kincstár az iskola és kántortanitói lakásul adta, az északi részében már előzőleg is a pap lakott. Pap, tanitó, iskola egy fedél alatt van ma.

Ez anyaegyházhoz tartozó filiák: Libaton, Felső- és Alsó-Szőcs, Tőkés, Rogoz.

1840-ben*Keresztes M. pap kimut. birtokomban. lelkek száma: O.-Láposon 101 férfi, 97 nő. A belsőszolnoki rész filiáiban 9 fi, 7 nő, együtt 110 fi, 104 nő. Ebből magyar 34 fi, 26 nő, örmény 23 ft, 17 nő, német, sváb 26 fi, 37 nő, tót, lengyel 24 fi, 27 nő.

A papok fizetését a kincstár 1788 szept. 30-án kelt udvari rendelettel*Litt. Insp. Nagybányaiensis Lib. N. epp. 34. 1789. évi 230 frtban és hat öl fában állapitotta meg. 1806-ban még 24 véka gabonával szaporitotta.

Ma az 1893. évi congrua rendezés folytán kap a pap 549 frt 50 krt, 41 köbm. száraz tűzifát és 7.37 hektoliter búzát, vagy ezt is pénzre számitva, 586 frt 41 krt.

E javadalmazáshoz hozzájárult 1850-ben az üzembe vett rojahidai vasgyári, hova hetenként négyszer és a tőkési szénégető telepre való kirándulásokért esetről-esetre fizetett 1 frt 57 1/2 kr. De ezen utóbbiért a díjazás 1890-ben, az előbbiért 1897. év végével tejesen beszüntettetett.

Anyakönyve 1787 óta vezettetik.

Lelkészei: Gyepesi Didar, szent Ferencz-rendü áldozár, 1787-től, Koncz Krisoponus 1794-től, Magner Ignácz lelkész 1795-től, Hohman Szaniszló, szt. Ferencz-rendü, 1802-től, Behr Rupert, szt. Fer.-rendü {42.} 1804-től, Dániel József lelkész 1809-től, Kandó Antal 1817-től, Vicht Miklós 1818. Bándi Elek szt. Ferencz-rendü 1819. Orányi János lelk. 1822. Péterfi János 1825. Vikár Lukács 1826. Nagy István 1828. Andrássi István 1833–36, később gyulafehérvári kanonok, Batthyanianum őre, egy csillagászati mű szerzője és „Theologica Compendium” összeállitója, melyet írott alakban a theologusok tankönyvül hosszas időn át használtak. Eismann Miklós 1836. Keresztes Márton 1838, később híres esperes. Elekes János 1842. László Márton szt. Ferencz-rendi 1845. Pap János lelkész 1846. Tömösvári Gergely 1850 ápril 26-tól 1853-ig. Imecs Dániel 1855 szept. 1859-ig. Laiber Antal 1859. Vitális Károly 1862. Dobos István 1870, meghalt itt decz. 17-én. Pap János másodszor 1872. Pál Gergely 1877. és Simon Sándor a jelenlegi 1890 óta, kinek nagy részletességgel, hazafias lelkesedéssel alaposan megírt kéziratban levő munkáját használtam fel ezen község és egyház történetének megírásámnál.

A róm. kath. iskola az egyházközség megalapitásával egykoru. A kincstár volt kegyura. 1848-ig német, ekkor magyar s 1850-ben újólag németül levelezett az ispánsággal 1865-ig. A tanitás nyelve kezdet óta a magyar. Fizetése 91 frt tanitói, 21 frt kántori díj, 20 kbm. Fa az iskola fűtésére és 28 kbm. A tanitó részére. 6 frt favágatás, lakás, kert, harangoztatásért 1 hold szántó és rét. 1891-ben a fizetést újra szervezte s lett 300 frt tanitói, 37 frt 80 kr. kántori fizetés, fűtésre 57 forint.

1896-ban*Vallás- és közokt. miniszteri r. 71583. sz. iskolája államosittatott.*Kádár J. Nevelés és Okt. tört. 393. l. részletesen.

Ev. ref. lakossága 1898-ban*Ev. ref. Névkönyv. Domokoshoz tartozó fiókegyházközség.

Éghajlata változó, inkább zordnak mondható, szeles, néha jeges, de egészséges.

1750-ben*Erd. főkormsz. ltár. határát Batiz-Polyán vagy a mai Rákosfalvával irták össze. O.-Lápos határának alig harmada téres és közepes termésü, a többi erdős, hegyes és terméketlen. Földjük nem adja meg a szükséges gabonát, azért deszkakészités és ezek elárusitásával foglalkoznak. Barmaikat Deés és a szomszédos vásáros helyeken, főleg M.-Láposon árúsitják s itt vámot nem fizetnek. Határa két fordulós, 4–6 ökörrel szántható, téri része posványos, Lápos, a honnan nevét is nyerte, és ezért mivelésre nem alklamas, trágyázni nem szokták, a hegyi részről pedig az eső lemossa. Az őszi búza köble 3, a tavaszi vetés 4 kalangyát {43.} terem s rendesen 6 vékával fizet. Tavaszi búzavetés nincs szokásban. Tüzelésre való fás erdeje bőven, legelője kevés, kaszálója fordulónként. Egy része Domokos határán is bir. Van 639 köböl vetésre való szántója, elvetettek 48 1/2 köböl őszi búzát, 539 3/4 köböl tavaszi gabonát, szemül lett 18 köböl tengerije, rétje 444 1/4 szekérre való; a malmok jövedelme 26 frt 51 kr. Van 404 jármas ökre, lova, 363 tehén, 78 tulok, 869 juh, kecske, 132 disznó, 174 méhköpűje Főző üstök jövedelme 32 frt 50 kr.

1822-ben*Cziráky urb. oszt. határa 3-ad osztályú. Adó alatt van 814 1/2 köb. szántó, 1841 1/4 szekérnyi kaszáló, 67 ökör, ló, 81 tehén, 18 bornyu, 16 juh, 15 disznó, 3 méhköpű.

1898-ban határának földje hideg, agyagos, terméketlen, főbb terményei: tengeri, kevés tavaszi gabona, zab és pityóka. Erdélyi fajta szarvasmarhát, juhot, kecskét, sertést és lovat tenyésztenek; gyümölcse jobbára a szilva.

Forrásai kitünők, számtalan patakjai közt legnevezetesebb a „Ruoja” vizének bősége és tisztaságánál fogva.

Van régibb idő óta postája, külön körjegyzősége és csendőrsége.

1676-ban*Erd. Országgy. Emlék. a gyulafehérvári országgyülés 13. artikulusa szerint itt harminczad volt.

1767-ben*Erd. főkormsz. és megyei ltár 28. a kormányszék innen Budafalváig az útépités ügyében intézkedik s 1769-ig*Megyei ltár selejt. 44. sz. fennállott száraz vámját megszünteti s ugyanez évben*U. o. 76. sz. elrendeli innen a Kapnik felé vezető út épitését.

1786-ban*Erd. főkormsz. ltár 5347. sz. és megyei ltár 1785. évi 289. 1786. évi 148. sz. június 20-án nyeri évenként három országos vásár tarthatására való jogát. Jelenleg 1898-ban 4 országos vására van, de kevésbbé látogatottak.

Van három malma, az egyik 3 kövü a község központján Bulbuk Antal tulajdona, egyike a vidék legjobb malmainak, posztóványolóval egybekötve, a másik a Bulbuk Jánosé, a község felső részén, a harmadik egyeseké, egy-egy kővel és kerékkel.

Van itt vízerőre berendezve Bulbuk Antalnak 1878 óta egy vashámora, mely kapát, szálvasat, ásót, vaslapátot, ekevasat s más gazdasági eszközöket készit.*Valerius. Mineralogia. Edita Berlini 1750. bővebben ír az itteni bányatermékekről.

Épületköve bőven és jó minőségü.

Határhelyek: 1548-ban*Km. Met. O. 8. Határpatak.

{44.} 1766-ban*E. F. L. III. 210. J. Pojana Szaszuluj; Lunka mori; Puntye Perevuluj; Ungyul nyikiteszi, Sesz, Handol, Guru Sztrimbuluj, Gyalu Usi, Guru jezunyi, Balta, Mesztyekán, Hejtás, Mocsira, Vurvu jegyeri, Szerpeturi, Popeny, Gura, Roányi, Vadu Ruszuluj, Vremest, Sztirkoje, Valye Határilor, Marcseszk, Rusaneye, Vurvu Mingyegyuluj, Grujul Tirguluj, Magura kobrázi, Velyi Rélye, Pojána Habri, Balta Dsunkuluj, Csincseszk, Valye Blidaruluj, Plejucz, Gruj, Lázu Szimi, Lábur, Gejedera, Kolnyik, Jegyera patak, Podur, Zevoj Lenki, Zevoj Ariczuluj, Grumbi, Pojána Ulmuluj, Tomojeszk, Gura Batizuluj, Gura kamsi, Ruoványe patak, Jegyera Suri, Gura Csormolini, Priszekucze, Munyikulésze, Csonkás, Oltoványi, Valeye Tyertyuluj, Zsireszellye, Valya Pojeczava, Valcselile Maláluluj, Vesztyeszk, Zevoju Tyipuluj, Rud; Lazur, Tejeturi, Leorda patak, Hágoul Budi, Valye Drilli patak, Mogura Porculuj, Priszlop erdő, Gyalu Blósi.

1864-ben*Pesty Frigyes gyüjt. Seku, bükkös, erdős hegy; Kaszta Urszuluj; Gyálu Jinuluj, bükkös erdő; Hasgyáska, erdő, mészkőégetéssel; Valea Pojeni; Preucz, szénatermő hely.

1898-ban dülők: Lab gyin zsos, Fatia, Gruj, Pojana, Sessurile, Lunka, Zsimbricza, Labu din Sussu, Ruoja Pleska, Jedera, Vurvu Szucsuluj.

Lakossága: 1553-ban*Transilv. f. 9. nr. 69. van benne 20 kapu, 16 szegény lakos, puszta házak száma hat.

1630-ban*Km. Lymbus. fiaikkal együtt 100 jobbágy, 9 szabados nemes lakója van, összes házainak száma 53.

1637-ben*U. o. van benne összesen 70 ház, melyben fiaikkal együtt 204 jobbágy, 17 szabados nemes lakik.

1703 körül*Erd. főkormsz. ltár. van 6 jobbágy, 34 zsellér, 6 szegény, 9 szabados nemes lakosa, lakóházainak összes száma 49, el van pusztulva 33 ház.

1706-ban*E. F. L. III. 242. B. fiaikkal együtt 195 jobbágy lakik benne; összes lakóház 74, elpusztult ház 7.

1750-ben*Erd. főkormsz. ltár. van egy telkes nemes lakos 36, kik 17 telken 33 házban laktak s 1 ily özvegy fél telken 1 házban; 82 jobbágy 71 telken 79 házban és 6 özvegy 6 telken és házban, 6 zsellér 3 telken és házban és külsőség nélkül való zsellér 25 lakik 24 telken 25 házban s van 13 kóborló, 4 ily özvegy és 3 czigány családfő lakosa. Együtt 121 1/2 telken 147 házban laknak. El van pusztulva 31 ház, melynek {45.} lakói ezelőtt 20 évvel kihaltak, részben elköltöztek, 27-et s ehez tartozó külsőséget a községi lakosok mívelnek, 4 pedig parlagon hever. Iparosa a nemesek közül 20 zsindelycsináló s egy szűcs, a jobbágyok majdnem mindenike zsindelycsináló, a zsellérek közül is 4; kovács a 3 czigány.

