|
Kupsafalva.
Nevének változatai: 1584-ben* Kupsafalwa. 1750-ben*
Kupsafalva. Oláh neve Kupsény.
Hagyomány szerint e községet három Kupsa nevü testvér alapitotta, kik nem tudtak együtt megférni,
az egyik itt maradt, a más Hollómezőn, a harmadik Mikolában telepedett le s róluk kapta a község nevét.
Mérsékelt lejtőjü hegyoldalakon a „Sátorhegy” tövében az „Izvoru Setri”
patak partjain fekszik, mely Rogoznál szakad a Lápos folyóba. Deéstől 59.8 kilométernyire a magyar-láposi járásban.
Magyar-Lápos tartozéka volt, de mint ilyen, még 1553-ban* a tartozékok közt elő nem fordul, csakis 1584-ben emlittetik először, tehát 1553–1584 közt
keletkezett.
1584-ben* lakosait Báthory Kristóf, mint Zsigmond, a 30-ad fizetése alól szegénységük, szűk és terméketlen
területük miatt felmenti.
{535.} 1598-ban*
Szamosujvárhoz tartozó fejedelmi birtok. Kovács Simon és Péter, Prabauer Péter esküdtek emlittetnek.
1600-ban*
Sövényfalvi Nagy Dániel e birtokát Wass György özvegyének Erdélyi Katalinnak eladja.
1602-ben*
Kamuthy Farkas birja.
1609-ben*
Wass Ferencz özvegye Bogáthy Druzsána e birtokból György fia számára sógorától Wass Jánostól részt követel.
1615-ben* egy hollómezei Kupsa Bota nevü nemes Belső-Szolnokmegye alszolgabirája emlittetik.
1620-ban*
Wass Ferencz birja. 1627-ben*
Bethlen Gábor Wass Jánost és Györgyöt e birtokukban megerősiti.
1647-ben és 1648-ban* Rákóczy György e birtok felét Bogáthy Druzsánának
1) Barcsay András, 2) Wass Ferencz, 3) Márk vajda özvegyének s leányának Wass Juditnak, kihalásuk után pedig néhai Wass György
fiainak László és Jánosnak adta zálogba.
1656-ban*
II. Rákóczy György e birtokot nagymegyeri Keresztesi Ferencznek s nejének Béldy Katalinnak adja zálogba.
1694-ben* birtokosa Keresztesi Sámuel.
1700-ban*
Leopold király kupsafalvi Kuk Györgyöt személyes nemességre emeli.
1717-ben*
néh. Keresztesi Pál és neje Nemes Dorottya leányai Zsuzsánna id. Jósika Gáborné és Judit Borbátvizi Mátyásnétól leszármazó
utódai, t. i. Jósika Imre, Dániel, Mária Folty Bálintné, Zsuzsánna Naláczy Györgyné s ennek fiai Naláczy László, István és
György, Judit Inczédy Józsefné és Zejk Mózes egy, más részről pedig azon Keresztesi Pál fiától Ferencztől s nejétől
Béldy Katalintól leszármazó Szilvási János, Nádudvary András, Nemes Elek, Várady András, Balogh Zsigmond s fiai József, Ádám
és Dávid e birtokon megosztoztak.
1721-ben*
Keresztesi Sámuel kapta a fiskusi részt kárpótlásul katonásitott birtokaiért.
1729-ben* a Keresztesi család magbanszakadtával, annak leányági birtokosait: Toroczkay Ágnest Bánffy Györgynét,
Balog Zsigmondot, br. Jósika Zsigmondot, Istvánt és Mózest, Buda Gáspárt, Naláczy Lászlót és Józsefet, Inczédy Józsefnét,
Csóka Györgyöt, Daniel Eleket, Nádudvary {536.} Andrást, Barcsay Ferenczet, Lukács Sárát és Zejk Miklóst a fiskus bizonyos összegért e birtokban meghagyja.
1738-ban*
a magtalanul elhunyt Keczeli István itteni részét atyjafiai foglalták el.
1739-ben* birtokosai: br. Jósika Dániel, József és Mózes, Inczédi Samu neje Lészai leány után, Lészai István neje Keczeli
Sára, Thoroczkai Péter özvegye Keczeli Borbála, Palatkai Lászlóné Mara Mária s ennek nővére Mara Anna.
1749-ben*
birtokosai: br. Jósika Miklós és József, Inczédi Samu, Thoroczkai Péter özvegye, Palatkai László és Alsó Sámuel.
Ugyanez évben a Keresztesi leány utódaitól e birtokot a fiskus kiváltotta és a Magyar-Láposhoz
kapcsolta, de 1762-ben*
Mária Therézia királynő e birtokot gr. Bethlen Gábornak adományozta, ki azt Naláczi Sárának Barcsay György özvegyének
adta át, kiről Barcsay Ágnesre gr. Bánffy Dénesnére szállott.
1786-ban* birtokosa gr. Bánffy György; van 99 jobbágya s 16 zsellére.
1804-ben* idevaló Prodán Von és Kosztán nemességének igazolására szorittatván, igazoltattak.
1820-ban*
birtokosa gr. Bánffy József; van 124 telke.
1829-ben*
br. Bánffy Dénes örökösei birják.
1863-ban*
Dr. Naymister Szanislaus úrbéri kárpótlásban részesült.
1866-ban* az itt összeírt 180 füstből egyetlen nemesi füst sem volt.
