La Lăpuşul Românesc, în judeţul Maramureş a fost descoperit un drum
cu o structură asemănătoare celor din Troia antică. Această descoperire confirmă din nou gradul
de dezvoltare al “vechilor români” de pe teritoriul nostru. Se pare că de-a lungul timpului am moştenit
multe calităţi de la strămoşi, mai puţin însă construcţia drumurilor…
“O
echipă de arheologi români, germani şi polonezi a scos la lumină urmele unui drum de piatră care datează
din anul 1.400 îHr…Cercetătorii sunt de părere că drumul, lat de trei metri, care a fost descoperit în
Lăpuşul Românesc din Maramureş, are o structură asemănătoare celor din Troia antică.
Echipa de specialişti care a făcut descoperirea a lucrat de la începutul lunii august la situl arheologic de la Lăpuşul Românesc, din judeţul Maramureş. „Săpături arheologice sistematice se fac acolo din anul 1967, însă doar anul trecut au început să iasă la iveală relicve mai importante”, a declarat Viorel Rusu, directorul Muzeului Judeţean de Istorie Maramureş.
De asemenea, zilele trecute, eforturile specialiştilor au fost încununate de succes. „A fost descoperit un drum pavat cu piatră, lung de cel puţin 13 metri, care duce la intrarea estică a monumentului funerar”, a explicat Carol Kacso arheolog în cadrul Muzeului judeţean de Istorie Maramureş, şeful şantierului arheologic de la Lăpuş” conform articolului publicat de ziarul Adevărul.
O istorie mai noua , găsită într-o pagiă al :
- Cristina
- Roman, Neamt, Romania
- FELICITĂRI ȘI MULTE MULȚUMIRI !
marți, 29 decembrie 2009
Sursa: Formula As
IOAN MAT, haiducul din Tara Lapusului
Batranul pirpiriu, cu trupul imputinat de varsta si de vremurile care au trecut peste el, a fost cioban de mic copil. Imi povesteste linistit viata pe care a trait-o si care il transforma intr-un erou de roman. Vorbeste despre dragoste, despre puritate si liniste sufleteasca, despre Dumnezeu si despre Judecata de Apoi. De mult de tot, cu mult timp in urma, i se spunea Haiducul, si a stat ani de zile ascuns in munti, sa vina americanii sa-l scape de comunistii care i-au stricat randuiala vietii. Americanii n-au mai venit, asa ca, pana la urma, a fost prins, a facut puscarie, multa puscarie, apoi a avut domiciliu fortat, iar intr-un sfarsit, l
-au lasat sa se duca la el acasa, in sat. S-a insurat si s-a intors la munca lui de cioban. A urcat cu oile la stana, sus pe munte, acolo unde a fost intotdeauna om liber.
Ma indrept spre Tinutul Lapusului, intr-o dimineata invelita intr-un cer plin de nori grosi si grei. E sfarsitul lui martie si e destul de frig in Maramures. O atmosfera bizara ma insoteste pe drumul vechi, cu asfaltul prapadit, ce pare ca duce spre nicaieri. In fata mea, soseaua este inghitita de un abur des, care cotropeste intregul peisaj. Vaile sunt inecate in albul pufos care se raspandeste precum apele unui rau furios, iar dealurile isi tin cu greu la suprafata varfurile impadurite. Printr-o spartura a norilor se iteste o raza timida a soarelui, care transforma orizontul intr-o mare colorata in rosu. Cerul se uneste cu pamantul printr-o magie care imi arata ca patrund pe teritoriul unui alt univers, intr-o lume a tainelor. Parca ma aflu la intrarea pe poarta timpului. Simt ca locul in care vreau sa ajung imi va dezvalui istoria unor intamplari tulburatoare. Ma hotarasc sa merg mai departe si, dupa o vreme, printre valurile aburilor, disting satul cautat. Casele batrane, cu acoperisuri din sita veche, stau insirate de o parte si de alta a drumului, ca niste strajeri credinciosi. Locul se numeste Lapusul Romanesc, iar casuta lui Ioan Mat e asezata mai pe la mijlocul satului. Pe stalpul de curent din fata portii, intr-un cuib, o barza isi face curat in casa.
IOAN MAT, haiducul din Tara Lapusului
Il gasesc pe batran in curte, impreuna cu babuta lui. Stivuiesc lemne de foc pe langa peretele casei. In curtea mica se plimba tantose cateva gaini, la care se uita mirat un caine urias, tarcat, alb cu negru, cu o ureche cazuta peste ochi. Este jucaria unui baiat de vreo zece ani, nepotul batranilor, care il mangaie pe cap si il smotoceste cu foc. In mijlocul curtii, pe-o raza de soare, isi face veacul o mata tigrata, indiferenta la tot ce misca in jurul ei. "Buna ziua!". "Laudat fie Iisus!", spun cei doi batrani intr-un glas, oprindu-se din treaba. "Matale esti Ioan Mat zis Haiducul?", intreb. "He-he, asta-i poveste tare veche domnule. Dar hai, nu sta in cale, hai inauntru si-om sta de vorba de vrei sa stii cum o fost pe cele vremuri spurcate".
Chipul omului din fata mea exprima o liniste si o seninatate care pare ca n-au nici o legatura cu lumea in care traim. Femeia se duce in camera alaturata si deretica de zor. Daca musafirul vine de la drum lung, e musai sa-l omeneasca, gandeste ea. "N-a fost chiar niciodata bine pe lumea asta?", intreb, hotarat sa aflu povestea omului meu. "O fost, da' am fost prea tanar cand o fost un pic bine."