1831-ben*Consign. stat. topogr. 137. l. lakossága 1426.

1847-ben*Megyei ltár. itt és Oláh-Láposbányán 70 családfő és 18 özvegy bányászcsalád volt adó alatt.

1857-ben*Orsz. ism. Tábla 22. l. házak száma 551, a lakosoké 2406, ebből 428 róm. kath., 1929 gör. kath., 3 evang. luth., 36 evang. helvét.

1886-ban 2933 lélekből 325 róm. kath., 2357 gör. kath., 24 ágost. evang., 7 helv. hitü és 20 zsidó.

1891-ben 2708 lakosból 416 róm. kath., 2235 gör. kath., 5 gör. kel., 16 ev. ref., 3 lutheránus, 33 izraelita.

Adója: 1703 körül*Erd. főkormányszéki ltár. a jobbágyok egy évi adója 77 frt, 17 3/4 köb. búza és ugyanennyi zab, 6 szekér széna s egy vágómarha; a nemeseké 18 frt, 5 köb. búza s ugyanannyi zab s egy szekér széna.

1748-ban*U. o. Batiz-Polyánnal együtt adózott s fizetett 556 frt 74 krt. 1749-ben*U. o. 592 frt 56 1/2 kr. 1755-ben*U. o. 666 frt 52 kr. 1822-ben amazzal együtt 1269 frt 1 krt, külön magára 775 frt 11 krt. 1898-ban 6064 frt 62 kr.

Drágosfalva.

Nevének változatai: 1393-ban*Dl. 7898. Dragusfalua. 1553-ban*Trans. fasc. 9. nr. 69. Drágosfalva és Dragwsfalwa.

Alapító kenézéről vette nevét.

E község egykor Oláh-Lápos határán elterülő hegycsoport egyik „Ruoja” ágazata által határolt völgyének és pataknak torkolatánál feküdt Dragumérfalva néven s innen költözött időnként át a mai Oláh-Láposra a népmonda szerint 1600 körül,*L. O.-Láposnál. melyet adataink is megerősítenek.

Első birtokosai a Láposvidék urai, a Losonczi Bánffyak voltak. 1393-ban*Dl. 7898. a Bánffyak közti osztály szerint ez oláh falu Dénes mester fiainak Péter, György és Lászlónak és néhai István fiainak László és Istvánnak jutott.

1488-ban*Km. prot. Mich. 106. és Erd. Muz. Györgyfalvi László fiai Salatiel és Miklós e birtokot, melyet még atyjuknak Losonczy Albert zálogosított el, Harinnai Farkas Tamásnak vetik zálogba.

{375.} 1502-ben*Km. prot. Michael 94. Farkas Tamás fia János magszakadása esetére sógorát Bikli Jánost teszi örökösévé.

1505-ben*Km. prot. O. 65. és 1506-ban*Dl. 30911. néhai Harinnai Farkas Tamás Drágosfalvát végrendeletileg sógorának Biklinek adományozván, abba fia Farkas János is beleegyezett.

1553-ban*Transilv. fasc. 9. nr. 69. Csicsóvár tartozéka a Lápos vidékén. Vajdája Páska Fülöp. Van benne Oláh-Lápossal együtt 20 kapu, 16 szegény lakosa és 6 elpusztult ház.

1592-ben*Orsz. ltár. midőn felső-szőcsi Burzót statuálják, külön emlitik Drágosfalvát, Lárgát, Tőkést és Oláh-Lápost, melylyel ezután egyesült.

Jobbágyszolgálmányok: 1552-ben*Transilv. fasc. 9. nr. 69. Oláh-Lápossal együtt adtak 5 fejős tehenet 11 frt, egy ökröt 3 frt, 50 köböl zabot 16 frt 67 denár, két köböl gabonát 1 frt 60 denár, 6 pint vajat 1 frt 50 denár, 10 bárányt 1 frt 20 denár, 5 sajtot 40 denár, 1 tömlő túrót 1 frt 50 denár, 80 csirkét 1 frt 60 denár értékben, birságba fizettek 6 frt 80 denárt.

1553-ban*U. o. jobbágyaiknak évente Szent-Mártonnapon egyik fele 16, másik fele 8 denárt fizetett. Szent-György napon juhaikbol 50-det adtak.*Bővebben Csicsóváránál.

Dragumérfalvi Barla család czímere.

Dragumérfalvi Barla család czímere.*Siebm. Wb. IV. B. 12. Abth. 193. Taf. V. Ö. O.-Lápossal.

 

Rojahidja.

Oláh-Láposhoz tartozó puszta, mint bányatelep; oláh neve Poduroi. Nevét, a Roja vizén hid vezet át, attól kapta. Oláh neve*Cihac I. 189. padure = mocsár, mocsarat, Roj szláv név, annyit jelent, mint patak.*Mikl. 278. ltár. Fekszik Oláh-Lápostól északra a Lápos balpartján.

Vasolvasztójának alapját 1847-ben tették le s az épités tartott 1848–49-ben. 1850-ben a kir. kincstár Horgospatakáról ide helyezte át a vasolvasztást. Az érczet hozzá a környék szolgáltatta. 1866-ban*Erdélyi főkormányszéki ltár. nemes jogú lakosai Divald Gyula és Károly.

A vasgyár virágzásának ideje 1868. évre tehető, ezen innen hanyatlott. 1892 körül megszünt. 1894 augusztus 6-án, mint egyik lapból olvassuk: „Simó Lajos országgyülési képviselő vezetésével nagyobb küldöttség tisztelgett Wekerle miniszterelnöknél Nagybányán. Ez a küldöttség Magyar- és Oláh-Lápos vidékéről kelt útra, hogy Rojahidja visszaállitását kérje. Rojahidja virágzó gyártelep volt, a hol két év előtt néhány száz munkás kereste kenyerét. Hatalmas olvasztókemenczéi, gépmühelyei egy egész nagy vidéket tartottak fenn. Egy oly vidéket, hol még a zab sem terem meg, s hegyei, oldalai még csak kecskegelőnek sem válnak be. Ennek a vidéknek lakói Rojahidján, részint mint munkások, részint mint fuvarosok kenyeret kaptak s fizethették adóikat.

A gyártelep nagyszámu tisztviselőivel évtizedeken keresztül éltető eleme s hatalmas tényezője volt a vidéken a magyar állam eszméjének, e mellett szép forgalmat is csinált, a melyből nagyon sokan részesültek s éltek.

Az utóbbi időben e gyártelep deficzittel zárta le számadásait s a helyett, hogy az illetékesek jobban belebocsátkoztak volna az okok {579.} mélyébe, az egyoldalu informáczió alapján megszüntették a munkát Rojahidján.

Ez még nem lett volna nagy baj, mert még mindig élt a remény, hogy akad vállalkozó, a ki az államtól kibéreli s ismét kenyér lesz a nép szájában. De nem így lett. Egy napon egy csomó munkás magasabb parancsszóra szétrombolta az egész telepet. Szétszedték a hatalmas gépezeteket, s a miket épen ki tudtak venni, azok egy részét Vajda-Hunyadra, más részét Kabola-Polyánba vitték, a hol állitólag kitették az esőre rozsdafogónak.

Rojahidjai vasgyár.

Rojahidjai vasgyár.

A mit nem tudtak kivenni, összetörték. Összeromboltak ott mindent, hogy kő kövön ne maradjon s ezzel egy egész vidéket a legnagyobb nyomorba juttattak.

A vidék értelmisége már régóta foglalkozik azzal a kérdéssel, hogy mikép lehetne segiteni a bajon, s arra a megállapodásra jutottunk, hogy egy kedvező alkalmat megragadva, kérelmezni fogjuk e telepnek visszaállitását.

A kedvező alkalom meg is érkezett most, hogy Wekerle a szomszédos megye területére jött. Felhasználták tehát az alkalmat és Simó Lajos országos képviselő vezetése alatt átmentek mintegy 24-en Nagy-Bányára Wekerléhez.

A miniszterelnök nagyon előzékenyen fogadta a küldöttséget s határozott igéretet tett arra nézve, hogy e telepet visszaállitja, – igaz {580.} ugyan, hogy többé nem házilag emelteti, hanem tért nyit a szabad versenynek, – s ez úton fogja bérbeadatni. Ez így is jó, mert a fő, hogy meglegyen.

Tehát füstölögni fognak ismét a hatalmas olvasztók, csinálni fogják ismét a modelleket, lesz fuvar, reszelés, kalapálás s a mi fő, ezer embernek lesz ismét kenyere”.

Rojahidja, mely annyi ideig állott parlagon, hatalmat épületei s a tisztilakok pusztán, néptelenül, 1899 nyarán az államkincstár által 25 évre Manovil Józsefnek adatott haszonbérbe s így remény van arra, hogy a teljesen elszegényedett vidék népeit kenyérhez juttassa.

Róm. kath. egyháza, iskolája az oláhláposi anyaegyház kezelése alatt állott. Harangját az érczolvasztóból 1849-ben mentették meg s úgy hozták ide az új telepesek.*V. ö. O.-Lápossal. Képe közölve Pálmer Kálmán: A Magyar Országos Bányászati és Kohászati Egyesület vándorgyülése alkalmára Nagybánya és környéke. Nagybánya, 1894. 303, 305. l.

Rohmező.

Nevének változatai: 1584-ben*I. Lib. Reg. Sig. Báthory 251. Rohmezeő.

Magyar-Lápos tartozéka volt, de mint ilyen még 1553-ban*Transilv. fasc. 9. nr. 69. a tartozékok közt elő nem fordul, csakis 1584-ben emlittetik először, tehát 1553–1584 közt keletkezett.

{578.} 1584-ben*I. Lib. Reg. Sig. Báthory 251. Báthory Kristóf, utóbb Zsigmond lakosait a 30-ad fizetése alól szegénységük és szűk, terméketlen területük miatt felmenti.

Hogy ezen község alatt az O.-Láposnál emlitett Ruoja, vagy a később keletkezett Rojahidja értendő, az adatok hián eldönteni, valamint egykori fekvését meghatározni nem tudjuk.

 

Familie de nobili din Lăpușul Românesc

Pintér de Oláhlápos

                                           #

 

Lapusul Romanesc

Lapusul Romanesc

 

LAPUSUL ROMÂNESC

 

 După cercetările făcute de-a lungul anilor şi a izvoarelor arheologice descoperite în aceste părţi, zona Lăpuşului s-a menţinut vreme îndelungata ca o vatră sigura de vieţuire a unor grupuri de oameni a căror îndeletnicire principală o constituia creşterea animalelor. Faptul că zona apare aşa de târziu în însemnările documentare nu denotă că ea, mai inainte, ar fii fost nelocuită sau deşertică, ci mai degrabă e valabilă presupunerea că aici au existat în mileniile ce au urmat, aşezări vremelnice ale unor populaţii care au putut fructifica în interesul lor bogăţia naturală a regiunii: păşunile, pădurea, sursele miniere,etc.

           La 1553 s-a efectuat o cercetare ordonată de impăratul Ferdinand, solicitând voivozilor Ardealului de atunci, Francisc Kendi şi Stefan Dobo, să revizuiască toate bunurile cetăţii Ciceu. Din cele 63 de localităţi luate în evidenţă în anul 1553, majoritatea, 48-50 de sate erau curat românesti, iar dintre satele situate în zona Lăpuşului, numai Târgu Lăpuş şi Dămăcuşeni erau şi cu populaţie maghiară. În cazul localităţii Lăpuşul Românesc nu poate fii vorba despre prezenţa populaţiei maghiare până la începutul secolului al 19-lea când au luat proporţii exploatările miniere de metale neferoase de la Băiuţ şi Groşi. 