Lakosai kezdet óta oláhok, földmivelők és baromtenyésztők. Általában kevésbbé szorgalmatosok,
csak a málé hiánya kényszeriti messze vidékre erdőmunkára. Főtáplálékuk a málékenyér és puliszka, melyet tejjel
s juhturóval fogyasztanak. Öltözetük házilag készül, rendesen fekete és szürke szokmányt, fehér harisnyát és bocskort, lombos
báránybőr kucsmát viselnek. A nők viselete szinte szokmány, kettős czifra szőrkötő (katrincza) és
bocskor. Nyáron a férfiak kendervászonból gallér nélkül való lobogós ujju inget s szűk lábravalót s az öregek ekkor is
sapkát hordanak, míg a fiatalság keméyn szőrkalapot hord.
Épületeiket rakófából épitik kicsiny ablakokkal, felszerelésük majdnem semmi, házaikat többnyire
csak belülről tapasztják meg.
Gör. keleti egyházközség fatemploma állitólag 1600-ban épült s a Szent-Illés tiszteletére van szentelve.
Papjai a Kupsa családbeliek voltak, {537.} így: Kupsa Isztrátye, Saxon, Demeter, István (1861), Filemon s a jelenlegi esperes Kupsa Sámuel. Harangjai 1861.
és 1883. évekből valók, Kolozsvárt öntötték.
Gör. kath. egyházközség az ungurfalvi filiája, temploma szintén fa, állitólag ezelőtt 60 évvel
(1487) Petőrétről hozták ide, rakták újra össze fenyőfából a község közepén. Mihály és Gábor archangyalok tiszteletére
szentelték föl. Anyakönyvét 1847 óta vezeti. Papjai: Gavrus László s a jelenlegi Nodis János.
A magyar-láposi gör. kath. iskola fentartásához 1857-ben évenként 75 frttal járult.* Iskoláját a hatvanas évek elején létesitette, melyet az állam is segélyezett tanszerekkel. Tanitóilag Kosztafalvával
egyesült volt.
Éghajlata egészséges, széltől védett helyen fekszik, jég nem bántja határát. A község járványmentességét
a babonás nép annak tulajdonitja, hogy egykor egy ruházat nélkül való ártatlan leány két fekete ökörrel a község körül egy
borozdát vont s ezért a „Csuma,” a cholera a községbe be nem törhet.
1750-ben*
határának téri része szerfölött terméketlen, mivel vizes, forrásos, úgy hogy itt a trágyázás sem használ s mivelésre egyáltalán
nem alkalmas, harmada részben hegyes, erdős, alig adja vissza a belé vetett magot, s egyharmada mondható valamivel jobbnak,
de ez is gyakori trágyázást kiván. Földjük termékeiből nem tudják fentartani magukat, azért a gabonát különböző
helyekről kénytelenek beszerezni. Gabonát nem visznek vásárba. Egyedül barmok eladásából, melyeket Kapnik vásárain szoktak
elárusitani, teremtik elő az adóra szükséges pénzt.
Határa két fordulóra van osztva, a felső szerfelett szűk, a más hegyes, köves és csak
8 ökörrel szántható. Szekeren való trágyázás nincs szokásban, de nem is lehet, csak legeltetés útján javitják; őszi vetésük
nincs; a tavaszi búza köble 4 kalangyát, szemül másfél vékájával fizet, zab 5 kalangyát s kalangyája két vékát ereszt. Legelője
szűk s ezért a szomszédos Libaton, O.-Lápos községbeliektől bérelnek. Kaszálója fordulónként.
Van ekkor 186 köb. vetésre való szántó, melybe elvetettek 17 köb. búzát, 131 köb. tavaszi búzát,
zabot, tengeri termése 10 és 1/2 köböl, kaszálója 192 3/4 szekérre való. Malmok jövedelme 5 frt. Adó alatt 113 jármas ökör,
ló, 111 tehén, 57 tulok, 451 juh, kecske, 39 disznó, 82 ménköpű. Főzőüstök jövedelme egy frt.
{538.} 1841-ben*
van itt 16 ló, 117 ökör, 150 tehén, 87 borju, 295 juh és kecske, 12 méhköpű, 104 sertés. Két fordulóra osztott határa
sovány 10 1/2 köböl férőü, rétje 184 szekérnyi. Jobbágyai közül 5 más helyre költöztetett, elszökött 28. Jobbágyi szolgálat
pénzül megváltva: 279 frt 55 kr.
Dézmajövedelme: 40 kal. őszi gabona, 10 kal. árpa és 60 kal. zab, 39 köböl csős törökbúza.
Szemül: 13 ősz, 5 árpa. 20 köb. zab és 20 köb. törökbúza, 70 sing vászon, ezek megváltási díja 37 frt 1 kr. Malom jövedelme:
2 1/2 köb. elegyes, 40 köb. málé, 3 és 3/4 köb. köles megváltási díja 21 frt 40 kr. Földesúri census báránydézma 10 frt 58
kr., disznó 2 frt 54 kr., méh 18 kr., tyúk 3 frt 42 kr. Összes adója: 356 frt 28 kr.
Jelenleg határa terméketlen és gyenge, törökbúzán, zabon és pityókán kivül alig van más terménye.
Erdélyi fajta szarvasmarhát, lovat, juhot, kecskét és sertést tenyésztenek. Van kevés alma-, körtve- és szilvafája. Itatója
a községen át folyó patak és Valea pestyilor, Izvoru plajuluj, Jezerucz, Izvoru zdircsi és Ulmilor, Izvorák nevü forrásai.
Van épületnek való köve.
Egy malma két kövü, kettő egy-egy kővel, a két előbbi Kupsa Sámuel, a más Kureu
Pantilimon és társa tulajdona.
1870 óta körjegyzői székhely.