Ioan Mat era un copil in 1940, cand Ardealul de nord a fost ocupat de Ungaria. Timp de cinci ani, ungurii le-au impus cote si au fost necazuri din cele mari. Ca aveai, ca n-aveai, trebuia sa dai un pic de porc, carne de vita, produse din lucrul pamantului, pasari, oua. Cotele erau asa de mari, ca trebuia sa cumperi si sa completezi, ca sa-ti indeplinesti porunca. "Si n-am avut ce manca si am mancat faina de mazare, mazariche, si aceea data cu ratia. Ase o fost in timpul razboiului, in timpul ungurilor, domnule", zice batranul cu amar.
IOAN MAT, haiducul din Tara Lapusului
Apoi s-a sfarsit si razboiul, dar vremuri ceva mai bune tot n-au fost. Au scapat de unguri si au aparut rusii in tara si comunistii la putere. Au scapat de cote si s-au pomenit cu "normele oarbe", asa le ziceau, pentru ca degeaba intrai in colectiv, cu forta sau de voie buna, ca pamantul din zona Lapusului, de la poala muntelui, nu-i bun ca cel din campie si nu produce. Asa ca omul n-avea de unde sa dea tot ce i se cerea si veneau si ii luau tot din casa. Si iar a fost foamete si saracie. "A acceptat cineva comunismul aici?", intreb. "La noi, nu. Cativa or fost, ca le-o promis c-or fi tovarasi egali, c-or ave, c-or drege... Eu n-am fost de ceie parere... Nu pot fi io tovaras cu un preot, cu un general, cu un profesor, cu un doctor. Ce fel de tovaras? N-ai cum. Nu mere asa ceva! Cel putin asta mi-o fost judecata me". Batranul sta un pic pe ganduri. "Adica cum sa ma mai tu, ca trebuie sa merg la arat, in ziua de Paste? N-o vezi, draga domnule? Cum porunceau comunistii nu s-a putut."
Problemele grave ale maramuresenilor au aparut inca din 1945, cand sovieticii, ca armata de ocupatie, au numit prefect la Sighet un avocat ucrainean, pe nume Odoviciuc. Prefectul a inceput manevrele prin care sa alipeasca Maramuresul la Ucraina Subcarpatica, cerand lucrul acesta direct lui Stalin. Maramuresenii s-au adunat si s-au opus, iar la Ieud au fost timp de zece zile lupte armate. In final, prefectul a fost destituit, dar capii revoltei au fost urmariti, arestati si ucisi in marea lor majoritate. Unii dintre cei scapati din mana comunistilor, a militiei sau a securistilor s-au refugiat spre Lapus, la poalele Tiblesului. Cu acestia, Ioan Mat a fost mai tarziu camarad de arme in munti. Toti au fost convinsi ca multi purici nu va face comunismul prin Romania. Dar s-au inselat amarnic.
"Lumea asa o zis: ca nu va fi comunism aicea. Da' noi n-am stiut ca suntem dati de Churchill si de Roosevelt la rusi pe 50 de ani, in schimbul Greciei. Abia dupa zeci de ani am aflat: "Niii, mai, ce-or facut aistia". Cei de la Europa libera o tineau pe-a lor: "Nu va lasati frati romani, ca maine ne intalnim". In 15, 20, 50 de ani, tot asa o fost, veci." "Ati asteptat sa vina americanii?" "Pai da, sa scapam de comunisti. Multi or luat calea muntelui atunci. Era unul, Niculae Pop, care i-o strans pe mai multi. Unul Pasca din Targu Lapus, ce era ofiter in rezerva si om cu carte, o facut teologia doara, o zis: "Mai, n-a tine mult, se vor termina comunistii astia"... Da' n-o fost asa, n-o fost asa... Si-or luat calea muntelui, in Tibles. In '49, la inceputul lunii mai, ca se facuse stana, o venit sa-l aresteze pe Niculae Pop".
IOAN MAT, haiducul din Tara Lapusului
Padurarul Niculae Pop era un om instarit. Avea pamant, stana de oi, presa de ulei si moara de apa. Lumea il stia ca pe un om care nu suporta nedreptatea. In timpul razboiului, pe vremea ocupatiei maghiare, a scapat de la exterminare mai multi evrei amenintati sa fie deportati in lagarele naziste. N-a putut accepta ura de rasa si uciderea unor oameni nevinovati. I-a ascuns intr-un adapost construit in padure, iar fiica lui, Aristina, le-a dus de mancare. La un moment dat, banuit ca se impotriveste comunistilor, padurarul din Lapus a fost nevoit sa urce si el muntele, pentru a nu fi arestat. Putin mai tarziu, Ioan Mat, cioban la stana lui Pop, a fugit si el in munti. Acolo a dat peste grupul lui Pop, cu copiii, Aristina si baiatul Achim, cu Pasca, Hotico si toti ceilalti pribegi ai soartei.