         Aşa se face că la începutul anului 1840, Lăpuşul Românesc cuprindea 101 bărbaţi şi 97 femei de naţionalitate străină dintre care: 60 erau maghiari, 40 armeni, 63 nemţi şi 51 polonezi. De asemenea este bine menţionat faptul că în anul 1831, Lăpuşul Românesc avea o populaţie de 1426 de locuitori iar în anul 1857 locuiau aici 2407 suflete din care 1921 erau români.

Comuna Lăpuşul Românesc este cea mai numeroasă aşezare din Ţara Lăpuşului. Situată la nivel submontan ea atinge radial şi alte sate româneşti, legate prin Grui de Libotin, prin Obreja de Suciu de jos, prin Plaiul Moroşenilor de Botiza. Lapuşul rezultă ca un sat străvechi, desigur dincolo de data atestării, cum o arată şi civilizaţia bronzului descoperită pe teritoriul său, cu cele două tendinţe venite din timpul ca şi din spatiul său propriu: concentrică în structura de neam, extensă în suprafaţa de hotar şi în legatura cu vecinii.

          Aşezarea Lăpuş, aflată în Munţii Lăpuşului şi cei ai Ţibleşului, se situează la 13 km de oraşul Târgu Lăpuş şi la 55 km de municipiul Baia Mare. Deasemenea este situată la 50 de km nord de oraşul Dej.
          Cei câţiva kilometri parcurşi de la Târgu Lăpuş ne apropie tot mai mult de satul în care portul, obiceiurile şi omenia s-au transmis din vremi îndepărtate până în zilele noastre când  rădăcini ale civilizaţiei retrezesc noi speranţe şi vise în peste cele 5000 de suflete ale sătenilor acestei aşezări.
         
        Cu o suprafaţă de cca. 5000 ha şi prins într-un climat muntos, satul Lăpuşul Românesc este brăzdat de râul cu acelaşi nume care are ca afluenţi râurile Rotunda şi Suciu. La rândul său râul Lăpuş este un afluent principal al Someşului. Cu un climat temperat continental definitoriu pentru această regiune a ţării, satul Lăpuşul Românesc se poate definii ca o localiatate cu nuanţe moderate.
       
        Toponimicul “Lăpuş” apare pentru prima oara intr-un document dat în anul 1231, fiind vorba de râul care străbate pădurile Keykus şi Fenteuş situate aproape de confluenţa acestui râu cu Someşul. După 60 de ani se întâlneşte din nou denumirea, de această dată fiind vorba de zona geografică depresionară care apare datată în anul 1291 într-un document prin care regele Andrei al III-lea dispune Căpitalului de Alba să întocmească formele necesare introducerii comitelui Dionisie în posesiunea Lăpuş ca dar pt. participarea acestuia în razboiul cu principele austriac Albert. Totuşi la această dată nu putem vorbi de o zonă bine determinată pentru această denumire.
 
Biserica Lăpuș

Anul construcţiei: 1697
Locaţia: Lăpuş
Sumar: Documentele menţionează existenţa bisericii încă din 1733, în timp ce cărţi şi icoane aparţinând bisericii sunt înscrise cu data 1697, care a rămas data oficială a construcţiei. De asemenea, tipologia constructivă a bisericii sprijină această dată mai înaintată.

Lapus - Maramures
Biserica Adormirea Maicii Domnului din Lapus, vazuta dinspre est.

Dimensiunile bisericii sunt mici. Corpul principal este dreptunghic, iar absida poligonală continuă linia de pe pereţii naosului. Uşa de intrare este la faţada sudică, nu ca de obicei, pe cea vestică. Mai există şi un pridvor pe partea sudică, mergând pe toată lungimea bisericii. Urmând acest tip de plan, acoperişul este asimetric, înclinându-se mult spre sud. Sub streaşina mare, pe o podea din dale de lemn, se află o masă lungă, pentru mâncare comemorativă.
Pe faţada sudică se află mai multe cruci din lemn, sculptate şi pictate, cu texte în slavonă, datate din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Ele aparţin mormintelor preoţilor decedaţi în această comunitate.
Un cimitir interesant încercuieşte biserica, cu cruci din lemn de la începutul secolului al XX-lea.

Lapus - Maramures
Cruce de lemn pictata, din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, pe fatada sudica a bisericii.

Uşa de la intrarea în biserică este ea însăşi simplă, dar feronăria împodobită a balamalelor o decorează. Tocul este gravat cu triunghiuri care formează o fâşie lată şi mai multe cruci împrejurul uşii. Pragul are forma a trei mici arcuri. Tocul de la intrarea în naos este o altă operă de artă a sculptorilor în lemn locali. Principalul motiv este rozeta solară, ceea ce arată urme ale picturii policrome.
Pictura interioară este vizibilă doar în pronaos, prin scenele din Judecata de Apoi. Aceasta este făcută în stil grafic, cu caracteristici ale artei miniaturale.



./galerie_foto/Manastirea/P1040533-1.JPG

 

 

Biserica de lemn din Lăpuş

 

 
Fișier:Biserica de lemn din Lăpus (35).JPG
 
Biserica de lemn din Lăpuş, comuna Lăpuş, judeţul Maramureş, foto: iunie 2009.
Fișier:Biserica de lemn din Lăpus (34).JPG
 
Portalul interior

Fișier:Biserica de lemn din Lăpus (13).JPG

Fișier:Biserica de lemn din Lăpus (4).JPG
 

Icoanele şi Uşile Împărăteşti

Biserica de lemn din Lăpuş, comuna Lăpuş, judeţul Maramureş datează din anul 1697[1]. . Are hramul „Adormirea Maicii Domnului” şi figurează pe lista monumentelor istorice, cod MM-II-m-A-04811

 Imagini din exterior

Fișier:Biserica de lemn din Lăpus (33).JPG

Fișier:Biserica de lemn din Lăpus (23).JPG

Fișier:Biserica de lemn din Lăpus (26).JPG

Fișier:Biserica de lemn din Lăpus (29).JPG

Fișier:Biserica de lemn din Lăpus (34).JPG

 Imagini din interior

Fișier:RO MM Lapus wooden church 1.jpg

Fișier:RO MM Lapus wooden church 2.jpg

Fișier:RO MM Lapus wooden church 11.jpg

Fișier:RO MM Lapus wooden church 21.jpg

Fișier:RO MM Lapus wooden church 20.jpg

Fișier:RO MM Lapus wooden church 17.jpg


 

MANASTIREA ROAIA -LAPUSUL ROMANESC

 

Manastirea

./galerie_foto/Manastirea/P1040533-1.JPG

 

MAICA STARETA MARIA MAGDALENA: «Eu nu am lucrat cu bani, eu am lucrat cu oameni!»


 

Stăteam la căldură, cu un excelent pahar de horincă alături şi o coleaşă şi „găzdăluiam” povestiri, când popa nost – părintele Ioan Pop din Poienile Izei, vechiul şi dragul nostru prieten – ne-a îndrumat paşii de a doua zi prin Maramureş, către Lăpuşul Românesc, să vedem ceva extraordinar: lucrarea – în piatră şi în duh – a unei consătence, maica Maria Magdalena. Am ajuns la Mânăstirea Roaia, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” (deşi pe indicatoarele rutiere scria hramul... „Adormirea Maicii Domnului”), pe o ninsoare de zile mari, în fapt de seară, într-un ger cumplit, care până dimineaţă coborâse sub minus 9 gra­de. Căldura sufletească a maicilor care ne-au primit bucuroase, atmo­sfera reală de familie care – sincer – ne-a frapat, toate au deschis imediat inimile şi ne-am pus pe voroavă duhovnicească. Din păcate, nu pot reda în scris accentul şi felul graiului maicii stareţe, şi astfel interviul pierde mult. Dar vă rog să mă credeţi pe cuvânt: demult n-am văzut făptură mai zdravănă, mai duhovnicească şi mai sănătoasă decât maica Maria Magdalena. Care nici măcar la cipuri şi la porcină nu se dedulcise... Îşi trăia credinţa în Hristos cel Viu, cu conştiinţa maramureşeanului că ce face, pentru Dumnezeu face, şi ce va să vină peste noi, tot de la El vine! Restul e panică de oraş şi angoasă de internet...

 

O proorocie în Moldova


Maică stareţă, cum aţi luat calea monahismului?
Încă din tinereţe. Eram o „gaşcă” de fete şi de băieţi care vorbeam cu toţii cum să mergem la mânăstire.
Ştiaţi ceva despre viaţa de mânăstire?
Nimic. Nu umblam, copii fiind, pe la mânăstiri, că nu mai rămăseseră deloc în zona Maramureşului. Mai târziu, prin 1979, am ajuns la părintele Cleopa, care mi-a fost duhovnic până la moarte. Am simţit însă o chemare, că acolo aveam noi pregătit un loc. Ne întâlneam şi povesteam şi ne gândeam cum să facem şi noi o mânăstire în zonă. Parcă era o joacă... Prin 1980 ne-am dus la Agapia Veche şi l-am cunoscut pe părintele Arsenie, duhovnicul. Am fost atunci patru fete: eu cu sora mea, şi încă două fete de la Vişeu. Când ne-a văzut de departe, cum veneam aşa pe jos, ne-a spus de cum am ajuns: „Două dintre voi o să fiţi călugăriţe!”.
V-a „citit”!
Da. Direct. Oricum, ne rodea deja gândul ăsta. Să vă spun acum întâmplarea mea sufletească trăită cu părintele Cleopa. L-am întrebat: „Părinte, dacă eu mă duc să rabd la mânăstire, sora mea la fel, de ce trebuie să facem toţi asta?”. „Şapte care de răbdare îi trebuie la călugăr!”, a strigat bătrânul. Şi atunci eu am zis în sinea mea: „E, să mă mai lase şi moşul ăsta!...”. După câţiva ani chiar m-am dus la mânăstire, la Gai, lângă Arad, şi i-am zis: „Părinte, dacă asta e mânăstirea, mai bine mă duc acasă. Eu sunt pregătită de război! Eu sunt mult mai bună acasă decât în mânăstire!”. Iar el mi-a spus, de exact trei ori: „Nu fă asta, mă!”. M-am dus înapoi la mânăstire şi am stat aşa până în momentul în care P. S. Iustin ne-a chemat, ştiindu-ne din zonă, să ne arate o mânăstire în Maramureşul nostru. Chiar urma „războiul”! Deja se înfiinţase Bârsana şi ne-a spus: „Haideţi să facem ceva pentru Maramureş!”. Şi ne-a arătat locul ăsta. A fost foarte greu. Un an de zile am stat în sat, eu cu sora mea. Am trăit nişte zile foarte grele, acum când mă uit în spate... La început au fost numai camerele astea două ridicate, în care dormeam. Venea părintele Serafim Man, de la Rohia, şi mai stătea peste noapte cu noi să ne întărească, în ajunul marilor sărbători. Dar cum? Era atâta de frig, dânsul era bolnav şi noaptea se forma câte un ţurţure în colţul încăperii, noi îl luam repede cu mâna, să nu vadă părintele cât e de frig şi să nu mai vină altă dată. Aveam doar o uşă... (Maica îşi şterge o lacrimă). Când mama a venit şi ne-a văzut – pe cele două fete ale ei stând în condiţiile alea – a decis să rămână şi ea. După un an, în 1997, a mai venit o soră, o fetiţă din zonă. Aşa am pornit la drum...