Nevezetes a közelében emelkedő 1041 m. magas Sátor-hegy, melyen mint természetes erőditett
helyen, többször keresett menedéket a vidék veszélyben forgó réme, Pintye híres tolvaj. Arany, ezüst pénzt elrejtve itt többször
kaptak, ma is kutatják. A község lakói ma is mesélik, hogy a Sátorhegyről indult ki rabló útjára, többször kirabolta
Nagy-Bányát s az urakat s rablott kincsét e hegytetőn felbugyogó „Pintye kútja” körül ásta volna el átok
alatt oly képen, hogy legényeinek szemeit bekötve, az erdőségben össze-vissza hurczolva s egy helyen megállapodva velök,
egy nagy gödröt ásatott, a hova rejtette el pénzét, kövekkel lefedte s innen ismét bekötött szemmel velök eltávozott s csak
évek mulva tért vissza. Ekkor alantasaitól kérdezte, hogy most ki tudná őt a barlang helyére vezetni, mert már nem tudja,
hol van. A legények egyike vállalkozott reá, mire ezt azonnal főbe lőtte. Ezóta a pénzt kutatják, de senki sem akadt
nyomára, a Sátán őrködik felette.
{539.} Határhelyek: 1864-ben*
Satra, Izvorul Zderci, Izvorarul, Seceturi, Valea Petrilor, La Tiglu, Facza Ploptilor, Valea Pestilor, Jezerutu, Ulmi.
1898-ban dülők: Intreveji, Picor, Zepodea, Fundature, La Peatra, Comarnics, Plaj, Zdircsa,
Ulm, Satra, Buza, Sfersiora, Poderej, Pajecz, In Arriny.
Lakossága: 1603-ban* összesen 12 lélekből álló lakosa van.
1703 körül* 29 jobbágy, 6 zsellér lakosa van, összesen 35 ház és 10 elpusztult ház van benne.
1706-ban* fiaikkal együtt 69 jobbágy család lakik benne, lakóház 27, elpusztult ház 2.
1750-ben*
van 58 jobbágy 44 telken 53 házban, 2 ily özvegy lakosa 2 telkes házban, együtt 46 telken 55 házban, el van pusztulva 12,
melyből kihaltak s részben elszöktek.
1882-ben* 76 jobbágy
150 fiuval lakik itt 66 3/4 telken.
1831-ben* 626 lakossal.
1857-ben* 878 lakosból 1 róm. kath., 94 gör. kath., 778 gör. kel. és 5 zsidó. Házak száma 205.
1886-ban lakossága: gör. kath., 68., gör. kel. 841, zsidó 4, együtt 913. 1891-ben 961 lakosból
gör. kath. 17, gör. kel. 937, izraelita 7.
Adója: 1703 körül* a jobbágyok fizettek 47 frt 50 kr., 12 1/2 köb. búzát s ennyi zabot, 4 1/2 szekér szénát s egy húsra való tehenet.
1748-ban*
202 frt 18 kr., a következő évben 214 frt 8 kr. 1775-ben 564 frt 12 kr., 1822-ben 468 frt 21 kr., 1898-ban 1863 frt 76
kr.
Familie nobilă din Cupșeni
Lázár de Kupsafalva
Cupşeni
— Comună —
Biserica Sfintii Arhangheli, Cupseni
Anul construcţiei: 1732
Locaţia: Cupşeni se află la 20 km nord
de satul Târgu Lăpuş.
Sumar: Biserica e foarte mică, iar întreaga structură este
acoperită cu un acoperiş unitar cu doar un singur rând de streşini, cum e obiceiul în Lăpuş.
Biserica Sfintii Arhangheli din Cupseni, vazuta dinspre sud-vest. Turla este mult mai impozantă decât cea din apropiere, a bisericii „Sf. Ilie”, acoperişul înalt şi
conic ridicându-se la o înălţime surprinzătoare. La baza acoperişului sunt patru mici turnuri cu vârfuri
ascuţite, de asemenea tipic pentru bisericile din Lăpuş.
În faţa faţadei vestice şi a intrării
se află un mic portal. Cei şase stâlpi care sprijină acoperişul şi suporturile sculptate, oblice,
formează o arcadă. O scară simplă şi arhaică sculptată din rădăcina unui copac
duce spre clopotniţă.
O inscripţie fragmentară descoperită în interiorul bisericii datează
picturile interioare în 1823. Iconografia picturilor este similară cu cea a bisericilor din valea Cosăului.
     
  
  
   
    
Anul construcţiei:1732
Locaţia: Cupşeni este la 20 km nord de Târgu
Lăpuş.
Sumar: Biserica „Sf. Ilie” se află la drumul principal al satului.
Este o construcţie foarte mică, fără portal, cu intrare spre faţada sudică, o turlă mică,
dar impozantă, şi un acoperiş ascuţit, cu un singur rând de streşini care acoperă întreaga structură.
Biserica Sf. Ilie din Cupseni, vazuta dinspre sud-vest. Toate aceste caracteristici structurale o includ în grupul bisericilor construite după invazia tătarp din 1717,
dar înainte de 1733. A fost adusă din alt sat şi refăcută în Cupşeni, prin 1848, de câteva familii.
Interiorul bisericii este foarte întunecat, având în vedere că pronaosul nu are ferestre şi chiar naosul primeşte
lumină din două ferestre mici. Interioarele murale au fost pictate în 1848 şi sunt bine păstrate.
Iconografia
urmează stilul bisericilor de pe valea Cosăului, dar stilul picturilor aminteşte de icoanele transilvănene
pictate pe sticlă.
Referitor la construcţia acestui sfânt lăcaş, în monografia comitatului se spune că ar data din 1600,
iar din conscripţia de la 1733 rezultă că s-a petrecut înaintea acestui an. Biserica a fost adusă din
centrul de formare a satului pe un loc mai înalt, datorită extinderii lui ca număr de locuitori. Biserica este construită
din lemn de brad cu temelia de piatră, având forma de navă şi este acoperită cu şindrilă. Fiind
aşezată în mijlocul cimitirului, ea se evidenţiază prin echilibrul proporţiilor şi frumuseţea
turnului, decorat cu patru turnuleţe la baza coifului. După toate probabilităţile, anul executării
picturii murale este 1823. Din pictura murală interioară, zone întinse sunt grav deteriorate în special la nivelul
pereţilor. În altar se pot distinge pe boltă câteva cete îngereşti. Iconostasul prezintă scenele tradiţionale,
amplu dezvoltate.