Si-au facut o coliba de piatra intre stanci, sus in munte, si au stat acolo doua ierni. De cele mai multe ori faceau o mamaliga uriasa, o taiau cu sfoara si o imparteau la cati erau. Din cat de mare era rotocolul de mamaliga, le ramanea la fiecare doar o bucatica si o mancau cu ceva cartofi. Atat. Asta iarna, ca vara erau urzici si buruieni si cu alea traiau. Se aprovizionau toamna cu merinde si totul era socotit, masurat si impartit sa le ajunga pe cinci luni. Octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie. Nu cumva sa ramana sus in munte fara mancare, in plina iarna. Strangeau cartofi, puneau varza in putinile de la oi, pastrau zerul acru... Si-au facut un cuptor de pamant, mai mult sapat in piatra muntelui, ca sa poata sa faca ceva pita de malai... Lucrau numai noaptea, nu ziua. Lemne pentru foc rupeau tot noaptea, cand era ploaie, viscol sau vant. Atunci mergeau dupa lemne, ca stiau ca pe vreme rea, noaptea in munte, nu se inghionteste nimeni sa-i caute. Nu faceau foc ziua, sa nu se vada, doar noaptea, dar si ala acoperit bine de tot. "Ma, da' daca cineva e om destept si vine si simte mirosul de fum cine stie de unde?" Au hotarat sa sape in pamant dupa apa, cat mai aproape de adapost, nu sa caute un parau curgator. Au zis: "Ba, daca ne-or cauta, doar n-or imbla prin toti tufii padurii, or lua-o prin parau, de-a lungul, si tot trebuie sa vada urma, daca ai mers dupa apa". Daca mergeau undeva, oriunde, si trebuiau sa treaca peste un parau, nu calcau pe pamant, calcau de pe piatra pe piatra si nu purtau cizme sau bocanci, ci opinci, sa nu lase nici o urma.
IOAN MAT, haiducul din Tara Lapusului
Asta a fost viata de partizan in munti a lui Ioan Mat si a grupului condus de Niculae Pop. Au ales frigul si foamea, cerul liber sau intunericul padurii, ca orice salbaticiune a naturii. Ani de zile au trait si au reactionat ca un vanat urmarit de haitasi. Au evitat sa traga in urmaritori, desi de multe ori i-au avut in bataia pustilor. "Apai nu eram, domnule, criminali, sa tragem in soldati pe la spate. La urma urmei, erau niste copii pusi pe urmele noastre de ai mari, de-i conduceau. N-aveau bietii de ei nici o vina", imi explica batranul.
"Lupte au fost?" "N-or prea fost. Numa' una, in '51, de-am fost eu prins, in ziua de Rusalii. Urma sa ne intalnim cu cineva sa ne ajute cu niscaiva merinde, da' sa vede treaba c-o fost o cursa si am intrat in ea fara sa stim". Erau cinci insi, Niculae Pop, Ioan Mat, Ioan Rus, Vasile Hotea si Aristina, fata lui Pop. Restul au ramas in tabara din munte. Cei cinci au coborat varful Hudinului si au venit prin dosul muntelui, prin satul Roia, la 12 km de Lapus. Casa lui Niculae Pop era faramata toata, gospodaria lasata la pamant, iar in jur totul parea pustiu si parasit. "Acum domnule, ce trebuie sa stii mata este ca securistii s-au razbunat urat de tat pe familia lui Pop Niculae. I-or batut femeia, de a zacut biata de ea patru luni. I-or luat oile si averea, i-or incendiat toate acareturile, pana si livada. Drept e ca la fel am patit fiecare dintre fugari, dar parca neamul lui Pop o fost cel mai obidit". Au plecat de la casa lui Pop imediat. In jurul lor atmosfera era apasatoare, parca le plutea pericolul deasupra capetelor. Au luat-o inapoi, printr-o poiana si, ca niste naluci tacute, au cautat sa se piarda prin intunericul padurii. La un moment dat, la marginea poienii, au vazut ceva urme prin iarba. Aristina, fata lui Niculae, zice: "Ioane, ce urma e asta?". "Nu stiu, ca e calcata in varful degetelor, nu cu piciorul tot pe iarba. Da' cand intram in padure iti spui precis, ca dupa frunza calcata deduc eu ce o fost", a zis Ioan Mat. Atata lucru a mai apucat sa spuna, ca s-a trezit cu o namila in fata, cu pistolul in mana. Batranul se salta in picioare de pe lavita si, cu gesturi largi, imi descrie atacatorul si striga: "Stai!". Apoi se lasa usor la loc. "Eu am pus mana pe arma lui si l-am aruncat intr-o parte. Aristina, care era drept in spatele meu, ca noi nu ne deplasam decat in sir, unul dupa altul, a fugit in padure si securistii au inceput sa puste. M-am trantit la pamant intre securisti, ca eu am ramas prins, si am asteptat sa vad ce s-o mai intampla". Hotea s-a ascuns in albia unui izvor, iar Pop si Rus trageau, in speranta ca il vor putea scapa pe Mat. Securistii strigau de zor: "Nu trage Pop, nu trage, da-te prins". Lupta s-a linistit la un moment dat si unul i-a luat arma lui Ioan Mat, avea un ZB-eu cehesc, si l-a izbit cu ea in fata, de i-a spart obrazul si i-a tasnit sangele, apoi, cu inca o lovitura in umarul stang, i-a amortit tot bratul. Au pus doi sa il pazeasca, dar nu l-au mai legat, ca n-au mai avut vreme. Intre timp, a venit o caruta cu branza de pe munte. Securistii au crezut ca e plina cu arme si cu partizani si s-au speriat. "Zice unul: "Dau cu o grenada!" "Da!"". "Cand o dat cu grenada," povesteste batranul Mat, "o rasunat muntii ceia si paznicii mei si-or sucit capul sa priveasca. Eu, daca saream peste ei, intram in padure si scapam. Da n-am avut minte, ca n-o fost timp si am fugit in partea opusa prin poiana.