 

Cu mâinile crăpate până la sânge

Bun, dar cât era obştea la început?
Doar eu şi sora mea, maica Iustina.
Eraţi călugărite deja?
Eram rasofore.
Dar ce curaj aţi avut, maică?
Sincer? Nu ştiu. Noi ne-am mutat aici pe 13 septembrie 1996. Era o toamnă atâta de ploiasă, şi noi am vrut să ne tencuim în beci, să ne facem un pic de bucătărie. Oamenii de prin sate n-au putut veni atunci să ne ajute, că ploa tot timpul şi aveau şi ei recolta în câmp. Şi am început cu maica Iustina să tencuim, dar nu ştiam cum şi am făcut-o cu mâinile, direct pe perete. Aveam mâinile (mânurile – rostea în original maica Maria Magdalena) tăiate toate, numai sânge. Şi ştiu că peste trei zile trebuia să mă duc la Baia Mare, la directorul Cherecheş – nu-l uit în viaţa mea şi-l pomenesc mereu –, să obţin aprobarea pentru curent. Mai era cu mine şi stareţul Vasile de la Valea Rohiţei. Aveam doar nişte lămpi mici, nici cu petrol, nici cu motorină. Toată noaptea ardea în colţ o lumânare mică... Ei bine, şi când omul acela m-a strâns de mână, mi-a ţâşnit sângele. Şi a zis: „Măicuţă, dar ce ai la mână?!”.  „Am tencuit şi mi s-au tăiat mânurile. Eu nu ştiu să folosesc mistria...” Din acea clipă, în zece minute mi-au fost gata toate aprobările de curent!
Omul lui Dumnezeu! Dar trebuia şi o jertfă...
Da, probabil că asta a trebuit. Până la Crăciun am avut telefon şi curent. Dar ştiţi, în general, câte uşi mi s-au închis... Însă şi rugăciunile părintelui Cleopa, ale părintelui Serafim, ale episcopilor, au ajutat! Le-a fost milă de noi, la vlădici, când ne vedeau aici, izolate în munţii ăştia. Dar am început să ne ridicăm. Ne-a trimis Dumnezeu un meşter, care a lucrat douăzeci de ani în mină, a avut 6 copii care au plecat în străinătate, şi care a venit şi a lucrat la noi, dar cum? Fără nici un ban!
Alt om al lui Dumnezeu...
Să ştiţi că pe mine, dacă mă iei acuma să mă împuşti, eu nu ştiu cu ce s-a făcut mânăstirea asta pe care o vedeţi! Eu nu am prea primit bani de la Stat. M-a întrebat şi Prea Sfinţitul, şi nu am ştiut ce să-i spun. Aşa a rânduit Dumnezeu. Am primit în 2003 de la Stat 2 miliarde, ne-a băgat şi pe noi cineva în scăldătoare... Am cumpărat tabla de cupru cu banii aceia. Şi am mai primit anul trecut 2 miliarde, cu care am pus geamuri şi uşi de termopan, că ale noastre erau din lemn, făcute aşa cum s-a putut. Eu nu am lucrat cu bani, eu am lucrat cu oameni!
Ăsta-i chiar titlul interviului!

 

„Deghizată” în stareţă

Să vă spun alt caz. Venise un domn care cerea să o vadă pe maica stareţă. Mie mi-a fost ruşine în halul în care eram, de pe şantier, şi i‑am spus că merg să o chem. Am ieşit în grabă după ce m-am schimbat oleacă, dar n-am apucat să mă şterg bine pe mânuri de tencuială. „Dar nu sunteţi tot dvs.?”, a întrebat domnul acela. Am plecat ochii şi am spus că da. Atunci a scos 20 de milioane – bani mulţi – şi a vrut să mi-i lase. Dar eu i-am spus: „Nu-mi daţi bani, ci mergeţi şi-mi plătiţi nişte ciment!”. Aşa a fost de impresionat că mi-a plătit cimentul pentru toată vara aia... Eu nu am cerut niciodată bani la oameni.
Mama dvs. mai trăieşte?
În 27 martie face trei ani de când s-a dus la Domnul.
Dar a apucat să-şi vadă visul cu ochii.
Da. 11 ani a fost aici călugăriţă.
Şi tatăl?
Tata a murit în 1985. Am mai avut doi fraţi care au murit de mici.
Bărbăţia întru Hristos a căzut pe umerii femeilor, în familia dvs.!
Parcă simţeam că cineva ne lua povara, când era mai greu. Nu suntem noi vrednici de mila lui Dumnezeu. Eu venind de la o mânăstire de oraş, de la Gai de lângă Arad, eram foarte comunicativă. La început mă înşelam pe mine, crezând că, după un an de ascultare la Prea Sfinţitul, o să vin înapoi la Gai. Maicile de acolo, săracele, tot timpul mă mai sunau şi-mi ziceau să mă întorc, că voi îngheţa. Dar parcă a fost şi un pic de mândrie la mijloc. Nu diavolească...
Hotărâre...
Să nu vă spun de câte ori am zis că plec şi eu. Am avut nişte ispite! Nici nu vreau să mă mai gândesc la toate...
Care a fost momentul cel mai dificil?
Când popa din sat ne ocăra, în chip şi fel. Era tare rău. El a fost şi primarul care a făcut chestia aia cu banca, cooperativa aia de credit; au dat şi la televizor. Aţi auzit, nu? A înşelat aşa tot satul. Acuma e caterisit. Dar ce ne‑a chinuit! Ne trimitea oameni să ne ia lemnele, să fure ce mai era.. Eu l-am iertat demult, dar a fost foarte mare cumpăna. Era totuşi preot...
Dar cum aţi adunat aici 15 călugăriţe, în capătul ăsta de lume?
Un capăt de lume... Nici televizorul nu merge!
Bucuraţi-vă...!
Păi, mă bucur! Nu ne trebuie televizor. Fetele mele sunt toate din lume. Toate au venit cam pe la 14 ani. Şi acum au peste 13 ani de mânăstire.
Sunteţi ca o mamă pentru ele.
Noi am învăţat călugăria împreună. Eu nu am avut la cine să ordon călugărie. Unui copil venit din lume nu poţi să-i impui să facă asta sau asta, ci-i spui: „Hai să facem asta şi asta! Tot timpul spui: Hai să facem!”.
Ascultarea a fost mai mult un act de solidaritate.
Da. În comuniune, împreună. Acum, dacă eu plec undeva, sau chiar dacă mor, fetele mele ştiu absolut toate ce au de făcut. Ele ştiu că avem de dat atâţia bani acolo, câţi de luat de dincolo,  tot ce e de făcut. Nu am nimic ascuns. Chilia mea e tot timpul deschisă, iar la orice oră din zi şi din noapte, dacă e uşa închisă, fetele mele ştiu unde e cheia.

 

Cele 3 porunci ale părintelui Cleopa

Nu aţi avut şi dezamăgiri?
Nu! Eu cred că dacă ­fiecare merge la mânăstire pentru Dumnezeu, atunci nu poate să facă acolo altceva. Am toată încrederea în fete şi de aici am şi multă speranţă că se vor descurca în orice situaţie. Noi cosim, mergem cu tractorul, tăiem cu drujba, facem tot ceea ce este într-o gospodărie de bărbaţi.
Dar trăirea spirituală? Că ale Martei sunt îndeplinite.
Când am plecat la mânăstire, părintele Cleopa mi-a spus trei lucruri: „Să nu te bucuri când te-or pune sus, nici să te superi când te-or da jos – adică smerenia. Să nu mănânci carne niciodată, ca să te înfrânezi mai uşor – să trăieşti în curăţie, adică. Şi să nu laşi slujbele bisericii”. De când am păşit aici, slujba s‑a făcut fără preot. În fiecare dimineaţă rânduiam fetele la rugăciune, chiar dacă erau 3-4 la lucru şi una în biserică. Rugăciunea nu a stat nici seară, nici dimineaţă. Acum, că ne-am mai liniştit, toată lumea merge în biserică de dimineaţă, de la 7 la 8 şi jumătate – când e fără preot. Când e liturghie, cu preot, miercuri, vineri şi sâmbătă, terminăm mai târziu. Avem un preot de mir, care face slujbele.
Şi seara?
Şi seara. Dar, în sfârşit, fiecare are canonul ei la chilie. Dar ştiţi cum e? Mare ispită e şi sărăcia asta de televizor! Nu punem numai vina pe el, dar în momentul când a venit seara, ce să faci altceva? Nu ai altă ocupaţie în chilie, cum este televizorul. Din toamna asta, s-a mutat fiecare fată în chilia ei...
Aşa şi trebuie!
...şi le mai urmăresc, îmi mai fac de lucru, că sunt copiii mei. Mă duc şi mai petrec o seară la una, o seara la alta. După masa de seară, când mă duc, bucurie mare: pe fiecare o găsesc la rugăciune! Aşa le-a povăţuit şi părintele Serafim, aşa citesc şi ele în cărţi că trebuie să facă. Dumnezeu nu te lasă, dacă îţi faci rugăciunea. Ne mai ducem noi după capul nostru şi nu ajungem bine! Şi programul nostru este aşa: scularea la ora 5, ca să ai măcar o oră de rugăciune la începutul zilei, mai ales vara, apoi sună clopotul şi mergem la biserică. Aşa simţim ajutorul lui Dumnezeu şi mila Maicii Domnului ca să ne descurcăm pe munţii ăştia.

 

De fapt, ce e călugărul?

Pelerini vin?
Vin vara, la Sfinţii Români. Vin cam 15.000 de oameni. Coada de maşini ajunge la pod!
Duhovnicul mânăstirii cine e?
Părintele Serafim Man, de la Rohia, care vine tot timpul aici. Acuma e puţin mai slab, dar tot vine şi acum va sta câte o lună de zile, după Bobotează.
O călugărire când veţi avea?
Am avut anul trecut, mai multe. Este o slujbă aşa frumoasă şi emoţionantă! Când te gândeşti că tu vrei să trăieşti cu Hristos, dar neputinţa nu te lasă... Parcă te ţine pe loc firea asta...
Da, dar şi când te slobozeşte, ca pe dvs, după toţi anii ăia de chinuri... Păreţi o persoană fericită!
Mulţumesc lui Dumnezeu. Parcă nu sunt împăcată eu cu cât fac pentru El. Dar nu ştiu când mi-a trecut viaţa. Parcă mai ieri erau iernile alea mari, cu zăpadă de 2 metri pe acoperiş şi cu fetele legate cu funie, să dea omătul, că se prăbuşeau casele pe noi...
Maică stareţă, cum puteţi defini călugăria?
Călugărul e o slugă a lui Dumnezeu. Orice faci, nu faci pentru tine, nu e al tău. Dacă ar fi să plec de aici, ce aş putea duce cu mine?
Dar aici v-au crăpat mâinile în tencuială!
Dar trebuiau să crape undeva, nu? Măcar rămân zidurile astea, I s-o face milă lui Dumnezeu şi de noi şi ne-o mântui. Să ne bage pe toţi într-un sac şi să ne pună-n rai. În fond, mânăstirea e numai lupta ta cu tine. Tu să te poţi controla de fiecare dată, să poţi să stai de vorbă sincer cu tine în fiecare seară.
Dar care e semnul că aţi învins?
Doamne, dar până la moarte te lupţi!
Păi, şi pacea Domnului când vine?
Vine, mai vine şi liniştea...Este o atmosferă câteodată în mânăstire şi atunci povestim cu fetele şi spunem că chiar dacă ar fi numai atât în Rai, tot bine ar fi. Ne-am mulţumi şi cu atât. Dar mai vine câteodată şi câte o stare de gândeşti că toţi dracii s‑au adunat aici... Pentru asta trebuie să fii tot timpul gata de luptă. Dar nu cu altul. Cu tine! Pentru că dacă eu aş fi mai răbdătoare, fetele mele ar fi mai bune! Dacă eu aş fi mai rugătoare, fetele mele ar fi iarăşi mai bune! Modelul meu este maica stareţă de la Gai, căreia nici nu sunt vrednică să-i dezleg încălţămintea...