Noutăţi la Muzeul din Dumbravă - Gospodăria de prelucrare a pietrei din comuna Cupşeni,
judeţul Maramureş
Meşteşugul prelucrării pietrei s-a practicat în ţara noastră încă din cele mai vechi timpuri,
fiind asociat mai ales cu arhitectura traditională (elemente constructive pentru case, fântâni, porţi) şi industria
morăritului (pietre de moară). Prin diversitatea produselor sale însă, el se regăseşte într-o arie
mult mai largă a civilizaţiei materiale (obiecte de uz gospodăresc – râşnite, pive manuale, tocile,
gresii) şi spirituale (obiecte legate de cult – mese de altar, lespezi, cruci de mormânt, troiţe).
Practicat exclusiv în aşezările submontane şi de deal, pietrăritul a fost determinat în continuitatea
şi intensitatea lui, de necesitatea acoperirii unor permanente cerinţe comunitare, favorizat fiind de prezenţa
materiei prime – piatra, în varietăţile accesibile tehnicilor şi tehnologiilor simple: tufuri şi
spume vulcanice, calcare, gresii. Sunt binecunoscute centrele specializate în prelucrarea pietrei – Albeşti (Argeş),
Ciroşoaia (Bacău), Peşteana (Gorj) sau Ciceu (Cluj) a căror producţie a acoperit necesităţile
unor mari arii teritoriale.
Fără a avea amploarea din centrele amintite, pietrăritul din zona Lăpuş releva inedite aspecte
de civilizaţie materială; intensitatea la care a fost practicat nu a condus la specializarea unor centre, el fiind
asociat (complementar) ocupaţiilor de baza din zonă: agicultura, creşterea animalelor, pomicultura. Meşterii
pietrari satisfăceau nevoile unei pieţe ce cuprindea Lăpuşul, Chioarul şi o parte din Maramureş.
Pietrăritul a fost practicat în Lapuş în două centre, situate la poalele conului vulcanic Şatra (1041m):
Cupşeni şi Izvoarele (Bloaja). Cu un instrumentar restrâns, rudimentar, pietrarii lăpuşeni au lucrat,
pe bază de comenzi ferme, cvasitotalitatea produselor de piatră cunoscute: pietre de temelie, scări la casă,
stâlpi de porţi şi garduri, ghizduri şi vălaie de fântână, mese de biserică şi curte, lespezi
şi cruci de mormânt, pietre de moară şi râşnită, pietre de tocilă şi gresii. Deşi
marea majoritate a produselor au fost lucrate din raţiuni strict utilitare, acestea prezintă şi valenţe
estetice, îmbinând masivitatea, monumentalitatea cu proporţiile ales găsite și un decorativism simplu cu fineţea
execuţiei.
Gospodăria – atelier de pietrar din Cupşeni este compusă din casa ”Filip Marin” (Cupşeni)
şi şura ”Buda Vasile” (Ungureni) la care s-au adăugat ulterior şi alte anexe în care, alăturat
pietrăritului, să fie ilustrate ocupaţiile comune. Achiziţionarea, transferul şi reconstrucţia
ei în cadrul Muzeului în Aer Liber din Dumbrava Sibiului înseamnă demararea organizării grupei tematice de prezentare
a prelucrării pietrei, prevăzută în Proiectul tematic al muzeului, dar şi salvarea unui monument
de arhitectură tradiţională.
Lucrările de reconstrucţie au început la sfârşitul acestei veri prin realizarea temeliei de piatră
a casei, iar până la sfârşitul anului ne dorim ridicarea casei. Pe lângă casă, şura, cele două
coteţe şi fântâna cu ghizd de piatră, de mari dimensiuni, vin să completeze, în mod fericit, gospodăria
lăpuşană. Vernisajul va avea loc, cel mai probabil, pe parcursul anului 2008.
Florin Streza, muzeograf
Anticamera la vesnicie – sat Cupseni
Vine Crăciun cel bătrân
Culegător: Pamfil Bilţiu, de la Dochia Pintea, 78 ani, Cupşeni, 1988 (Ţara Lăpuşului), publicată
în „Sculaţi, sculaţi, boieri mari”, 1996, p. 78, t. 23
Vine Crăciun cel bătrân
Viţă verde iadăra
Cu căluţu’ tăt juncân’,
Cu
barba tăt scuturân’,
C-on tocuţ [1] de lapte-n sân,
Cu ouţă-n coşerguţă,
Să să deie la fătuţă,
La
care îs mai micuţă.
Noi mai mult v-am colinda,
Da’ ni-i scurtă gubuţa [2],
Ne temem c-om îngheţa.
Ne-om muta la altă casă,
C-am văzut felea [3] pe masă
Şi paharu’ lângă ie
Şi-om be care cât om vre
Morţii, pomeniţi pe pereţii caselor
Monika
Krajnik
În comuna Cupşeni, numele morţilor sunt scrise pe pereţii caselor, unde sunt agăţate şi coroane.
Pe pereţii caselor celor trei localităţi ale comunei pot fi citite adevărate ferpare. Morţii sunt
pomeniţi agăţându-se pe pereţi coroane de la înmormântare şi bucăţi de material negru,
pe care sunt scrise datele celui trecut în lumea celor drepţi.
