Petőrét.

Biserica de lemn din Peteritea, comuna Vima Mică, județul Maramureș datează din secolul XVIII ^[1]. Are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: MM-II-m-B-04602.

Biserica veche. Potrivit relatării cronicarului Kadar Jozsef, biserica satului a fost construită din lemn în anul 1778, în zona de vest a satului (după toate probabilitățile, în Văceni - n. n.), și a fost sfințită în numele îngerilor păzitori. Are două clopote; pe unul este imprimat portretul Sfintei Maria cu fiul în brațe, iar celălalt are o inscripție cu caractere slavone. Preot în 1791 era Bodea Teodor, care a fost un an în slujba instituției. Alți preoți pe care îi menționează cronicarul sunt: Pop Pavel, Tuns Vasile și Cândea Atanasiu. De Cândea Atanasiu (care a decedat în 1939, după ce a slujit 50 de ani în Peteritea) își amintesc mai mulți săteni vârstnici. Alți autori (Chindriș) citează atestarea documentară a primei biserici din lemn din Peteritea pe la 1670 (probabil cea din Văceni), iar ca preoți pe Augustin Thira, ieromonahi Neofit Man și Cleopa Man. Sătenii spun că în locul numit Văceni ar fi fost un cătun (numit Valea Vacii, sau pe ungurește, Tehen Pataka) ce avea și biserică. Apoi biserica, precum și cimitirul, ar fi fost mutate în Dâmbu Uliții. După toate probabilitățile, înainte de actuala biserică va fi fost o alta, despre care nu avem date exacte. Cert este că o cruce din piatră cioplită se putea vedea în Dâmbu Uliții, până la sfârșitul anilor '50, pe locul actualei case (vechi) a familiei Nechita Ion și Valeria. După părerea unor săteni, acest însemn ar fi marcat locul fostei biserici și eventual al unui cimitir. Existența unei bisericuțe în Dâmbu Uliții este semnalată și de Tuns Vasile a lui Ion a lui Dumitru, fost epitrop al bisericii și fost primar în perioada 1945-1948. Potrivit însemnărilor epitropului, înainte de construirea actualei biserici, "a fost o altă bisericuță mică în locul zis <<Dâmbu Uliții>>, la Nechita Gavril a lui Nicolae (bunicul lui Nechita Ion), care a fost vândută în Cupșeni și se păstrează până azi." Biserica actuală. Conform relatării lui Rus Ionuc, biserica actuală a fost zidită la 1834 (dată confirmată și de o inscripție care se păstrează în biserică). Lemnul de construcție localnicii l-au adus, cu un car cu 4 boi, din Valea Chioarului și l-au depozitat vreme de doi ani în Dâmbu Uliții. (Depozitarea în Dâmbu Uliții a materialelor de construcție destinate actualei biserici este încă un indiciu că acolo era situată vechea biserică). În cei doi ani premergători construcției a avut loc o dispută între săteni pe tema locului de amplasare a lăcașului de cult. În final, Raț Beni a donat terenul pe care actualmente este amplasată biserica. Meșterii care au clădit biserica proveneau de asemenea din Valea Chioarului (Gaura, după vechiul nume). Pe bolta bisericii sunt mai multe picturi (pe lemn) cu teme religioase. Și din însemnările epitropului Tuns Vasile (a lui Ion a lui Dumitru) rezultă că lucrările de construcție a bisericii din Peteritea "au început în anul 1834, cu meșteri din Șomcuta Mare, Valea Chioarului și ajutoare din sat. Mai avem o dovadă mai precisă, în scris, de pe lemnul de la treapta pod, care a fost luat când am podit biserica. Pe acesta era scris cu dalta