 



Autor: Răzvan BUCUROIU


 

Noua Biserică Ortodoxă

 

Fişier:Noua biserica ortodoxa.jpg

 

Descoperirile arheologice ne arată : TRECUTUL

Drum de piatra de 3400 de ani in Maramures! (descoperire recenta)

La Lăpuşul Românesc, în judeţul Maramureş a fost descoperit un drum cu o structură asemănătoare celor din Troia antică. Această descoperire confirmă din nou gradul de dezvoltare al “vechilor români” de pe teritoriul nostru. Se pare că de-a lungul timpului am moştenit multe calităţi de la strămoşi, mai puţin însă construcţia drumurilor…
O echipă de arheologi români, germani şi polonezi a scos la lumină urmele unui drum de piatră care datează din anul 1.400 îHr…Cercetătorii sunt de părere că drumul, lat de trei metri, care a fost descoperit în Lăpuşul Românesc din Maramureş, are o structură asemănătoare celor din Troia antică.

Echipa de specialişti care a făcut descoperirea a lucrat de la începutul lunii august la situl arheologic de la Lăpuşul Românesc, din judeţul Maramureş. „Săpături arheologice sistematice se fac acolo din anul 1967, însă doar anul trecut au început să iasă la iveală relicve mai importante”, a declarat Viorel Rusu, directorul Muzeului Judeţean de Istorie Maramureş.

De asemenea, zilele trecute, eforturile specialiştilor au fost încununate de succes. „A fost descoperit un drum pavat cu piatră, lung de cel puţin 13 metri, care duce la intrarea estică a monumentului funerar”, a explicat Carol Kacso arheolog în cadrul Muzeului judeţean de Istorie Maramureş, şeful şantierului arheologic de la Lăpuş” conform articolului publicat de ziarul Adevărul.

   O istorie mai noua , găsită într-o pagiă al :

Fotografia mea
Cristina
Roman, Neamt, Romania
      
FELICITĂRI ȘI MULTE MULȚUMIRI !

marți, 29 decembrie 2009

Sursa: Formula As

IOAN MAT, haiducul din Tara Lapusului

Povestea unui taran maramuresean care a platit, aproape cu viata, dorinta de libertate