Straniul obicei din satele Libotin, Costeni şi Ungureni datează de peste 80 de ani. „Nu se ştie exact
de unde vine acest obicei. S-ar putea să aibă un substrat religios, preluat de la maghiarii din Ţara Lăpuşului",
este de părere etnologul Janeta Ciocan. Conform acesteia, cei care au introdus în Maramureş tradiţia ferparului
agăţat la poarta casei au fost credincioşii romano-catolici. „Pe de altă parte, în zona Chioarului
s-a păstrat până în zilele noastre obiceiul de a ţine la poarta casei unde a murit cineva un steag negru, timp
de un an", adaugă etnologul.
Unic în ţară
Janeta Ciocan spune că un asemenea obicei nu mai există nicăieri în România. Turiştii care ajung în
Ţara Lăpuşului sunt atraşi de ciudatul fenomen. „Bărbatu' meu o murit anu' trecut. O fo' un
om bun. În amintirea lui, am agăţat de perete nu una, ci chiar două coroane, că tare l-am mai putut iubi.
Pe la noi, tătă lumea face aşe", mărturiseşte văduva lui Ioan Buda, Aurica, în vârstă de
74 de ani.
Bucăţile de material negru pe care sunt scrise câteva cuvinte în amintirea celor morţi şi coroanele
nu se dau niciodată jos de pe pereţii caselor.
Pe unele case sunt însă mai multe coroane. Astfel, în satul Libotin, recordul în ceea ce priveşte numărul
de coroane şi ferpare at\rnate de pereţii casei îl deţine Viorel Buda, care şi-a îngropat anii trecuţi
soţia, cele două fiice şi un ginere. Peretele casei sale este acoperit de patru coroane cu flori de plastic
decolorate de soare, vânturi şi ploi. „Am agăţat io, după fiecare înmormântare, şi material
negru, de cea mai bună calitate, pe care am scris câteva cuvinte despre tăţi morţii mei. Da' în timp,
cum o plouat şi o bătut soarele, s-o distrus şi o picat de pe părete", spune, trist, bătrânul rămas
singur pe lume.
Atracţie turistică
„Am venit tocmai din Braşov ca să vizităm mănăstirea
Rohia. Acolo am auzit de la săteni că ar exista un asemenea obicei în comuna Cupşeni din apropiere. Ne-am abătut
de la traseul iniţial, pentru a ne convinge că există aşa ceva", spune Alina Dănuţ, care a vrut
să vadă cu proprii ochi fenomenul. „Este o tradiţie destul de ciudată cea cu agăţatul
coroanelor pe case, de fiecare dată când moare cineva. De obicei, coroana cea mai frumoasă nu este dusă la
groapă, ci pusă pe peretele casei", explică preotul satului, Martin Matei. El nu slujeşte decât de un
an în biserica din satul Ungureni şi spune că nu vede nimic rău în obiceiul localnicilor de a-şi pomeni
în acest fel morţii.
Incondeiatul oualor, un obicei care se mai pastreaza in Maramures si in Bucovina, atrage inca numerosi curiosi, in fiecare
an. De Pasti, satul Cupseni este celebru pentru “specialistele” care mai incondeiaza oua. Conform traditiei, in
Vinerea Mare, gospodinele se ocupa de “impistritul” oualor. Acestea, spun ele, in mod straniu, nu se strica atat
de repede ca si cele fierte in alte zile ale anului.
Mandria cupsenilor
Incursiunea noastra porneste de la informatia conform careia, in Tara Lapusului, incondeiatul oualor se mai obisnuieste
si astazi. Satul Rogoz este primul in care ne oprim si ne incercam norocul. La prima oprire, o batrana din sat ne indica cu
usurinta unde putem gasi o femeie care se pricepe la incondeiatul oualor.
“Dar mai bine ati incerca in Cupseni, ca acolo-s mai specialiste”, ne recomanda batranica.
Respectam indicatiile ei si plecam spre Cupseni. Prima oprire e cu noroc. Incercam sa aflam un nume sau o adresa a vreunei
pricepute in acest obicei, insa primim mai mult decat ne asteptam. “Aici la noi is mai multe”, ne spune o femeie
din localitate, iar in minutele urmatoare, aceasta, angajata a primariei, devine ghidul nostru. Femeia ne conduce la gospodaria
Mariei Hojda, o batrana de 72 de ani, care are un palmares bogat in ce priveste “impistritul” oualor. Obisnuita
cu camere video, cu ziaristi si aparate foto, femeia isi incepe imediat povestea, dezinvolta si plina de haz.
“Io am invatat a le impistri de copil, inca de pe la sapte ani. Si la Pasti, a mele erau cele mai faine”, spune
ea cu mandrie. Apoi ne da detalii despre palmaresul ei< “Am facut si in Spania, si in Germania, in Franta, si din
America o venit cineva si mi-o dat 50 de oua sa le-mpistresc”, mai spune ea. Apoi ne explica de ce calitati ai nevoie
pentru a face asa ceva< “Trebuie sa ai precizie, sa ai mana sigura, ca altfel nu iese bine”, explica ea.
Procedeul incondeierii
Tanti Maria ne face apoi o demonstratie de maiestrie si ne explica, pe parcurs, procedura de incondeiere a oualor. “Incalzesc
ceara mai intai, apoi condeiul il inmoi in ceara calda si desenez pe ou modele. Modelele le-am invatat de cand eram mica.
Unele le mai inventez io, altele le stiu din batrani”, mai explica ea.