Ei au tras si am samtat pe spate fierbinte. Cum m-o impuscat, o intrat cartusul intre omoplat si coaste si o iesit pe dupa ceafa. N-a atins nici coastele, nici omoplatul. Cum a facut Dumnezeu, nu stiu, da asa o fost. M-am tarat pe burta pana la padure si d-acolo m-am ridicat si dus am fost. Arma am lasat-o acolo, ranita am lasat-o acolo, mana stanga era amortata de la lovitura cu arma, bratul drept nu-l puteam misca din cauza ranei facuta de glont. Sangele se scurgea din mine si trabuia sa incerc sa marg de unde am venit, d-acolo de sus, de pe munte, in spatele varfului Hudin. No, ce sa fac, cand oi muri, oi muri... Cum am mars, cum n-am mars, ca am ajuns inaintea celora care o fost cu mine". "Si rana s-a vindecat?", intreb. "S-a vindecat", spune mosul si ofteaza, apoi imi explica minunea: "Exista o iarba de-i zicem noi iarba talharului. Cand am ajuns la coliba din munti, era santinela unul Dobre Mircea, de am dat fata cu el. Eu eram tat numa' sange si el a sarit: "Ba, Ionica, ce ai patat?". Am povestit ce am patat si i-am zis sa mearga la parau, sa ia o iarba care creste pe malul apei si care-i increstata pe margini. A venit cu iarba, mi-o taiat camasa plina de sange cu cutatul, o tipat-o pe jos, m-o spalat cu apa si mi-o pus iarba pe rani si pe deasupra niste felii late de cartof, dupa care m-a legat bine cu un prosop cusut ca o banduliera si cu altul precum cureaua, sa steie stransa legatura."
Oamenii lui Pop au hotarat sa darame tabara, sa incarce tot ce aveau si sa-si astepte seful in alt loc, hotarat de ei, pentru astfel de momente. Dar atunci, Dumnezeu avea sa fie de partea lor. "Pa la sfintitul soarelui or aparut si Aristina, tata-su Pop si unul Rusu Ioan. Lipsea Hotea, cel ramas in albia izvorului. Rusu asta era cam ateu, dar cand m-o vazut ajuns inaintea lor a zis: "Bai Ionica, doar te-am vazut prins acolea si cand colo tu esti aicea, asa ca musai sa cred cum ziceti voi, ca exista un Dumnezeu"".
Au urmat plecari dintr-o parte in alta a Tiblesului. Apoi grupul de lapusneni a ramas fara hrana si, in final, au fost prinsi ori s-au predat pe rand. Mai intai a venit paralizia lui Pop, seful lor. Padurarul a cerut sa fie dus la preot, sa-l spovedeasca, si sa se impartaseasca, apoi sa fie lasat in Lapus. Ioan Mat a fost cel care l-a insotit si l-a vazut pentru ultima data. Dupa un timp, s-a zvonit ca a fost executat cu un glont in ceafa. Ultimii trei care au fost prinsi au fost copiii lui Pop, Aristina si Achim, si Vasile Hotea, care a si fost ucis atunci.
"De prins, m-or prins definitiv in '53, de lasat de sec, in februarie, in jur de 15, cam asa ceva," zice Mat. "Am fost dus in ancheta la securitate. Apai, la securitate, nu deie Dumnezeu nici la dusmani! Beu horinca de prune cu cana. Si aveau doi hangai, care numa' bateau. Si apai... dai si dai. Unul de-o parte si unu' de alta". A venit la ancheta unul de pe la Baia-Mare, a zis ca-i spune Stern, ceva evreu, ce stie el, ceva sef al securitatii. Stern asta il lovea cu picioarele, cu cizmele peste catusele de la maini, care-i intrau in carne. Apoi l-a lovit peste degetele de la maini, peste genunchi si peste oase cu bata de lemn. Batranul isi pipaie obrajii si falca: "P-aicea m-o batut, pana cand s-o taiet fata, ca atunci aveam masele si dinti, de mi i-o spart si mi-or intrat in carne". Cand a obosit, Stern a dat ordin sa il descalte, i-au legat mainile de picioare cu o franghie, l-au pus cu fata in jos si calusul in gura, apoi a pus un militian sa-l traga in sus de franghie si alti doi batausi ii dadeau cu ciocanele peste talpi. "Totul in creier simtesti, cand da in talpile picioarelor." Asta a patit Ioan Mat in Targu Lapus. De acolo, batut si aflat in stare grava, a fost trimis in Baia Mare, unde l-au aruncat la securitate, intr-o curte, pazit de doi militieni. A venit la el un catelandru cu botul roz si a inceput sa-i linga ranile. "Era bine, ca avea limba moale, dar gardienii l-or sfadit si pe cane sa fuga d-acolo. Si cum stateam eu trantit pe jos, voroveau intre ei si spunea unul "Ma", zice, "numa' unu' am vazut distrus in halul asta, da' n-o trait".
"Da-l in ma-sa, ce ma intereseaza?"" Dar Ioan Mat n-a murit, si atunci l-au trimis in ancheta la Satu Mare. "Cine ti-o dat de mancare, cine te-o ajutat, asta au vrut ei sa stie, ca sa poata aresta cat de multi oameni...", imi explica batranul. Le-a spus ca au mai furat, ca nu le-a dat nimeni nimic. "Ba, cum oti furat, daca nimeni nu s-o plans, nimeni n-o zis ca s-o furat vreo oaie sau un miel sau ceva mancare?" Ca asa a fost, ca n-au furat. Dar cum sa le spui ca au fost pe la unul sau altul si ca i-a ajutat? Ca imediat ii lua si-i inchidea...
Alaturi de cei prinsi din lotul lui Niculae Pop, au fost arestate zeci de familii, banuite sau dovedite ca i-au ajutat pe partizanii din munti. Dupa lungi perioade de ancheta si batai, au fost judecati si condamnati. Peste 70 de tarani din zona Lapusului au fost condamnati la ani grei de temnita sau au fost deportati in campia Baraganului, pentru ca au avut legaturi cu luptatorii din muntii Tibles. Pentru fiecare dintre ei, anchetatorii securitatii au cerut initial pedeapsa cu moartea.