Batranul pirpiriu, cu trupul imputinat de varsta si de vremurile care au trecut peste el, a fost cioban de mic copil. Imi povesteste linistit viata pe care a trait-o si care il transforma intr-un erou de roman. Vorbeste despre dragoste, despre puritate si liniste sufleteasca, despre Dumnezeu si despre Judecata de Apoi. De mult de tot, cu mult timp in urma, i se spunea Haiducul, si a stat ani de zile ascuns in munti, sa vina americanii sa-l scape de comunistii care i-au stricat randuiala vietii. Americanii n-au mai venit, asa ca, pana la urma, a fost prins, a facut puscarie, multa puscarie, apoi a avut domiciliu fortat, iar intr-un sfarsit, l
-au lasat sa se duca la el acasa, in sat. S-a insurat si s-a intors la munca lui de cioban. A urcat cu oile la stana, sus pe munte, acolo unde a fost intotdeauna om liber.
Ma indrept spre Tinutul Lapusului, intr-o dimineata invelita intr-un cer plin de nori grosi si grei. E sfarsitul lui martie si e destul de frig in Maramures. O atmosfera bizara ma insoteste pe drumul vechi, cu asfaltul prapadit, ce pare ca duce spre nicaieri. In fata mea, soseaua este inghitita de un abur des, care cotropeste intregul peisaj. Vaile sunt inecate in albul pufos care se raspandeste precum apele unui rau furios, iar dealurile isi tin cu greu la suprafata varfurile impadurite. Printr-o spartura a norilor se iteste o raza timida a soarelui, care transforma orizontul intr-o mare colorata in rosu. Cerul se uneste cu pamantul printr-o magie care imi arata ca patrund pe teritoriul unui alt univers, intr-o lume a tainelor. Parca ma aflu la intrarea pe poarta timpului. Simt ca locul in care vreau sa ajung imi va dezvalui istoria unor intamplari tulburatoare. Ma hotarasc sa merg mai departe si, dupa o vreme, printre valurile aburilor, disting satul cautat. Casele batrane, cu acoperisuri din sita veche, stau insirate de o parte si de alta a drumului, ca niste strajeri credinciosi. Locul se numeste Lapusul Romanesc, iar casuta lui Ioan Mat e asezata mai pe la mijlocul satului. Pe stalpul de curent din fata portii, intr-un cuib, o barza isi face curat in casa.
IOAN MAT, haiducul din Tara Lapusului
Il gasesc pe batran in curte, impreuna cu babuta lui. Stivuiesc lemne de foc pe langa peretele casei. In curtea mica se plimba tantose cateva gaini, la care se uita mirat un caine urias, tarcat, alb cu negru, cu o ureche cazuta peste ochi. Este jucaria unui baiat de vreo zece ani, nepotul batranilor, care il mangaie pe cap si il smotoceste cu foc. In mijlocul curtii, pe-o raza de soare, isi face veacul o mata tigrata, indiferenta la tot ce misca in jurul ei. "Buna ziua!". "Laudat fie Iisus!", spun cei doi batrani intr-un glas, oprindu-se din treaba. "Matale esti Ioan Mat zis Haiducul?", intreb. "He-he, asta-i poveste tare veche domnule. Dar hai, nu sta in cale, hai inauntru si-om sta de vorba de vrei sa stii cum o fost pe cele vremuri spurcate".
Chipul omului din fata mea exprima o liniste si o seninatate care pare ca n-au nici o legatura cu lumea in care traim. Femeia se duce in camera alaturata si deretica de zor. Daca musafirul vine de la drum lung, e musai sa-l omeneasca, gandeste ea. "N-a fost chiar niciodata bine pe lumea asta?", intreb, hotarat sa aflu povestea omului meu. "O fost, da' am fost prea tanar cand o fost un pic bine."
Ioan Mat era un copil in 1940, cand Ardealul de nord a fost ocupat de Ungaria. Timp de cinci ani, ungurii le-au impus cote si au fost necazuri din cele mari. Ca aveai, ca n-aveai, trebuia sa dai un pic de porc, carne de vita, produse din lucrul pamantului, pasari, oua. Cotele erau asa de mari, ca trebuia sa cumperi si sa completezi, ca sa-ti indeplinesti porunca. "Si n-am avut ce manca si am mancat faina de mazare, mazariche, si aceea data cu ratia. Ase o fost in timpul razboiului, in timpul ungurilor, domnule", zice batranul cu amar.
IOAN MAT, haiducul din Tara Lapusului
Apoi s-a sfarsit si razboiul, dar vremuri ceva mai bune tot n-au fost. Au scapat de unguri si au aparut rusii in tara si comunistii la putere. Au scapat de cote si s-au pomenit cu "normele oarbe", asa le ziceau, pentru ca degeaba intrai in colectiv, cu forta sau de voie buna, ca pamantul din zona Lapusului, de la poala muntelui, nu-i bun ca cel din campie si nu produce. Asa ca omul n-avea de unde sa dea tot ce i se cerea si veneau si ii luau tot din casa. Si iar a fost foamete si saracie. "A acceptat cineva comunismul aici?", intreb. "La noi, nu. Cativa or fost, ca le-o promis c-or fi tovarasi egali, c-or ave, c-or drege... Eu n-am fost de ceie parere... Nu pot fi io tovaras cu un preot, cu un general, cu un profesor, cu un doctor. Ce fel de tovaras? N-ai cum. Nu mere asa ceva! Cel putin asta mi-o fost judecata me". Batranul sta un pic pe ganduri. "Adica cum sa ma mai tu, ca trebuie sa merg la arat, in ziua de Paste? N-o vezi, draga domnule? Cum porunceau comunistii nu s-a putut."
Problemele grave ale maramuresenilor au aparut inca din 1945, cand sovieticii, ca armata de ocupatie, au numit prefect la Sighet un avocat ucrainean, pe nume Odoviciuc. Prefectul a inceput manevrele prin care sa alipeasca Maramuresul la Ucraina Subcarpatica, cerand lucrul acesta direct lui Stalin. Maramuresenii s-au adunat si s-au opus, iar la Ieud au fost timp de zece zile lupte armate. In final, prefectul a fost destituit, dar capii revoltei au fost urmariti, arestati si ucisi in marea lor majoritate. Unii dintre cei scapati din mana comunistilor, a militiei sau a securistilor s-au refugiat spre Lapus, la poalele Tiblesului. Cu acestia, Ioan Mat a fost mai tarziu camarad de arme in munti. Toti au fost convinsi ca multi purici nu va face comunismul prin Romania. Dar s-au inselat amarnic.
"Lumea asa o zis: ca nu va fi comunism aicea. Da' noi n-am stiut ca suntem dati de Churchill si de Roosevelt la rusi pe 50 de ani, in schimbul Greciei. Abia dupa zeci de ani am aflat: "Niii, mai, ce-or facut aistia". Cei de la Europa libera o tineau pe-a lor: "Nu va lasati frati romani, ca maine ne intalnim". In 15, 20, 50 de ani, tot asa o fost, veci." "Ati asteptat sa vina americanii?" "Pai da, sa scapam de comunisti. Multi or luat calea muntelui atunci. Era unul, Niculae Pop, care i-o strans pe mai multi. Unul Pasca din Targu Lapus, ce era ofiter in rezerva si om cu carte, o facut teologia doara, o zis: "Mai, n-a tine mult, se vor termina comunistii astia"... Da' n-o fost asa, n-o fost asa... Si-or luat calea muntelui, in Tibles. In '49, la inceputul lunii mai, ca se facuse stana, o venit sa-l aresteze pe Niculae Pop".
IOAN MAT, haiducul din Tara Lapusului
Padurarul Niculae Pop era un om instarit. Avea pamant, stana de oi, presa de ulei si moara de apa. Lumea il stia ca pe un om care nu suporta nedreptatea. In timpul razboiului, pe vremea ocupatiei maghiare, a scapat de la exterminare mai multi evrei amenintati sa fie deportati in lagarele naziste. N-a putut accepta ura de rasa si uciderea unor oameni nevinovati. I-a ascuns intr-un adapost construit in padure, iar fiica lui, Aristina, le-a dus de mancare. La un moment dat, banuit ca se impotriveste comunistilor, padurarul din Lapus a fost nevoit sa urce si el muntele, pentru a nu fi arestat. Putin mai tarziu, Ioan Mat, cioban la stana lui Pop, a fugit si el in munti. Acolo a dat peste grupul lui Pop, cu copiii, Aristina si baiatul Achim, cu Pasca, Hotico si toti ceilalti pribegi ai soartei.
Si-au facut o coliba de piatra intre stanci, sus in munte, si au stat acolo doua ierni. De cele mai multe ori faceau o mamaliga uriasa, o taiau cu sfoara si o imparteau la cati erau. Din cat de mare era rotocolul de mamaliga, le ramanea la fiecare doar o bucatica si o mancau cu ceva cartofi. Atat. Asta iarna, ca vara erau urzici si buruieni si cu alea traiau. Se aprovizionau toamna cu merinde si totul era socotit, masurat si impartit sa le ajunga pe cinci luni. Octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie. Nu cumva sa ramana sus in munte fara mancare, in plina iarna. Strangeau cartofi, puneau varza in putinile de la oi, pastrau zerul acru... Si-au facut un cuptor de pamant, mai mult sapat in piatra muntelui, ca sa poata sa faca ceva pita de malai... Lucrau numai noaptea, nu ziua. Lemne pentru foc rupeau tot noaptea, cand era ploaie, viscol sau vant. Atunci mergeau dupa lemne, ca stiau ca pe vreme rea, noaptea in munte, nu se inghionteste nimeni sa-i caute. Nu faceau foc ziua, sa nu se vada, doar noaptea, dar si ala acoperit bine de tot. "Ma, da' daca cineva e om destept si vine si simte mirosul de fum cine stie de unde?" Au hotarat sa sape in pamant dupa apa, cat mai aproape de adapost, nu sa caute un parau curgator. Au zis: "Ba, daca ne-or cauta, doar n-or imbla prin toti tufii padurii, or lua-o prin parau, de-a lungul, si tot trebuie sa vada urma, daca ai mers dupa apa". Daca mergeau undeva, oriunde, si trebuiau sa treaca peste un parau, nu calcau pe pamant, calcau de pe piatra pe piatra si nu purtau cizme sau bocanci, ci opinci, sa nu lase nici o urma.
IOAN MAT, haiducul din Tara Lapusului
Asta a fost viata de partizan in munti a lui Ioan Mat si a grupului condus de Niculae Pop. Au ales frigul si foamea, cerul liber sau intunericul padurii, ca orice salbaticiune a naturii. Ani de zile au trait si au reactionat ca un vanat urmarit de haitasi. Au evitat sa traga in urmaritori, desi de multe ori i-au avut in bataia pustilor. "Apai nu eram, domnule, criminali, sa tragem in soldati pe la spate. La urma urmei, erau niste copii pusi pe urmele noastre de ai mari, de-i conduceau. N-aveau bietii de ei nici o vina", imi explica batranul.
"Lupte au fost?" "N-or prea fost. Numa' una, in '51, de-am fost eu prins, in ziua de Rusalii. Urma sa ne intalnim cu cineva sa ne ajute cu niscaiva merinde, da' sa vede treaba c-o fost o cursa si am intrat in ea fara sa stim". Erau cinci insi, Niculae Pop, Ioan Mat, Ioan Rus, Vasile Hotea si Aristina, fata lui Pop. Restul au ramas in tabara din munte. Cei cinci au coborat varful Hudinului si au venit prin dosul muntelui, prin satul Roia, la 12 km de Lapus. Casa lui Niculae Pop era faramata toata, gospodaria lasata la pamant, iar in jur totul parea pustiu si parasit. "Acum domnule, ce trebuie sa stii mata este ca securistii s-au razbunat urat de tat pe familia lui Pop Niculae. I-or batut femeia, de a zacut biata de ea patru luni. I-or luat oile si averea, i-or incendiat toate acareturile, pana si livada. Drept e ca la fel am patit fiecare dintre fugari, dar parca neamul lui Pop o fost cel mai obidit". Au plecat de la casa lui Pop imediat. In jurul lor atmosfera era apasatoare, parca le plutea pericolul deasupra capetelor. Au luat-o inapoi, printr-o poiana si, ca niste naluci tacute, au cautat sa se piarda prin intunericul padurii. La un moment dat, la marginea poienii, au vazut ceva urme prin iarba. Aristina, fata lui Niculae, zice: "Ioane, ce urma e asta?". "Nu stiu, ca e calcata in varful degetelor, nu cu piciorul tot pe iarba. Da' cand intram in padure iti spui precis, ca dupa frunza calcata deduc eu ce o fost", a zis Ioan Mat. Atata lucru a mai apucat sa spuna, ca s-a trezit cu o namila in fata, cu pistolul in mana. Batranul se salta in picioare de pe lavita si, cu gesturi largi, imi descrie atacatorul si striga: "Stai!". Apoi se lasa usor la loc. "Eu am pus mana pe arma lui si l-am aruncat intr-o parte. Aristina, care era drept in spatele meu, ca noi nu ne deplasam decat in sir, unul dupa altul, a fugit in padure si securistii au inceput sa puste. M-am trantit la pamant intre securisti, ca eu am ramas prins, si am asteptat sa vad ce s-o mai intampla". Hotea s-a ascuns in albia unui izvor, iar Pop si Rus trageau, in speranta ca il vor putea scapa pe Mat. Securistii strigau de zor: "Nu trage Pop, nu trage, da-te prins". Lupta s-a linistit la un moment dat si unul i-a luat arma lui Ioan Mat, avea un ZB-eu cehesc, si l-a izbit cu ea in fata, de i-a spart obrazul si i-a tasnit sangele, apoi, cu inca o lovitura in umarul stang, i-a amortit tot bratul. Au pus doi sa il pazeasca, dar nu l-au mai legat, ca n-au mai avut vreme. Intre timp, a venit o caruta cu branza de pe munte. Securistii au crezut ca e plina cu arme si cu partizani si s-au speriat. "Zice unul: "Dau cu o grenada!" "Da!"". "Cand o dat cu grenada," povesteste batranul Mat, "o rasunat muntii ceia si paznicii mei si-or sucit capul sa priveasca. Eu, daca saream peste ei, intram in padure si scapam. Da n-am avut minte, ca n-o fost timp si am fugit in partea opusa prin poiana.
Ei au tras si am samtat pe spate fierbinte. Cum m-o impuscat, o intrat cartusul intre omoplat si coaste si o iesit pe dupa ceafa. N-a atins nici coastele, nici omoplatul. Cum a facut Dumnezeu, nu stiu, da asa o fost. M-am tarat pe burta pana la padure si d-acolo m-am ridicat si dus am fost. Arma am lasat-o acolo, ranita am lasat-o acolo, mana stanga era amortata de la lovitura cu arma, bratul drept nu-l puteam misca din cauza ranei facuta de glont. Sangele se scurgea din mine si trabuia sa incerc sa marg de unde am venit, d-acolo de sus, de pe munte, in spatele varfului Hudin. No, ce sa fac, cand oi muri, oi muri... Cum am mars, cum n-am mars, ca am ajuns inaintea celora care o fost cu mine". "Si rana s-a vindecat?", intreb. "S-a vindecat", spune mosul si ofteaza, apoi imi explica minunea: "Exista o iarba de-i zicem noi iarba talharului. Cand am ajuns la coliba din munti, era santinela unul Dobre Mircea, de am dat fata cu el. Eu eram tat numa' sange si el a sarit: "Ba, Ionica, ce ai patat?". Am povestit ce am patat si i-am zis sa mearga la parau, sa ia o iarba care creste pe malul apei si care-i increstata pe margini. A venit cu iarba, mi-o taiat camasa plina de sange cu cutatul, o tipat-o pe jos, m-o spalat cu apa si mi-o pus iarba pe rani si pe deasupra niste felii late de cartof, dupa care m-a legat bine cu un prosop cusut ca o banduliera si cu altul precum cureaua, sa steie stransa legatura."
Oamenii lui Pop au hotarat sa darame tabara, sa incarce tot ce aveau si sa-si astepte seful in alt loc, hotarat de ei, pentru astfel de momente. Dar atunci, Dumnezeu avea sa fie de partea lor. "Pa la sfintitul soarelui or aparut si Aristina, tata-su Pop si unul Rusu Ioan. Lipsea Hotea, cel ramas in albia izvorului. Rusu asta era cam ateu, dar cand m-o vazut ajuns inaintea lor a zis: "Bai Ionica, doar te-am vazut prins acolea si cand colo tu esti aicea, asa ca musai sa cred cum ziceti voi, ca exista un Dumnezeu"".
Au urmat plecari dintr-o parte in alta a Tiblesului. Apoi grupul de lapusneni a ramas fara hrana si, in final, au fost prinsi ori s-au predat pe rand. Mai intai a venit paralizia lui Pop, seful lor. Padurarul a cerut sa fie dus la preot, sa-l spovedeasca, si sa se impartaseasca, apoi sa fie lasat in Lapus. Ioan Mat a fost cel care l-a insotit si l-a vazut pentru ultima data. Dupa un timp, s-a zvonit ca a fost executat cu un glont in ceafa. Ultimii trei care au fost prinsi au fost copiii lui Pop, Aristina si Achim, si Vasile Hotea, care a si fost ucis atunci.
"De prins, m-or prins definitiv in '53, de lasat de sec, in februarie, in jur de 15, cam asa ceva," zice Mat. "Am fost dus in ancheta la securitate. Apai, la securitate, nu deie Dumnezeu nici la dusmani! Beu horinca de prune cu cana. Si aveau doi hangai, care numa' bateau. Si apai... dai si dai. Unul de-o parte si unu' de alta". A venit la ancheta unul de pe la Baia-Mare, a zis ca-i spune Stern, ceva evreu, ce stie el, ceva sef al securitatii. Stern asta il lovea cu picioarele, cu cizmele peste catusele de la maini, care-i intrau in carne. Apoi l-a lovit peste degetele de la maini, peste genunchi si peste oase cu bata de lemn. Batranul isi pipaie obrajii si falca: "P-aicea m-o batut, pana cand s-o taiet fata, ca atunci aveam masele si dinti, de mi i-o spart si mi-or intrat in carne". Cand a obosit, Stern a dat ordin sa il descalte, i-au legat mainile de picioare cu o franghie, l-au pus cu fata in jos si calusul in gura, apoi a pus un militian sa-l traga in sus de franghie si alti doi batausi ii dadeau cu ciocanele peste talpi. "Totul in creier simtesti, cand da in talpile picioarelor." Asta a patit Ioan Mat in Targu Lapus. De acolo, batut si aflat in stare grava, a fost trimis in Baia Mare, unde l-au aruncat la securitate, intr-o curte, pazit de doi militieni. A venit la el un catelandru cu botul roz si a inceput sa-i linga ranile. "Era bine, ca avea limba moale, dar gardienii l-or sfadit si pe cane sa fuga d-acolo. Si cum stateam eu trantit pe jos, voroveau intre ei si spunea unul "Ma", zice, "numa' unu' am vazut distrus in halul asta, da' n-o trait".
"Da-l in ma-sa, ce ma intereseaza?"" Dar Ioan Mat n-a murit, si atunci l-au trimis in ancheta la Satu Mare. "Cine ti-o dat de mancare, cine te-o ajutat, asta au vrut ei sa stie, ca sa poata aresta cat de multi oameni...", imi explica batranul. Le-a spus ca au mai furat, ca nu le-a dat nimeni nimic. "Ba, cum oti furat, daca nimeni nu s-o plans, nimeni n-o zis ca s-o furat vreo oaie sau un miel sau ceva mancare?" Ca asa a fost, ca n-au furat. Dar cum sa le spui ca au fost pe la unul sau altul si ca i-a ajutat? Ca imediat ii lua si-i inchidea...
Alaturi de cei prinsi din lotul lui Niculae Pop, au fost arestate zeci de familii, banuite sau dovedite ca i-au ajutat pe partizanii din munti. Dupa lungi perioade de ancheta si batai, au fost judecati si condamnati. Peste 70 de tarani din zona Lapusului au fost condamnati la ani grei de temnita sau au fost deportati in campia Baraganului, pentru ca au avut legaturi cu luptatorii din muntii Tibles. Pentru fiecare dintre ei, anchetatorii securitatii au cerut initial pedeapsa cu moartea.
"Mie mi-au dat numa' 25 de ani!", zice batranul. Incepe sa rada: "Era un judecator mai barbierit la cap, mi-o citit sentinta: "Mat Ioan", "Prezent", "25 msv (munca silnica)", "Ca mane trec domnule", am zis. "Nu-s cinci, is 25 de ani, omule", "Am inteles domnule, sa traiti". Nu m-am speriat atuncea, nu mi-o pasat ca sunt 25 de ani. Erau altii, mai in etate ca mine, "vai de mine si de mine, aici om muri", ziceau. Le vinea divorturi... sa-si lese muierile de-o viata. Si-a me m-o asteptat zece ani, apoi s-o recasatorit. Cat sa astepte dupa mine, ca nici nu stia ce sa astepte. Cum sa dau vina pe ea, pentru ce am facut io? Nu se poate!"
Ioan Mat nu s-a speriat nici o clipa pentru tot ce i s-a intamplat. Nici de batai, nici de condamnare, nici de inchisoare. Era tanar si a fost intotdeauna convins ca era doar o chestiune de timp ca iadul pe care il infrunta sa fie maturat de soarta. Abia tarziu, in inchisoare, a descoperit ca speranta lui nu valora in realitate nici doi bani. "Veneau de pe la Bucuresti la anchete: "Mat, cand pleci acasa?". "Ca maine". "Cum ma, banditule, sperai ca vor veni americanii?"". A facut 12 ani, din 25, pana la amnistierea generala din '64. Imi insira inchisorile prin care a trecut: la Jilava a stat 6 ani, iar restul i-au fost impartiti pe la Oradea, Satu Mare si Targu Ocna. "La Targu Ocna erau niste ceangai gardieni, in frunte cu comandantul inchisorii. Da' erau mai omenosi decat romanii nostri. Cand a fost sa plec de acolo, m-o chemat comandantu' si mi-o zas: "Domnul Mat, trebuie sa pleci de la noi". "Daca tre' sa plec, plec". "Da'", zice, "ii musai sa-ti punem lanturi". "Da' de ce sa imi mai puneti, ca tot n-am ce face?". "Ti-oi arata un lucru care nu trebuie sa-l cunosti", zice el, "dar suntem numa' noi doi si chiar daca vorbesti eu nu recunosc". Mi-o adus dosarul, l-o desfacut si acolo scria cu rosu, in dreptul numelui meu, "F.f.f. periculos". Foarte, foarte, foarte periculos. "No, pot eu sa-mi asum raspunderea?". "Nu poti", i-am zas. "Dar pot sa te las sa-ti alegi ce lant vrei". Acuma sa stiti de la mine domnule, durerile de la lanturile puse pe picioare le samti toata viata." L-au dus intr-o incapere plina cu lanturi de tot felul, puse unele peste altele, ca intr-o capita uriasa de fieratanii.
Erau unele cu trei zale, dar astea se fixau asa strans ca nu puteai baga nici o carpa intre ele si picior, sa-ti protejezi pielea, si te umpleai de rani. Erau alte lanturi cu care se legau cate doi insi, de un picior unul si de celalalt altul. Ioan Mat si-a ales un lant mai lungut si mai subtirel, care sa nu-i pricinuiasca prea multe necazuri. A plecat de la Targu Ocna cu un soi de recunostinta pentru seful inchisorii si pentru gardienii de acolo, pentru ca si-au pastrat ceva omenie in suflet.
S-a lasat inserarea. In casa se strecoara grabite umbrele intunericului. Ioan Mat se ridica de la locul lui de pe lavita si se apropie de fereastra. Este atent la zgomotele ulitei, apoi ii spune sotiei, care de o buna bucata de vreme sta cuminte langa noi si ne priveste cu ochii albastri de culoarea cerului: "Am mai trecut cu bine o zi, draguta me. Laudat fie Domnul!". Se aseaza la locul lui si incearca parca sa-mi explice care este secretul vietii. "Sa fii tanar, sanatos si liber. Incolo, toate merg bine, cu munca multa buninteles. Apoi, mie la crasma nu mi-o placut, trec eu p-acolo, da' nu sed. Mie mi-o placut la oi, la vite, la cosat, la strans fan, la d-estea, nu la nebuneli. Dar cel mai drag mi-o fost sa merg la oi, si cand se face stana eu sa lucru, sa mulg, sa pregatesc branza si sa vina femeile pe colea, date cu ruj si gatite nevoie mare: "No, da-mi si mie o tara de cas proaspat, da-mi si mie oleaca de branza, bade Ion, da-mi si mie...". "Poftiti draga de luati...". "Hai zice, sa vezi ce prajituri am facut, hai, vino, de ia si mata..."." Batranul haiduc se uita la o fotografie din tinerete, agatata pe perete, apoi se intoarce la mine. "Tare multe dragute am avut cand am fost tanar. Da' nu de nebunie sau ceva asa, necuviincios. Ca sa zic asa, o fost vorba despre dragoste adevarata. Dragoste de aia, rupta din rai". Batranul fixeaza cu privirea un punct de pe podea si ramane dus pe ganduri. "Am avut o viata destul de frumoasa", spune deodata. "Mi-o placut tare mult viata, ca eu n-am fost fricos de nimic. Nici de frig, nici de foame, nici de salbaticiuni, nici de moarte, de nimic. Am fost nepasator pana amu'. Amu' ma moi si eu, imbatranesc. Dar viata mi-o placut. Cu tat cu puscarie. O trecut si aceea..."
Ioan Mat intoarce capul si priveste din nou pe fereastra. Priveste indelung. Inteleg ca povestea lui a ajuns la final. Ma uit si eu in inserarea albastra. Sus, in cuibul de barza, a aparut si un pui.
 