Primul model este facut pe oul curat, abia spalat, dupa care este colorat in prima culoare, galbena. “Asta a fi prima
culoare. Apoi le mai fac un model cu ceara, pe culoarea galbena”, mai detaliaza batrana. Dupa colorarea in galben, urmatorul
model este desenat cu ceara, peste care se pune un alt strat de culoare, de aceasta data rosie. “Dupa ce le scoatem
din culoarea rosie, le lasam un pic sa se usuce si apoi mai facem un model”, mai explica ea. Dupa ce este desenat si
acest model, pe a treia culoare, oul este introdus in culoarea finala, care poate fi albastra sau verde. “Asta e ultima
culoare, iar dupa ce se usuca, le curatam de ceara cu o carpa, apoi le dam cu o felie de slanina, ca sa capete luciu”,
mai spune ea. Ouale sunt asezate apoi intr-un cos de lemn, facut special pentru aceasta ocazie.
Oul de strut, incondeiat
Amuzata, apoi, tanti Maria isi aminteste ca in urma cu cativa ani a trait provocarea vietii ei, cand cineva i-a dat un
ou de strut sa-l incondeieze. “N-am vrut sa-l fac, ca n-am mai facut asa ceva si n-am stiut cum e. Oul era mare, era
mult de lucru pe el si io n-am stiut ce sa-i fac. Tata noaptea n-am durmit de grija si m-am tat gandit ce-oi face”,
povesteste ea amuzata. “Apoi am pus un prosop pe brata si m-am apucat de el. Nu m-am temut ca l-oi sparge, ca ase de
tare o fo’ ca am putut da cu el de pamant, ca nu sa spargea”, mai spune ea. Apoi, cu lux de amanunte, batrana
ne explica cum a impartit oul in mai multe parti egale, pentru ca modelul sa iasa bine. “N-am stiut cum a iesi pana
n-o fo’ gata. Da’ o iesit frumos si le-o placut la toti. Vinit-o tat’ sa-l pozeze, pozatu-m-o’ si
pa mine cu oul, ca tare le-o placut. Si mi-o dat un milion pantru oul de strut “, isi mai aminteste ea. Oul de strut
a fost pentru mester o reala aventura, insa, mai spune ea, e o experienta pe care nu ar mai repeta-o.
O alta experienta pe care nu a uitat-o a fost cand cineva din Bucuresti a venit cu o cerere de peste 50 de oua, ce trebuiau
incondeiate intr-un timp foarte scurt. Vrednica, asa cum o stie tot satul, femeia si-a tinut promisiunea si le-a “impistrit”
pe toate, cum a putut mai bine.
Obicei pe cale de disparitie
Dezamagirea femeii care practica acest obicei din copilarie este ca nu are pe cine sa invete sa duca mai departe acest
obicei. Ea se plange ca “fetele din ziua de azi nu vreu sa invete nimic”. Aieste numa’ cu buricu’
gol umbla pa drum si fumeaza, da’ nu vreu sa-nvete a-mpistri oua. Sa n-aiva ce manca, da’ nu fac nimic”,
se mai plange ea.
Apoi spune, tot dezamagita, ca nici propriii copii, din care o parte sunt stabiliti in strainatate, nu au invatat acest
obicei. Tanti Maria isi aminteste apoi ca a invatat sa incondeieze oua inca de cand era dor un copil si nu avea mai mult de
sapte ani. Apoi isi aminteste ca ouale incondeiate de ea erau mereu “vedetele” sarbatorilor, cand, de Pasto, sunt
date peste mormant in cimitir, asa cum cere traditia. “De Pasti, cand meream in cimitir si se dau peste mormant oua
rosii, a mele erau cele mai faine”, se mandreste tanti Maria.
Ouale din Cupseni, unice
Chiar daca a indragit acest obicei si facut cu mare drag oua incondeiate pentru tot satul, raposatul ei sot a avut mereu
o problema cu asta.
“Nu-i placea cand ma vedea ca stau acolo aplecata si lucram. Da’ mie imi placea si-i ziceam ca amu’ ii
musai sa-l mai fac si pe aiesta unu, apoi gata”, se amuza ea acum de micile discutii casnice. Apoi isi aminteste ca
aceasta abilitate i-a adus si respect in sat, si nu numai.
“Eu i-am servit pe toti, n-am refuzat pe nimeni cand o vrut sa le-mpistresc oua, da’ si ei m-o servit pe mine.
Oriunde m-am dus, ori la primaru’, oriunde, tat’ m-o servit”, mai spune ea cu mandrie. “Io nici nu
le-am cerut bani in veci, da mi-o lasat mereu, care cat o vrut”. Batrana ne explica, apoi, ca ouale incondeiate de femeile
din Cupseni sunt deosebite fata de toate celelalte. “Am vazut io la televizor, da’ alea is facute dupa modele
geometrice, nu-s ca a noastre. Noi facem modele de cand lumea, de cand o lasat Dumnezeu Cupseniu’. Nici cele din Costeni
nu le fac ca noi”, justifica ea.
Simboluri ale incondeierii
Incondeiatul oualor este un mestesug specific, in special Moldovei, Bucovinei, dar se pastreaza, pe alocuri, si in Maramures.
Modelele realizate cu ceara peste diferite culori dau un aspect cromatic interesant, iar cele de strut, prin dimensiunea lor,
creeaza o imagine gigant.
Obiceiul de a vopsi oua are la baza legenda potrivit careia Maria Magdalena s-a apropiat de crucea pe care era rastignit
Iisus Cristos, iar sangele Lui s-a prelins si a picurat pe cosul cu merinde al Mariei Magdalena, colorand astfel ouale in
rosu.
Cateva simboluri folosite la incondeierea oualor sunt linia dreapta verticala, care simbolizeaza viata, sau cea dreapta
orizontala, care simbolizeaza moartea. Linia dubla dreapta reprezinta eternitatea, sau linia ondulata – apa, purificarea.
Spirala reprezinta timpul, eternitatea, iar dubla spirala – legatura diuntre viata si moarte. Dintre cele mai utilizate,
insa, este crucea, simbol al crestinatatii.