"Mie mi-au dat numa' 25 de ani!", zice batranul. Incepe sa rada: "Era un judecator mai barbierit la cap, mi-o citit sentinta: "Mat Ioan", "Prezent", "25 msv (munca silnica)", "Ca mane trec domnule", am zis. "Nu-s cinci, is 25 de ani, omule", "Am inteles domnule, sa traiti". Nu m-am speriat atuncea, nu mi-o pasat ca sunt 25 de ani. Erau altii, mai in etate ca mine, "vai de mine si de mine, aici om muri", ziceau. Le vinea divorturi... sa-si lese muierile de-o viata. Si-a me m-o asteptat zece ani, apoi s-o recasatorit. Cat sa astepte dupa mine, ca nici nu stia ce sa astepte. Cum sa dau vina pe ea, pentru ce am facut io? Nu se poate!"
Ioan Mat nu s-a speriat nici o clipa pentru tot ce i s-a intamplat. Nici de batai, nici de condamnare, nici de inchisoare. Era tanar si a fost intotdeauna convins ca era doar o chestiune de timp ca iadul pe care il infrunta sa fie maturat de soarta. Abia tarziu, in inchisoare, a descoperit ca speranta lui nu valora in realitate nici doi bani. "Veneau de pe la Bucuresti la anchete: "Mat, cand pleci acasa?". "Ca maine". "Cum ma, banditule, sperai ca vor veni americanii?"". A facut 12 ani, din 25, pana la amnistierea generala din '64. Imi insira inchisorile prin care a trecut: la Jilava a stat 6 ani, iar restul i-au fost impartiti pe la Oradea, Satu Mare si Targu Ocna. "La Targu Ocna erau niste ceangai gardieni, in frunte cu comandantul inchisorii. Da' erau mai omenosi decat romanii nostri. Cand a fost sa plec de acolo, m-o chemat comandantu' si mi-o zas: "Domnul Mat, trebuie sa pleci de la noi". "Daca tre' sa plec, plec". "Da'", zice, "ii musai sa-ti punem lanturi". "Da' de ce sa imi mai puneti, ca tot n-am ce face?". "Ti-oi arata un lucru care nu trebuie sa-l cunosti", zice el, "dar suntem numa' noi doi si chiar daca vorbesti eu nu recunosc". Mi-o adus dosarul, l-o desfacut si acolo scria cu rosu, in dreptul numelui meu, "F.f.f. periculos". Foarte, foarte, foarte periculos. "No, pot eu sa-mi asum raspunderea?". "Nu poti", i-am zas. "Dar pot sa te las sa-ti alegi ce lant vrei". Acuma sa stiti de la mine domnule, durerile de la lanturile puse pe picioare le samti toata viata." L-au dus intr-o incapere plina cu lanturi de tot felul, puse unele peste altele, ca intr-o capita uriasa de fieratanii.
Erau unele cu trei zale, dar astea se fixau asa strans ca nu puteai baga nici o carpa intre ele si picior, sa-ti protejezi pielea, si te umpleai de rani. Erau alte lanturi cu care se legau cate doi insi, de un picior unul si de celalalt altul. Ioan Mat si-a ales un lant mai lungut si mai subtirel, care sa nu-i pricinuiasca prea multe necazuri. A plecat de la Targu Ocna cu un soi de recunostinta pentru seful inchisorii si pentru gardienii de acolo, pentru ca si-au pastrat ceva omenie in suflet.
S-a lasat inserarea. In casa se strecoara grabite umbrele intunericului. Ioan Mat se ridica de la locul lui de pe lavita si se apropie de fereastra. Este atent la zgomotele ulitei, apoi ii spune sotiei, care de o buna bucata de vreme sta cuminte langa noi si ne priveste cu ochii albastri de culoarea cerului: "Am mai trecut cu bine o zi, draguta me. Laudat fie Domnul!". Se aseaza la locul lui si incearca parca sa-mi explice care este secretul vietii. "Sa fii tanar, sanatos si liber. Incolo, toate merg bine, cu munca multa buninteles. Apoi, mie la crasma nu mi-o placut, trec eu p-acolo, da' nu sed. Mie mi-o placut la oi, la vite, la cosat, la strans fan, la d-estea, nu la nebuneli. Dar cel mai drag mi-o fost sa merg la oi, si cand se face stana eu sa lucru, sa mulg, sa pregatesc branza si sa vina femeile pe colea, date cu ruj si gatite nevoie mare: "No, da-mi si mie o tara de cas proaspat, da-mi si mie oleaca de branza, bade Ion, da-mi si mie...". "Poftiti draga de luati...". "Hai zice, sa vezi ce prajituri am facut, hai, vino, de ia si mata..."." Batranul haiduc se uita la o fotografie din tinerete, agatata pe perete, apoi se intoarce la mine. "Tare multe dragute am avut cand am fost tanar. Da' nu de nebunie sau ceva asa, necuviincios. Ca sa zic asa, o fost vorba despre dragoste adevarata. Dragoste de aia, rupta din rai". Batranul fixeaza cu privirea un punct de pe podea si ramane dus pe ganduri. "Am avut o viata destul de frumoasa", spune deodata. "Mi-o placut tare mult viata, ca eu n-am fost fricos de nimic. Nici de frig, nici de foame, nici de salbaticiuni, nici de moarte, de nimic. Am fost nepasator pana amu'. Amu' ma moi si eu, imbatranesc. Dar viata mi-o placut. Cu tat cu puscarie. O trecut si aceea..."