 
 
 

INEDIT: Lapusul si Troia - similitudini peste milenii

 01 Septembrie 2009 - 14:36 |

 

  Daca Homer ar fi trait in Tara Lapusului, Iliada ar avea acum cu totul alti eroi. Intre Troia lui Ahile si Lapusul oamenilor in cautare de aur si sare similitudinile trec peste milenii de existenta. Cercetarile arheologice intreprinse in acest an pe Valea Lapusului au scos la iveala o descoperire unica - un drum pavat cu piatra, lung de cel putin 13 metri, care duce la intrarea estica a monumentului ce servea drept loc de ceremonie pentru onorarea mortilor si stramosilor. “Cele mai apropiate analogii pentru acest tip de structura monumentala pot fi gasite in lumea Mediteraneana, de exemplu in Troia”, spune dr. Carol Kacso, din cadrul Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie Maramures .


Cercetarile din zona Lapusului fac parte dintr-un proiect inceput inca din 2007, in parteneriat cu Universitatea Ludwig-Maximilians din Munchen, Germania si care este finantat de Fundatia Germana pentru Cercetare si Muzeul de Istorie.


Munca din acest an a inceput inca din 8 august si va continua pana in 6 septembrie. Pe santier au fost descoperite atat fragmente de ceramica, dar si elemente din bronz, care ofera date noi despre credintele unei populatii care a trait aici in epoca tarzie a Bronzului, de la sfarsitul secolului 14 si pana in secolul 12 i.Hr.

Tumulul 26 cercetat in momentul de fata, poate fi descris drept un loc de ceremonie funerara. Comunitatea care sarbatorea spargea vasele folosite pentru mancat si baut, unele fiind aruncate in foc si mai apoi depozitate in gropi mari. Sarbatoarea avea loc probabil intr-o incapere mare care mai apoi a fost arsa. “Pentru prima data in epoca Bronzului din sud-estul Europei au fost descoperite urme ale unei fundatii de lemn care se poate sa fi fost un loc de celebrare pentru morti sau o constructie asemanatoare cu un templu. Cel mai bun exemplu pentru a ne putea crea o imagine despre activitatile care aveau loc aici il reprezinta ceremoniile funerare aproape contemporane din Grecia Homerica – precum inmormantarea lui Patrocle, prietnul eroului Ahile, pe vremea cand grecii asediau Troia”, spun cercetatorii prezenti pe santierul de la Lapus.


PREMIERA: Mineritul, o indeletnicire de peste 3.000 de ani

In paralel cu cercetarile arheologice, o echipa de specialisti din Canada va efectua o serie de investigatii care au menirea de a descoperi daca si stramosii maramuresenilor de astazi se ocupau cu mineritul, un obicei care ar fi putut exista in aceste tinuturi de mai bine de 3 milenii.


Profesor dr. Carola Metzner-Nebelsick, de la institutul de arheologie al Universitatii Ludwig-Maximilians a explicat ca acest procedeu de cercetare este foarte nou si ar putea revolutiona descoperirile de pe Valea Lapusului. “Speram sa putem demostra stiintific faptul ca mineritul se practica in zona inca de atunci, pentru ca trebuie sa existe un scop pentru care aceasta civilizatie s-a nascut pe Valea Lapusului. Deocamdata noi presupunem ca oamenii se ocupau cu exploatarea resurselor de cupru si aur, insa testele cu polen au posibilitatea de a certifica aceste supozitii”, a declarat dr. Carol Kacso .


Izotopii de metal greu se pastreaza in polen, astfel ca studiile si cercetarile de acest fel pot stabili cu acuratete daca intr-o anumita regiune a existat sau nu vreo activitate miniera. Probele luate de la Taul Negru vor fi analizate la Institutul pentru Geochimia Mediului de la Universitatea din Heidelberg, Germania.


Un lucru este cert, spun specialistii, “Lapusul si implicit Maramuresul a fost un centru european in acea perioada”.


La cercetarile arheologice de la Lapus a luat parte o echipa internationala de studenti si profesori, arheologi si oameni de stiinta din Germania, Polonia, Romania, Cehia, Anglia, SUA si Canada.