![[Cupseni- casa[3].jpg]](http://lh3.ggpht.com/mjurnal/SNnT2LqB56I/AAAAAAAADEo/Aey-yLFg2Mw/s1600/Cupseni-+casa%5B3%5D.jpg)
Meşteşugul prelucrării pietrei s-a practicat în ţara noastră încă din cele mai vechi timpuri,
fiind asociat mai ales cu arhitectura traditională (elemente constructive pentru case, fântâni, porţi) şi industria
morăritului (pietre de moară). Prin diversitatea produselor sale însă, el se regăseşte într-o arie
mult mai largă a civilizaţiei materiale (obiecte de uz gospodăresc – râşnite, pive manuale, tocile,
gresii) şi spirituale (obiecte legate de cult – mese de altar, lespezi, cruci de mormânt, troiţe).
Practicat exclusiv în aşezările submontane şi de deal, pietrăritul a fost determinat în continuitatea
şi intensitatea lui, de necesitatea acoperirii unor permanente cerinţe comunitare, favorizat fiind de prezenţa
materiei prime – piatra, în varietăţile accesibile tehnicilor şi tehnologiilor simple: tufuri şi
spume vulcanice, calcare, gresii. Sunt binecunoscute centrele specializate în prelucrarea pietrei – Albeşti (Argeş),
Ciroşoaia (Bacău), Peşteana (Gorj) sau Ciceu (Cluj) a căror producţie a acoperit necesităţile
unor mari arii teritoriale.
Fără a avea amploarea din centrele amintite, pietrăritul din zona Lăpuş releva inedite aspecte
de civilizaţie materială; intensitatea la care a fost practicat nu a condus la specializarea unor centre, el fiind
asociat (complementar) ocupaţiilor de baza din zonă: agicultura, creşterea animalelor, pomicultura. Meşterii
pietrari satisfăceau nevoile unei pieţe ce cuprindea Lăpuşul, Chioarul şi o parte din Maramureş.
Pietrăritul a fost practicat în Lapuş în două centre, situate la poalele conului vulcanic Şatra (1041m):
Cupşeni şi Izvoarele (Bloaja). Cu un instrumentar restrâns, rudimentar, pietrarii lăpuşeni au lucrat,
pe bază de comenzi ferme, cvasitotalitatea produselor de piatră cunoscute: pietre de temelie, scări la casă,
stâlpi de porţi şi garduri, ghizduri şi vălaie de fântână, mese de biserică şi curte, lespezi
şi cruci de mormânt, pietre de moară şi râşnită, pietre de tocilă şi gresii. Deşi
marea majoritate a produselor au fost lucrate din raţiuni strict utilitare, acestea prezintă şi valenţe
estetice, îmbinând masivitatea, monumentalitatea cu proporţiile ales găsite și un decorativism simplu cu fineţea
execuţiei.
Gospodăria – atelier de pietrar din Cupşeni este compusă din casa ”Filip Marin” (Cupşeni)
şi şura ”Buda Vasile” (Ungureni) la care s-au adăugat ulterior şi alte anexe în care, alăturat
pietrăritului, să fie ilustrate ocupaţiile comune. Achiziţionarea, transferul şi reconstrucţia
ei în cadrul Muzeului în Aer Liber din Dumbrava Sibiului înseamnă demararea organizării grupei tematice de prezentare
a prelucrării pietrei, prevăzută în Proiectul tematic al muzeului, dar şi salvarea unui monument
de arhitectură tradiţională.
Lucrările de reconstrucţie au început la sfârşitul acestei veri prin realizarea temeliei de piatră
a casei, iar până la sfârşitul anului ne dorim ridicarea casei. Pe lângă casă, şura, cele două
coteţe şi fântâna cu ghizd de piatră, de mari dimensiuni, vin să completeze, în mod fericit, gospodăria
lăpuşană. Vernisajul va avea loc, cel mai probabil, pe parcursul anului 2008.
Autor: Tudor CiresSimona Lazar 21 Dec 2012 - 17:59
De-ar fi Crăciunul cât e anul de lung şi de-am bate ţara în tot întinsul ei, culegând în fiecare ceas
obiceiul de ziua Naşterii Domnului mereu din alt sat, şi tot n-am găta... Colinde sunt cu sutele, poate cu
miile. Credinţe şi cutume, aşijderea. Legenda venirii pe lume a Pruncului Sfânt, poveştile Crăciunoaiei
şi ale Moşului cel bun îşi află altă “spunere”. De-aceea, ştiu, dacă azi vă
voi istorisi cum petrec lăpuşenii Crăciunul la Cupşeni, tot veţi găsi ceva de care să vă
miraţi. Din Caietele monografice ale satului Cupşeni (colecţia Samoilă Nodiş) dezghioc câteva
obiceiuri care-nsoţesc (ori, mai bine, aş zice: definesc) Crăciunul. Ajunul sărbătorii printre tot
satul în mari pregătiri. Femeile încheie pregătirea mesei, bărbaţii aşază ultimele lucruri în
gospodărie, iar copiii se pornesc la colindat (că doar le-a ajuns tot postul să înveţe versurile colindelor!).
Şi azi, în Ajun, copiii încă îmbracă haina tradiţională: cioareci albi cu dungă neagră,
sumane negre ori gri, în picioare – obiele albe, de lână, şi opinci (de cauciuc ori din piele de porc). Sub
sumane, au cămăşi de in sau cânepă, brodate, pieptar înfundat (închis pe piept, cusut cu model de lână
colorată) şi pe cap căciuli (băieţii), năfrămi înflorate (fetele). Tot aşa se îmbracă
şi ăi mai mari, adolescenţii, tinerii satului (băieţi de-nsurătoare) ori oamenii în toată
firea. Există un “orar” al colindelor. De cum se lasă seara, pleacă în colind copiii mici
(6-12 ani). Ei se aşază sub fereastră şi-ntreabă-ntr-un glas: “Slobodu-i de colindat?”.