Ioan Mat intoarce capul si priveste din nou pe fereastra. Priveste indelung. Inteleg ca povestea lui a ajuns la final. Ma uit si eu in inserarea albastra. Sus, in cuibul de barza, a aparut si un pui.
INEDIT: Lapusul si Troia - similitudini peste milenii
Daca Homer ar fi trait in Tara Lapusului, Iliada ar avea acum cu totul alti eroi. Intre Troia lui Ahile si Lapusul oamenilor in cautare de aur si sare similitudinile trec peste milenii de existenta. Cercetarile arheologice intreprinse in acest an pe Valea Lapusului au scos la iveala o descoperire unica - un drum pavat cu piatra, lung de cel putin 13 metri, care duce la intrarea estica a monumentului ce servea drept loc de ceremonie pentru onorarea mortilor si stramosilor. “Cele mai apropiate analogii pentru acest tip de structura monumentala pot fi gasite in lumea Mediteraneana, de exemplu in Troia”, spune dr. Carol Kacso, din cadrul Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie Maramures .
Cercetarile din zona Lapusului fac parte dintr-un proiect inceput inca din 2007, in parteneriat
cu Universitatea Ludwig-Maximilians din Munchen, Germania si care este finantat de Fundatia Germana pentru Cercetare si Muzeul
de Istorie.
Munca din acest an a inceput inca din 8 august si va continua pana in 6 septembrie. Pe santier
au fost descoperite atat fragmente de ceramica, dar si elemente din bronz, care ofera date noi despre credintele unei populatii
care a trait aici in epoca tarzie a Bronzului, de la sfarsitul secolului 14 si pana in secolul 12 i.Hr.
Tumulul 26 cercetat in momentul de fata, poate fi descris drept un loc de ceremonie funerara. Comunitatea care sarbatorea spargea vasele folosite pentru mancat si baut, unele fiind aruncate in foc si mai apoi depozitate in gropi mari. Sarbatoarea avea loc probabil intr-o incapere mare care mai apoi a fost arsa. “Pentru prima data in epoca Bronzului din sud-estul Europei au fost descoperite urme ale unei fundatii de lemn care se poate sa fi fost un loc de celebrare pentru morti sau o constructie asemanatoare cu un templu. Cel mai bun exemplu pentru a ne putea crea o imagine despre activitatile care aveau loc aici il reprezinta ceremoniile funerare aproape contemporane din Grecia Homerica – precum inmormantarea lui Patrocle, prietnul eroului Ahile, pe vremea cand grecii asediau Troia”, spun cercetatorii prezenti pe santierul de la Lapus.
PREMIERA: Mineritul, o indeletnicire de peste 3.000 de ani
In paralel cu cercetarile arheologice, o echipa de specialisti din Canada va efectua o serie de investigatii care au menirea de a descoperi daca si stramosii maramuresenilor de astazi se ocupau cu mineritul, un obicei care ar fi putut exista in aceste tinuturi de mai bine de 3 milenii.
Profesor dr. Carola Metzner-Nebelsick, de la institutul de arheologie al Universitatii Ludwig-Maximilians
a explicat ca acest procedeu de cercetare este foarte nou si ar putea revolutiona descoperirile de pe Valea Lapusului. “Speram
sa putem demostra stiintific faptul ca mineritul se practica in zona inca de atunci, pentru ca trebuie sa existe un scop pentru
care aceasta civilizatie s-a nascut pe Valea Lapusului. Deocamdata noi presupunem ca oamenii se ocupau cu exploatarea resurselor
de cupru si aur, insa testele cu polen au posibilitatea de a certifica aceste supozitii”, a declarat dr. Carol Kacso
.
Izotopii de metal greu se pastreaza in polen, astfel ca studiile si cercetarile de acest
fel pot stabili cu acuratete daca intr-o anumita regiune a existat sau nu vreo activitate miniera. Probele luate de la Taul
Negru vor fi analizate la Institutul pentru Geochimia Mediului de la Universitatea din Heidelberg, Germania.
Un lucru este cert, spun specialistii, “Lapusul si implicit Maramuresul a fost un
centru european in acea perioada”.
La cercetarile arheologice de la Lapus a luat parte o echipa internationala de studenti
si profesori, arheologi si oameni de stiinta din Germania, Polonia, Romania, Cehia, Anglia, SUA si Canada.