anul 1848, de unde se deduce că atunci a fost podită." Tot epitropul semnalează și lucrările ulterioare. Astfel, în 1900, biserica a fost zugrăvită de Criste Ioan din Vima Mare, sub administrarea preotului Cândea Atanasiu și epitropului Nechita Petru (probabil tatăl învățătorului Nechita Gavril, devenit ulterior preot). În 1924, a fost acoperită cu draniță de fag, iar turnul cu tablă zincată. Până în 1967 (când a fost din nou renovată) nu s-au mai efectuat lucrări de întreținere a acoperișului, astfel că ploaia care a pătruns prin acoperiș a pricinuit deteriorarea picturilor, relatează epitropul în însemnările sale. În cursul primului război mondial, regimul maghiar a confiscat clopotul mic pentru a fabrica din el proiectile de tun. Atunci sătenii au dus de la școală al doilea clopot, care l-a înlocuit pe cel confiscat. Acest clopot fusese folosit de învățătorul Nechita Gavril pentru a anunța copiii să meargă la cursuri. Învățătorul s-a făcut preot, apoi a plecat din Peteritea. Între timp sătenii au luat clopotul și l-au dus la biserică. Clopotul mare a fost donat de Farcaș din Coroieni, fratele învățătorului Farcaș din Peteritea. Dar sătenii nu au fost mulțumiți de sunetul emis de acest clopot, astfel că l-au topit și turnat din nou în Baia Mare, cam prin anii 1947-48. Pentru o perioadă de 50 de ani (1889-1939), preot în sat a fost Cândea Atanasiu provenind din Vima Mică. El a avut un fiu - Valer (preot) - și două fiice - Lucreția și Amalia (căsătorită în Negreni). Lucreția s-a căsătorit cu Viman Oliver, din Gâlgău, care a devenit învățător în sat în perioada interbelică, după plecarea fostului învățător Gavril Nechita. La rândul său, Viman Oliver a avut trei fii: Traian, Nelu și Liviu. În timp ce Nelu a fost actor în Baia Mare, iar Liviu s-a îndeletnicit cu fierăria, Traian a profesat ca preot în sat începând din anul 1944 până în 1962. Atunci, curând după colectivizare, în urma unui conflict cu sătenii, s-a mutat cu familia în alte sate. Disputele au fost cauzate de terenul mult pe care îl deținea în urma căsătoriei cu Terezia, fiica lui Nechita Alexandru, zis Șandor de la “Băbanu”, un sătean înstărit, teren luat de Colectivă, după obiceiul vremii. A slujit apoi în Săcălășeni, Zimbor și Mara, iar după pensionare (1984) a revenit în Peteritea, unde a trăit până în 1993 (74 de ani). A avut doi copii: Zenu (stabilit în sat) și Zoia (stabilită în Șomcuta Mare). Iată și preoții care au slujit în sat după Viman Traian: Grigore Man, zis Neofit (din Răzoare, născut în Boiereni), Negoiță Constantin (din Buzău), Dumitru Ștefan (din Moldova), Mureșan Augustin (din Chiolchij, lângă Dej), Ropan Ioan (din Rohia), Oancea Ioan (din Ciocotiș), Man Felician (din Borcut). Redăm și lista preoților, consemnată în 1983 de epitropul Tuns Vasile: 1. Pavel; 2. Ioan; 3. Vasile; 4. Atanasie Cândea (1889-1939); 5. Micu Gheorghe (Vima Mare); 6. Roman Alexandru (Vima Mică); 7. Roman Ioan (Vima Mică); 8. Viman Traian (Peteritea, 1945-1962); 9. Neofit Grigore (călugăr); 10. Dumitru Ștefan; 11. Mureșan Augustin; 12. Negoiță Constantin; 13. Pop Ioan; 14. Bud Sabin. Pe vremea preotului Viman Traian, Peteritea era parohie, devenind ulterior filie, iar preoții făceau naveta din satele învecinate - Răzoare și Vălenii Lăpușului.