La răspunsul afirmativ, se porneşte colinda. “Să-nchinăm pe sub podele/ Să ne deie gazda mere”...
zice un pruncuţ. “Să-nchinăm pe sub butuci/ Să ne deie gazda nuci”... zic ceilalţi, îmbujoraţi
de ger. Ei, şi cum să nu le deie gazda. Şi mere, şi nuci... Le deschide uşa, îi cheamăîn casă,
le dă să puie în straiţă şi fructe, şi colaci, şi le mai dă, să-şi dreagă
glasul, o cană cu mied (băutură dulce, din miere şi apă ori din zahăr ars şi apă).
Memoria etnologului reţine că pe vremuri, când făina era puţină, colacii erau mărunţi,
cât să înşiri mai mulţi pe un fus. Acum sunt mai mărişori şi mai pufoşi... Pe la
ceasurile nouă, obosiţi, copiii se întorceau spre casă. Între timp se porniseră prin sat cetele de adolescenţi
– fetele aparte, feciorii şi ei în grup separat. Fetele, mai sfioase, mergeau pe la casele rudelor. Băieţii,
mai curajoşi, cercau pe la casele cu fete de măritat, dar şi pe la neamurile fiecăruia dintre cei 10-15
feciori din grup, pe la vecini şi, musai, la preot. După aceea, veneau la rând notabilităţile satului
- învăţătorul şi profesorii, doctorul, primarul... Abia după miezul nopţii, când şi tinerii
se adunau pe la casele lor, se pornea colinda bărbaţilor satului, cei trecuţi de 30-40 de ani, până-n
60 – adică tot oameni în putere. Notează culegătorul de folclor: “După miezul nopţii
începeau colindatul bărbaţii de 40-60 de ani şi mai ales de pe Poderei sau Dunga/Banda Podereiului. Se şi
spunea în sat Colinda Podereienilor. Podereiul – un platou pe deal în sus – era considerat cel mai bogat din sat,
acolo păstrându-se mult mai bine obiceiurile. Era situat lângă biserica cu hramul Sf. Ilie Prooroc, construită
la 1600. Cei de pe creastă erau numiţi costari, cei din sus – susănari, cei din jos – josănari.
Bărbaţii, ca şi femeile, aveau în repertoriu colinde străvechi. Foarte de demult, cum spun oamenii, colinda
poderenilor era “În grădina raiului”. Ei aveau voci puternice, frumoase. Erau acompaniaţi la fluiere
sau clarinete, viori”... Şi sunau vocile lor, împletite cu sunetul instrumentelor, de se înălţau
în văzduhul limpede cum e cristalul. Până la stele urca, în noapte, colinda lor. Gazdele, emoţionate, îi ascultau
în pragul uşii, şi Dumnezeu în pragul cerului... Apoi, erau chemaţi în casă şi omeniţi cu
ţuicăde prune neîndulcită - “verde”, zic cupşenarii – cu colaci, cu mere şi nuci.
După care plecau şi la altă casă se auzea cântecul... “Viţă”verde iadăra...”
Colindul se termina abia a doua zi, pe la nămiezi. Mai erau şi alte obiceiuri în sat, la Cupşeni. “Ţiganii”,
cei mascaţi precum “moşii” din priveghiul morţilor, numiţi aşa căci îşi mânjeau
faţa cu funingine şi îmbrăcau haine “rele”, colindând pe sub ferestre cu voce schimbată, piţigăiată.
Se mai mergea cu “Steaua”, cu “Irozii”, iar în dimineaţa de Crăciun băieţii –
cei mici, care începuseră colindul în Ajun, îl încheiau mergând “în ptez”, rostind... “Dimineaţa
lui Crăciun” şi prevestind belşugul şi sănătatea gazdelor. Colinde:Rămuţ,
rămuratRămuţ, rămurat Cu poame-ncărcat Vântu l-o suflat Poamele-o picat. Boierii-şi
vineau Poame să-şi culeagă Pe mânuri, prin sânuri Prin mânici de şinuri. Luna-n drum le-o
stat Frumos i-o-ntrebat: - Ce v-aţi căpătat? - Ia, mere şi pere, De la sfântu Soare Cu
mare rugare În coate şi-n gerunte Pe cel vârv de munte. (Colecţia Petrică Scăunaşu, Oarţa
de Sus) Omule, da’ ce grăieştiOmule, da’ ce grăieşti Viţă
verde iadăra, Mult ai vre tu să trăieşti. Copacu-i cu rădăcină Şi-a lui vreme
încă vine, Uscă-i-se crengile, Sacă-i rădăcinile, D-apoi tu că eşti de lut Cum
nu ti-i băga-n pământ C-acolo nu-ţ trebe ’mnică Nici aur, nici argint Numa suflet drept
şi sfânt. Tu pi-ala de nu li-i ave Nici acolo nu-i şede Numa-n fundu iadului Pe perina dracului. (Colecţia
Petrică Scăunaşu, Oarţa de Sus) Pe marginea ceruluiPe marginea cerului În
înaltul soarelui Este-un brad mândru-nverzit Cu steluţe-mpodobit Sub el este Dumnezeu Judecând pe servul
Său - În rai Eu, când te-am adus, Rege peste rai te-am pus, Toţi pomii tu i-ai primit, Din unul ai fost
oprit; Din el poame ai mâncat Şi-ai făcut mare păcat! Pentru păcate, Adame, Am primit piroane-n
palme, În palme şi în călcâie, Mila Domnului să fie! (Colecţia Călin Volfart, Ferneziu)
|