Tania Purcaru
In vizita la situl arheologic din Lapus - Vedere spre varful Hudin
In vizita la situl arheologic din Lapus - Faleze lapusene
Lapusul vazut din situl trimilenar
Situl arheologic din Lapus nr. 108231.01 (c) dr. Kacso Carol
Drum de piatra, lung de cel putin 13 metri, datand din epoca bronzului (c) dr. Kacso Carol
URME ARHEOLOGICE
| Lăpuş, com./oraş Lăpuş (denumire repertoriu: Lăpuş sau Lăpuşul Românesc, Oláhlápos, jud. Someş) |
| Punct 1. | Neprecizat Tip sit: neprecizat | |
| Descoperiri: | ||
| 1.0.0.1 | topor - din piatră, în formă de calapod (fragment); datare repertoriu: neolitic; MAC |
| 1.0.0.2 | greutate de plasă - din lut, în formă de mărgea; Ca cele de la Turdaş; datare repertoriu: neolitic; MAC |
| Bibliografie: | |
| 1. Roska, M., AÉ, XLIX, 1936, p.78 | |
| 2. Roska, M., Kézikönyv., II, 1927, p.95, fig. 31, nr. 2 | |
| 3. Roska, M., Közl. Debr., 1941, p.75 |
| Punct 2. | Pe locul numit "Podanca". Tip sit: morminte - de incineraţie | |
| Descoperiri: | ||
| 2.1 | grup de morminte - Tumuli cu morminte de incineraţie.; datare repertoriu: epoca bronzului |
| 2.1.1 | urne - Urne de tip Suciul de Sus.; datare repertoriu: epoca bronzului |
| 2.1.1.1 | topor de luptă - din bronz, cu capul în formă de disc şi cu o proeminenţă la mijloc; datare repertoriu: epoca bronzului; fosta col. D. Teleki (Gorneşti) |
| Bibliografie: | |
| 1. Roska, M., Rep., 1942, p.209, nr. 23 | |
| 2. Roska, M., Közl. Debr., 1940, p.11 |
| Punct 3. | Pe locul numit "Podul Hotarului". Tip sit: movilă | |
| Descoperiri: | ||
| 3.1 | movile - O movilă mare în jurul căreia se află 13 movile mai mici. Câteva dintre acestea au fost săpate, găsindu-se sub un strat de pietriş, urne roşii. În movila cea mare s-ar fi găsit o ceaşcă de bronz.; datare repertoriu: Hallstatt |
| 3.1.1 | urne - Urne roşii ornamentate cu linii şi lustruite cu grafit negru. În ele se aflau oase şi cenuşă.; datare repertoriu: Hallstatt |
| 3.1.1.1 | ceramică - grafitată; Dată ca provenind din Lăpuş, a fost găsită probabil tot în acest punct.; datare repertoriu: neprecizată; Muz. Budapesta, col. I. Nagy (Baia Mare) |
| 3.1.1.2 | ceaşcă - din bronz; datare repertoriu: Hallstatt |
| Bibliografie: | |
| 1. Schönherr, G., AÉ, IX, 1889, p.343 | |
| 2. Szendrei, J., AÉ, X, 1890, p.376 - 377 | |
| 3. Roska, M., Rep., 1942, p.209, nr. 23 |
Gospodărie din Lăpuș
Casa Paladei
Construită prin mijlocul sec. XIX (1825-1875)
Muzeul de etnografie Baia Mare
|
Gospodărie de agricultori din zona etnografică Lăpuş, datată secolul
XIX, a fost adusă în muzeu în anul 1978.
|
 |
)
)
.JPG){kind=link}
.JPG){kind=link}
.JPG){kind=link}
Muzeul de etnografie Baia Mare are in expozitiile sale ceramica de lapus , descoperite in sapaturile arheologice din aceasta zona .
OLARITUL A FOST !? UNA DIN INDELETNICIRILE LOCULUI . A FOST !
In zona Maramuresului, Lapusul Romanesc este o zona bine cunoscuta pentru ceramica sa. Ceramica de aici poate fi considerata o sinteza a evolutiei formelor de ceramica romaneasca. Pot fi admirate aici, obiecte de ceramica neagra cat si de ceramica pictata cu pensula.
Motivul mioarei năzdrăvane în „Mioriţa”
Vasile Latis(Păstoritul în Munţii Maramureşului), 1993 consemnează: “Oaia-i sfântă. Oile la începutul vremurilor vorbeau ca oamenii şi păşteau în grădina Domnului, neînţărcate. Dar ele au mâncat florile şi Domnul s-a supărat, pedepsindu-le: «Lasă, că voi da eu pe mâna celor tari în vârtute şi slabi la minte, să vă stăpânească!» De atunci stau oile în ţarcuri şi tot de atunci şi-au pierdut graiul (…). În lupta cu timpul şi cu primejdia oile devin prieteni ai omului: veghează nocturn când omul doarme, priveşte şi face semn”
Acestă credinţă este reflectată într-o colindă din Lăpuş (Maramureş): “Coborât-o de la munte / Florile dalbe (refren) / Trei păcurari cu oi multe / Florile dalbe de măr (refren). / La o verde poieniţă / La o rece fântâniţa, / La oi le dădură sare / Ii să prinsă de gustare. / Când gustară ei mai bine / Oaia ochişică vine. / Cu piciorul lor le face, / Ce vede la ea nu-i place. / Vin tri hoţi, di pa izvoară / Cu securi şi cu topoară / Pă păcurari să-i omoară. / Păcurarii samă-o luat / Cânişorii i-o strâgat / Şi pă hoţi i-o amuţat / Şi pă hoţi i-o alungat / Păste-un deal şi păste-o vale / Până lângă-o apă mare. / Şi de-acolo, până-n sară, / Oile tăte-şi pornea-lă. / Păcurarii pângă ei / Cu fluierii zâceră”
Presupusa calitate de aspirant, pe care eroul (din variantele colind) o are, nu-l îndreptăţeşte să aibă o oaie oacheşă. El trebuie să facă dovada că o merită. Această mioară năzdrăvană e tocmai răsplata istovitoarelor etape de iniţiere, adică sfinţenia, curăţenia şi înţelepciunea. Deocamdată cel mic e un mus, un adolescent. Oaia oacheşă apare mai degrabă în compania păcurarilor maturi sau bătrâni şi prea rar (sau deloc) a copilandrilor.
MARIANA GORDAN
Ce mică e lumea . Ce puține sunt cunoștințele noastre .
Azi 10.05.2010 căutînd pe internet noi informații pentru paginile mele pe internet , am găsit incă un artist din TARA LĂPUȘULUI de care nu stiam .
Vă dau posibilitatea de-a vă bucura și dumneavoastra de descoperirea mea .