Documente aparținând bisericii. Într-un “Proces verbal de inventariere”, din 27 iulie 1973, întocmit de preotul Negoiță Constantin, se precizează că au fost inventariate bunurile existente în parohia Răzoare, filia Peteritea. Dosarul conține și un scurt istoric al bisericii (text dactilografiat), pe care îl reproducem integral în cele ce urmează, începând cu antetul.

Episcopia Clujului Protopopiatul Baia Mare Parohia Răzoare, filia Peteritea

Istoricul bisericii

Biserica din satul Peteritea a fost ridicată în anul 1842, prin contribuția credincioșilor, după cum reiese din inscripția de pe corul bisericii. Meșterii care au clădit biserica nu se cunosc. Este construită din lemn, pe fundație din piatră, în formă de navă. S-a refăcut în timpul păstoririi IPSS Ioan Mețiianu, mitropolitul Ardealului, protopop fiind Ioan Cupșa. Înnoirea a fost făcută de zugravul Cristea Ioan. În 1924, biserica din satul Peteritea, prin contribuția credincioșilor, s-a acoperit cu tablă, numai turnul, iar în 1967 învelindu-se cu draniță nava. Actualmente (1973 - n.n.) satul Peteritea formează filia satului Răzoare, preot fiind Negoiță Constantin. (Adăugire ulterioară, cu pix - n.n.): Din 1980, filia satului Vălenii Lăpușului. Într-un “Memoriu justificativ privind lucrările de reparații curente interioare la biserica de lemn cu hramul <<Sfinții Arhangheli>> din filia Peteritea, parohia Vălenii Lăpușului, județul Maramureș“, se precizează că biserica a fost construită în anul 1839, pe o fundație de piatră, cu pereți din lemn de stejar și învelitoare din șindrilă. În anul 1967 a fost renovată, turla bisericii fiind învelită cu tablă. Memoriul este datat 7 martie 1984. Inventare. În cele ce urmează reproducem și titlurile câtorva cărți de cult din “Lista de inventariere cuprinzând obiectele care au valoare istorică sau documentară”, la data de 1 ianuarie 1972: “Penticostar” (cirilice), din 1768, “Strajnic”, din 1783, tipărite la Blaj, “Cazania” (cirilice), din 1784, tipărită la Râmnic. Se mai consemnează: “Triod” (cirilice), din 1804 (Blaj), “Liturghier”, din 1814 (Sibiu), “Octoih Mare” - 1846 (Budapesta), “Molitvelnic” (cirilice) - 1849 (Sibiu), “Minee” pe 12 luni” - 1853-1854 (Șaguna Andrei), “Liturghier” - 1902 (Sibiu) și “Evanghelie” - 1907 (Sibiu). Lucrările sunt editate de “Institutul Biblic”. O altă listă de inventariere de clădiri prevede două poziții: 1. Biserica din Peteritea, din 1842 și 2. Clopotniță din 1920. Lista de inventariere a terenurilor proprietate menționează “La biserică” (clădit) - 500 mp, grădină pentru fânaț - 5.000 mp, Cimitir - 5.000 mp. Remarcăm că referințele privind anul construcției bisericii diferă de la document la document (aici intervenind probabil și datele de început și de sfârșit ale lucrărilor). Referitor la averea bisericii, iată ce a consemnat epitropul Tuns Vasile (în 1986): "Parohia Peteritea în trecut a avut cleji - 14 iugăre de teren agricol, iar din donații o porțiune de pădure, teren în vatra satului și la câmp, care au fost predate statului în timpul preotului Viman Traian și a curatorului Ciocan Gheorghe. I-a rămas o grădină în vatra satului, în locul zis La Tăuț."

Bibliografie

1. Chindriș Cristian - Monografia Protopopiatului Lăpuș, manuscris 1998 2. Gabor Valer - Monografia comunei Vima Mică, București 2003 3. Giurescu C. Constantin, Giurescu C. Dinu - Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros 1975 4. Kadar Jozsef - Szolnok-Dobokavarmegye monographiaja, Kiadja Szolnok-Dobokavarmegye Kozonsege Deesen 1901 (Monografia Comitatului Solnoc-Dăbâca, Editura Publicațiilor Comitatului Solnoc-Dăbâca, Dej 1901) 5. Lupuț Irina - Monografia satului Peteritea, lucrare metodico-știintifică pentru obținerea gradului didactic I, manuscris dactilografiat 1999 6. Oroveanu T. Mihai - Organizarea administrativă și sistematizarea teritoriului RSR, Editura Științifică și enciclopedică 1980 7. Pascu Ștefan - Voievodatul Transilvaniei, Editura Dacia Cluj 1979 (vol. II, III, IV) 8. Posea Grigore - Județul Maramureș, Editura Academiei RSR, București 1980 9. Prodan David - Iobăgia în Transilvania, Editura Academiei RSR, București 1968 (vol. II) 10. Suciu Coriolan - Dicționar istoric al localităților din Transilvania, 1967 11. Tuns Vasile - Însemnări (manuscris) 12. Tuns Vasiliu - Spre aducere aminte (manuscris) 13. Ursu Viorica - Rugăciune pentru Pintea Viteazul, în Revista “Graiul Bisericii Noastre”, nr. 2/1998 24. Viman Traian Valer - Autobiografie

Etimologia denumirii ținutului. După unii autori, ținutul pe care azi îl numim Țara Lăpușului, în care este situat și satul Peteritea, apare atestat pentru întâia oară în 1315 într-un document sub denumirea Terra Lapus. Interesant este și faptul că există în țară nu mai puțin de 22 de localități cu denumirea Lăpuș. Feluriți autori au încercat să demonstreze proveniența cuvântului Lăpuș din cuvintele latine lapis - piatră, lepus - iepure, lupus - lup, sau din slavonă: lăpuș (obraznic). Prin urmare, variantele de nume ale ținutului, care s-au succedat de-a lungul anilor, ar fi: Țara Pietrii, Țara Lupului și Țara Lăpușului.