Tania Purcaru

In vizita la situl arheologic din Lapus - Vedere spre varful Hudin

 

In vizita la situl arheologic din Lapus - Faleze lapusene

 Lapusul vazut din situl trimilenar

Situl arheologic din Lapus nr. 108231.01 (c) dr. Kacso Carol

 

Drum de piatra, lung de cel putin 13 metri, datand din epoca bronzului (c) dr. Kacso Carol

 

URME ARHEOLOGICE

Lăpuş, com./oraş Lăpuş (denumire repertoriu: Lăpuş sau Lăpuşul Românesc, Oláhlápos, jud. Someş)

Punct 1. Neprecizat
Tip sit: neprecizat
Descoperiri:
1.0.0.1 topor - din piatră, în formă de calapod (fragment); datare repertoriu: neolitic; MAC
1.0.0.2 greutate de plasă - din lut, în formă de mărgea; Ca cele de la Turdaş; datare repertoriu: neolitic; MAC
Bibliografie:
1. Roska, M., AÉ, XLIX, 1936, p.78
2. Roska, M., Kézikönyv., II, 1927, p.95, fig. 31, nr. 2
3. Roska, M., Közl. Debr., 1941, p.75

Punct 2. Pe locul numit "Podanca".
Tip sit: morminte - de incineraţie
Descoperiri:
2.1 grup de morminte - Tumuli cu morminte de incineraţie.; datare repertoriu: epoca bronzului
2.1.1 urne - Urne de tip Suciul de Sus.; datare repertoriu: epoca bronzului
2.1.1.1 topor de luptă - din bronz, cu capul în formă de disc şi cu o proeminenţă la mijloc; datare repertoriu: epoca bronzului; fosta col. D. Teleki (Gorneşti)
Bibliografie:
1. Roska, M., Rep., 1942, p.209, nr. 23
2. Roska, M., Közl. Debr., 1940, p.11

Punct 3. Pe locul numit "Podul Hotarului".
Tip sit: movilă
Descoperiri:
3.1 movile - O movilă mare în jurul căreia se află 13 movile mai mici. Câteva dintre acestea au fost săpate, găsindu-se sub un strat de pietriş, urne roşii. În movila cea mare s-ar fi găsit o ceaşcă de bronz.; datare repertoriu: Hallstatt
3.1.1 urne - Urne roşii ornamentate cu linii şi lustruite cu grafit negru. În ele se aflau oase şi cenuşă.; datare repertoriu: Hallstatt
3.1.1.1 ceramică - grafitată; Dată ca provenind din Lăpuş, a fost găsită probabil tot în acest punct.; datare repertoriu: neprecizată; Muz. Budapesta, col. I. Nagy (Baia Mare)
3.1.1.2 ceaşcă - din bronz; datare repertoriu: Hallstatt
Bibliografie:
1. Schönherr, G., AÉ, IX, 1889, p.343
2. Szendrei, J., AÉ, X, 1890, p.376 - 377
3. Roska, M., Rep., 1942, p.209, nr. 23

  

Gospodărie din Lăpuș

Casa Paladei

Construită prin mijlocul sec. XIX (1825-1875)

Muzeul de etnografie Baia Mare

 

Gospodărie de agricultori din zona etnografică Lăpuş, datată secolul XIX, a fost adusă în muzeu în anul 1978.
Ea este compusă din casa de locuit, găbănaşul (cămara) şi oloniţa (presa pentru ulei).

 

 

 

 

Muzeul de etnografie Baia Mare are in expozitiile sale ceramica de lapus , descoperite in sapaturile arheologice din aceasta zona .

OLARITUL A FOST !? UNA DIN INDELETNICIRILE LOCULUI .  A FOST !

In zona Maramuresului, Lapusul Romanesc este o zona bine cunoscuta pentru ceramica sa. Ceramica de aici poate fi considerata o sinteza a evolutiei formelor de ceramica romaneasca. Pot fi admirate aici, obiecte de ceramica neagra cat si de ceramica pictata cu pensula.

 

Traditional Romanian folk wear from Lăpuş, Maramureş by TudorSeulean.

Motivul mioarei năzdrăvane în „Mioriţa”

Vasile Latis(Păstoritul în Munţii Maramureşului), 1993 consemnează: “Oaia-i sfântă. Oile la începutul vremurilor vorbeau ca oamenii şi păşteau în grădina Domnului, neînţărcate. Dar ele au mâncat florile şi Domnul s-a supărat, pedepsindu-le: «Lasă, că voi da eu pe mâna celor tari în vârtute şi slabi la minte, să vă stăpânească!» De atunci stau oile în ţarcuri şi tot de atunci şi-au pierdut graiul (…). În lupta cu timpul şi cu primejdia oile devin prieteni ai omului: veghează nocturn când omul doarme, priveşte şi face semn” 

Acestă credinţă este reflectată într-o colindă din Lăpuş (Maramureş): “Coborât-o de la munte / Florile dalbe (refren) / Trei păcurari cu oi multe / Florile dalbe de măr (refren). / La o verde poieniţă / La o rece fântâniţa, / La oi le dădură sare / Ii să prinsă de gustare. / Când gustară ei mai bine / Oaia ochişică vine. / Cu piciorul lor le face, / Ce vede la ea nu-i place. / Vin tri hoţi, di pa izvoară / Cu securi şi cu topoară / Pă păcurari să-i omoară. / Păcurarii samă-o luat / Cânişorii i-o strâgat / Şi pă hoţi i-o amuţat / Şi pă hoţi i-o alungat / Păste-un deal şi păste-o vale / Până lângă-o apă mare. / Şi de-acolo, până-n sară, / Oile tăte-şi pornea-lă. / Păcurarii pângă ei / Cu fluierii zâceră”

Presupusa calitate de aspirant, pe care eroul (din variantele colind) o are, nu-l îndreptăţeşte să aibă o oaie oacheşă. El trebuie să facă dovada că o merită. Această mioară năzdrăvană e tocmai răsplata istovitoarelor etape de iniţiere, adică sfinţenia, curăţenia şi înţelepciunea. Deocamdată cel mic e un mus, un adolescent. Oaia oacheşă apare mai degrabă în compania păcurarilor maturi sau bătrâni şi prea rar (sau deloc) a copilandrilor. 

                      MARIANA GORDAN

       Ce mică e lumea . Ce puține sunt cunoștințele noastre .

Azi 10.05.2010 căutînd pe internet noi informații pentru paginile mele pe internet , am găsit incă un artist din TARA LĂPUȘULUI de care nu stiam .

Vă dau posibilitatea de-a vă bucura și dumneavoastra de descoperirea mea .

 

Cu aproape o luna in urma, aflindu-ma la Londra, am avut prilejul sa vizitez expozitia unei conationale despre care nu stiam aproape nimic. O buna prietena, distinsa ziarista rezidenta acum in metropola de pe malurile Tamisei, m-a luat „pe sus“, cum se spune, ca sa-mi arate picturile Marianei Gordan expuse la Riverside Studios, un centru cultural-artistic dintr-o zona foarte linistita a periferiei. Schimbind doua metrouri (liniile Piccadilly si District) pina la statia Hammersmith si apoi luind taxiul, am ajuns intr-o zona deosebit de pitoreasca si aproape salbatica, unde tarmurile fluviului erau invadate de arbusti, iar undele erau despicate de caiace si alte ambarcatiuni sportive, exact ca in peisajele pictate de artistii britanici ai veacului XIX. Acolo, in niste vechi fabrici dezafectate fusesera amenajate ateliere pentru plasticienii contemporani, elegante, comode si eficiente. Zona a devenit deja un spatiu cultural si, prin imprejurimile pasnice si ecologice, incepe sa fie cautata si de orasenimea bogata. Aici isi are atelierul Mariana Gordan, impartindu-l cu reputatul sculptor Mircea Roman.

Nascuta la Lapus in 1959, Mariana Gordan paraseste tara in 1979 stabilindu-se in Regatul Unit. In 1987 urmeaza studii de arta la Durham (o scurta perioada de timp), iar, dupa aceea, isi cultiva talentul ca autodidact. Se simte atrasa de toate tehnicile artelor vizuale si pe multe dintre ele le experimenteaza cu succes, avind chiar realizari laudabile, precum mozaicurile din statiile de metrou Tottenham Court Road si Finsbury Park (1984-1985), basoreliefurile de bronz pentru cladirea B.T. Docklands (1987) sau desenele pentru echipa de rugby „All Blacks“. Din 1989 s-a ocupat de scenografie, avind colaborari la teatrul din Hammersmith. Dar nu a abandonat niciodata arta de sevalet.
Expozitia de fata, ce reuneste citeva zeci de portrete in pastel, a fost organizata cu sprijinul Consiliului local Hammersmith and Fulham Visual Arts Team. In felul ei o instalatie care apeleaza la tehnici traditionale de lucru, panotarea lucrarilor se prezinta ca un mozaic de chipuri ce te privesc insistent dintr-o rama cit un intreg panou, despartite intre ele prin baghete.

Sint, fara exceptie, portrete frontale, pina la mijloc sau pina la genunchi, de oameni asezati pe scaune, fotolii confortabile sau taburete. Nu sint figuri de eroi sau de intelectuali – nu vei gasi acolo fizionomii marcate de grandoarea unor fapte memorabile implinite, pentru patrie, in diverse sfere de activitate (politic, militar, literar, muzical, stiintific, filozofic etc.), asa cum vezi la National Portrait Gallery, ci de oameni simpli, de oameni obisnuiti, care duc o existenta marunta, nespectaculoasa, dar cinstita si demna. Pe linga taranii si tarancile din zona natala a Lapusului – care, fara indoiala, aduc culoarea locala –, mai sint si niste gospodine romance, cu sort de bucatarie si cu basma pe cap, un preot ortodox cu reverenda sa neagra si o babuta cu broboada.

Acesta ar fi cordonul ombilical national de care Mariana Gordan este, inca, atasata. Dar aceste portrete masiv impregnate de traditiile ancestrale sint diseminate intre cele ale vecinilor britanici ai autoarei (albi, galbeni, negri si maslinii), parca pentru a atrage atentia ca, printr-un proces politic si demografic mai mult sau mai putin previzibil, coloniile au invadat metropola. Alaturi de bunicuta cu par alb si ochi albastri spalaciti, sta tinara chinezoaica din Hong Kong; sau africanul musculos se invecineaza cu hindusul invesmintat in alb. Unii zimbesc suficienti, multumiti de ei; altii sint seriosi, sobri si importanti; altii, visatori, absenti. Majoritatea au miinile adunate in poala, intr-un gest de mare calm si odihna. Citiva s-au dorit imortalizati cu cite un instrument muzical drag lor (vioara, trompeta), cu cite o carte de pe care abia si-au ridicat ochii sau, pasionati cautatori ai norocului, cu carti de joc. O doamna tine la piept fotografia unui tinar, fiul ei. De aici se pot desprinde mesajele imanente si o simbolistica apropiata de aceea a maestrilor renascentisti care asezau in mina sau in imediata vecinatate a modelului un inel, un scaiete, o floare, o carte, o medalie sau moneda, un instrument astronomic, o lauta, in functie de ocupatii si pasiuni. Fondurile nete, putin vibrate, sint tratate decorativ pentru a ajuta la decuparea personajului. Sint preferate tonurile tari de rosu, verde, galben sau albastru. Fara licente, fara interpretari, Mariana Gordan este o realista indragostita de vecinii pe care i-a invitat sa-i pozeze. Din toate portretele prezentate se revarsa pofta de viata si de comunicare a acestor oameni modesti si de treaba: privirile lor o spun, cu prisosinta.

Pastrind proportiile, aceasta galerie de chipuri contemporane aminteste – prin tip de panotare si prin impostarea personajelor – de Sala 1812 din Palatul Ermitaj din St. Petersburg, cu portretele generalilor rusi participanti la razboiul antinapoleonian, realizate de englezul George Dawe (1781-1829) sau de Catlin’s Indian Gallery, in care erau adunate imaginile mindrilor sefi din preriile americane imortalizate de inegalabilul artist documentarist si etnograf amator George Catlin (1796-1872). Creatiile Marianei Gordan sint meritorii, la fel ca si efortul ei de asezare a Romaniei pe harta sentimentala a vecinilor britanici.

                                  #
Bogății neștiute !!- în casele țărănești .
 
Soba din fonta
Soba din fonta, model 1850, fabricata in 1850 la fabrica Kolb din Lapusul Romanesc, Maramures.
Pret: 14 500,00 Euro
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 



 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

aaaaaa

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Enter supporting content here

AMINTIRI