Cu aproape o luna in urma, aflindu-ma la Londra, am avut prilejul sa vizitez expozitia unei conationale despre
care nu stiam aproape nimic. O buna prietena, distinsa ziarista rezidenta acum in metropola de pe malurile Tamisei, m-a luat
„pe sus“, cum se spune, ca sa-mi arate picturile Marianei Gordan expuse la Riverside Studios, un centru cultural-artistic
dintr-o zona foarte linistita a periferiei. Schimbind doua metrouri (liniile Piccadilly si District) pina la statia Hammersmith
si apoi luind taxiul, am ajuns intr-o zona deosebit de pitoreasca si aproape salbatica, unde tarmurile fluviului erau invadate
de arbusti, iar undele erau despicate de caiace si alte ambarcatiuni sportive, exact ca in peisajele pictate de artistii britanici
ai veacului XIX. Acolo, in niste vechi fabrici dezafectate fusesera amenajate ateliere pentru plasticienii contemporani, elegante,
comode si eficiente. Zona a devenit deja un spatiu cultural si, prin imprejurimile pasnice si ecologice, incepe sa fie cautata
si de orasenimea bogata. Aici isi are atelierul Mariana Gordan, impartindu-l cu reputatul sculptor Mircea Roman.
Nascuta
la Lapus in 1959, Mariana Gordan paraseste tara in 1979 stabilindu-se in Regatul Unit. In 1987 urmeaza studii de arta la Durham
(o scurta perioada de timp), iar, dupa aceea, isi cultiva talentul ca autodidact. Se simte atrasa de toate tehnicile artelor
vizuale si pe multe dintre ele le experimenteaza cu succes, avind chiar realizari laudabile, precum mozaicurile din statiile
de metrou Tottenham Court Road si Finsbury Park (1984-1985), basoreliefurile de bronz pentru cladirea B.T. Docklands (1987)
sau desenele pentru echipa de rugby „All Blacks“. Din 1989 s-a ocupat de scenografie, avind colaborari la teatrul
din Hammersmith. Dar nu a abandonat niciodata arta de sevalet.
Expozitia de fata, ce reuneste citeva zeci de portrete in
pastel, a fost organizata cu sprijinul Consiliului local Hammersmith and Fulham Visual Arts Team. In felul ei o instalatie
care apeleaza la tehnici traditionale de lucru, panotarea lucrarilor se prezinta ca un mozaic de chipuri ce te privesc insistent
dintr-o rama cit un intreg panou, despartite intre ele prin baghete.
Sint, fara exceptie, portrete frontale, pina
la mijloc sau pina la genunchi, de oameni asezati pe scaune, fotolii confortabile sau taburete. Nu sint figuri de eroi sau
de intelectuali – nu vei gasi acolo fizionomii marcate de grandoarea unor fapte memorabile implinite, pentru patrie,
in diverse sfere de activitate (politic, militar, literar, muzical, stiintific, filozofic etc.), asa cum vezi la National
Portrait Gallery, ci de oameni simpli, de oameni obisnuiti, care duc o existenta marunta, nespectaculoasa, dar cinstita si
demna. Pe linga taranii si tarancile din zona natala a Lapusului – care, fara indoiala, aduc culoarea locala –,
mai sint si niste gospodine romance, cu sort de bucatarie si cu basma pe cap, un preot ortodox cu reverenda sa neagra si o
babuta cu broboada.
Acesta ar fi cordonul ombilical national de care Mariana Gordan este, inca, atasata. Dar aceste
portrete masiv impregnate de traditiile ancestrale sint diseminate intre cele ale vecinilor britanici ai autoarei (albi, galbeni,
negri si maslinii), parca pentru a atrage atentia ca, printr-un proces politic si demografic mai mult sau mai putin previzibil,
coloniile au invadat metropola. Alaturi de bunicuta cu par alb si ochi albastri spalaciti, sta tinara chinezoaica din Hong
Kong; sau africanul musculos se invecineaza cu hindusul invesmintat in alb. Unii zimbesc suficienti, multumiti de ei; altii
sint seriosi, sobri si importanti; altii, visatori, absenti. Majoritatea au miinile adunate in poala, intr-un gest de mare
calm si odihna. Citiva s-au dorit imortalizati cu cite un instrument muzical drag lor (vioara, trompeta), cu cite o carte
de pe care abia si-au ridicat ochii sau, pasionati cautatori ai norocului, cu carti de joc. O doamna tine la piept fotografia
unui tinar, fiul ei. De aici se pot desprinde mesajele imanente si o simbolistica apropiata de aceea a maestrilor renascentisti
care asezau in mina sau in imediata vecinatate a modelului un inel, un scaiete, o floare, o carte, o medalie sau moneda, un
instrument astronomic, o lauta, in functie de ocupatii si pasiuni. Fondurile nete, putin vibrate, sint tratate decorativ pentru
a ajuta la decuparea personajului. Sint preferate tonurile tari de rosu, verde, galben sau albastru. Fara licente, fara interpretari,
Mariana Gordan este o realista indragostita de vecinii pe care i-a invitat sa-i pozeze. Din toate portretele prezentate se
revarsa pofta de viata si de comunicare a acestor oameni modesti si de treaba: privirile lor o spun, cu prisosinta.
Pastrind
proportiile, aceasta galerie de chipuri contemporane aminteste – prin tip de panotare si prin impostarea personajelor
– de Sala 1812 din Palatul Ermitaj din St. Petersburg, cu portretele generalilor rusi participanti la razboiul antinapoleonian,
realizate de englezul George Dawe (1781-1829) sau de Catlin’s Indian Gallery, in care erau adunate imaginile mindrilor
sefi din preriile americane imortalizate de inegalabilul artist documentarist si etnograf amator George Catlin (1796-1872).
Creatiile Marianei Gordan sint meritorii, la fel ca si efortul ei de asezare a Romaniei pe harta sentimentala a vecinilor
britanici.
| Pret: | 14 500,00 Euro |
aaaaaa