Descoperiri arheologice. Toponimele ținutului și descoperirile arheologice atestă și faptul că, în antichitate, aici au locuit dacii liberi. Deși neocupat de romani, ținutul a fost influențat de ei prin legături comerciale și culturale. Cele mai vechi urme de viețuire a locuitorilor din Țara Lăpușului sunt semnalate la Suciu de Sus și în Lăpușu Românesc. Astfel, în seria descoperirilor neolitice, în Suciu de Sus, pe locul numit “Podul de Coastă” este semnalat un cimitir de incinerare din epoca bronzului mijlociu. În Lăpușu Românesc au fost descoperite unelte ce indică existența localității încă din epoca fierului. Dar și pe teritoriul comunei Vima Mică, mai exact la Vima Mare, în locul numit Vâlceaua Roșie, s-au descoperit două topoare de luptă cu disc. Cele două topoare, aflate la Muzeul din Satu Mare, sunt de bronz și au fost descoperite de un țăran în timpul lucrului. Aceste descoperiri sunt o dovadă că teritoriul a fost locuit încă din epoca bronzului, adică în perioada anilor 1200-1500 înainte de Cristos. Unele descoperiri arheologice în hotarele satului Peteritea sunt menționate de Kadar Jozsef. Astfel, Nechita Ghiran a găsit, în locul numit Sub Deal, topoare de bronz, dar întrucât le-a vândut, nu se mai știe nimic de existența lor.

Văceni (Tehen Pataka) - fosta vatră a satului? La Văceni a fost găsită o limbă de clopot, fapt ce, în opinia cronicarului Kadar, ar putea constitui un indiciu al situării în această zonă a fostei vetre a satului. Dar și bătrânii (Rus Ionuc a lui Irimie) spun că la Văceni a fost un cătun și chiar biserică. Acolo s-au zidit primele case într-o vreme când locul se numea Valea Vacii. Și istoricul David Prodan menționează Valea Vacii (Tehen Pataka, după izvoarele maghiare), drept localitate dispărută. Aceasta a avut loc, probabil, pe vremea împărătesei Maria Tereza. Alte surse (apud Lupuț) relatează despre o posibilă incendiere a satului, ca urmare a unei invazii tătare, în 1717, an în care localitatea își avea vatra în Văceni. După acest eveniment, satul a fost reconstruit, extinzându-se mai spre sud-est, pe la Ponoare până în Dâmbu Uliții. Aici s-a construit o bisericuță și, probabil, exista un cimitir. La acea biserică a slujit și preotul Popa Dănilă. Existența unei bisericuțe în Dâmbu Uliții este semnalată și de Rus Ionuc a lui Irimie, precum și de Tuns Vasile a lui Ion a lui Dumitru, fost epitrop al bisericii. Potrivit însemnărilor epitropului, înainte de construirea actualei biserici, "a fost o altă bisericuță mică în locul zis <<Dâmbu Uliții>>, la Nechita Gavril a lui Nicolae, care a fost vândută în Cupșeni și se păstrează până azi." Mai recent, în 1973, Tuns Petru (elev) a găsit un topor de piatră, datat din neoliticul târziu, iar în 1974, pe locul numit “La Răstignire”, spre Valea Drelii, Tuns Ioan a găsit o seceră de bronz cu buton și un fund de opaiț din lut ars. Ambele obiecte se află la Muzeul de Istorie din Baia Mare.

Atestări documentare. Bineînțeles că cea dintâi atestare documentară nu înseamnă nicidecum și data întemeierii așezării cu pricina. Mențiunea în documente înseamnă mai degrabă data atragerii localității în angrenajul relațiilor social-juridice feudale (Pascu). Coriolan Suciu semnalează primele atestări documentare în care este menționat numele satului Peteritea, ungurește Petoret, în secolul al XV-lea. În acea perioadă, Peteritea era o așezare românească iobăgească. Dar iată lista anilor și a variantelor de nume preluate după aceste atestări: 1467 Poprathmezeu 1579 Podradosmezo, Peterite 1586 Peterthely 1615 Peterit 1646 Peterffalua 1624 Petterie 1630 Peterite (Kadar v 445) 1733 Petyerika (conscripția Klein) 1750 Peterita (conscripția Aron) 1760-1762 Peteritye (conscripția Buccow) 1850 Petritye Petritya (statistica Transilvanie) 1854 Peteritye, Peterice

Ipoteze privind etimologia cuvântului Peteritea. Cam aceleași variante de nume și de documente sunt invocate și de Kadar Jozsef în monografia Comitatului Solnok-Dăbâca, o lucrare vastă și valoroasă, cu numeroase date concrete, chiar dacă suferă și de unele inexactități, evidente pentru orice localnic. Numai că minusul cel mai mare al lucrării este lansarea autorului în tot felul de ipoteze fără o acoperire în documente. Ba nici măcar nu aduce argumente în favoarea sa. Bunăoară, “întemeietorul satului ar fi fost un anume Peter (Racz), la început ar fi avut denumirea Câmpul lui Peter și ar fi aparținut de Cetatea Ciceului” (s.n.). Numai că în aceeași lucrare autorul ne spune, de astă dată pe bază de documente, că familia Raț a venit din Timișoara în 1664, deci cu 85 de ani mai târziu decât data primei apariții în documente a numelui satului (Peterite). Prin urmare, satul nu avea cum să-i poarte numele. În schimb, în dicționarul latin găsim cuvântul petoritum - trăsură cu patru roți, căruță, nume cu sonoritate foarte apropiată de denumirea localității. În aceste condiții s-ar putea presupune că satul are un nume vechi, indigen, cu semnificații în consonanță cu ocupațiile agricole ale locuitorilor săi.

Vechimea satului. Kadar, pesemne în calitate de reprezentant al statului maghiar, recurge la o afirmație categorică, dar de asemenea nedovedită și neargumentată, anume: “pentru că localitatea apare pentru prima dată (în documente - n.n.) în 1467, incontestabil a luat ființă în anii 1405-1467 și aparținea familiei Banffy. ”Numai că toponimele atestă o vechime mult mai mare a localității, anume cel târziu în secolul al VIII-lea și cel mai probabil în secolele VI-VII (după aprecierea profesorului de istorie Ilie Sălceanu). Ca să nu mai spunem că descoperirile arheologice atestă prezența omului în zonă încă din neolitic.

Tranzacții cu satul sau cu părți ale satului. Tot după același autor - Kadar - în 6 mai 1576, principele Bathori Kristof a donat localitatea voievodului Pașca Filip din Lăpușu Românesc. După această dată au avut loc numeroase vînzări, donații, întabulări, litigii în legătură cu tranzacțiile satului sau a unor părți din sat între nobili maghiari sau persoane cu nume evreiești. Nu-i vom menționa pentru că numele lor nu se mai regăsesc între cele deținute de actualii localnici și nu au lăsat “urme” în sat. O excepție este însă familia Raț, al cărei nume este menționat pentru întâia oară într-un document din 1664: “Timișoreanul Racz Janos era moșier”. Cert este că ultima persoană de sex masculin, cu numele de Raț, cel mai bogat om din sat, a murit în anul 1962, după cum se poate vedea și din scrisoarea nepotului său, reprodusă în prezenta lucrare. Ulterior, și în alte documente din 1702, 1750-1764, 1752, 1766, 1786, 1808, 1826, 1866, 1898 apare numele Raț (Racz). Astfel, în documentul din 1786 se menționează: “Proprietarii: Racz Jozsef are 12 iobagi, Varodi Zsigmond - 5 iobagi, Istvanffy Samuel - 4 iobagi și un sărac, Totfalusi Istvan - 4 iobagi și un jeler, Vaina Jozsef - 3 iobagi, Szocs Ferencz - 3 iobagi, Korosi Pal - un iobag, Pap Vaszilia - un iobag”. Familia lui Pap Vaszilia (Popanii, cum le ziceau sătenii) avea teren lîngă actuala locuință a lui Flore Augustin (de la Samfora) și cea demolată, a lui Bot Ion (băbanu), originar din Baba. Neavând copii, Bot Ion l-a înfiat pe Nechita Alexandru (zis de la băbanu). Bak Pista și Feri (Bocăii, cum le spuneau sătenii) s-au mutat din sat înainte de primul război mondial. Tatăl lui Raț Vasile (decedat în 1962) se numea Laszlo și a fost căsătorit de două ori. El a mai avut o fiică - Ludovica - măritată în Bălan. De asemenea, Laszlo avea și doi frați: Adam și Peter. Peter a fost proprietarul morii cu pârâul al cărui urme se văd și azi la baza Coastei lui Lazar. Bunicul lui Raț Vasile se numea Raț Beni și avea un frate pe nume Raț Janos. Ambele nume - Beni și Janos - se regăsesc în cronica lui Kadar.

Perioada emigrărilor în Statele Unite ale Americii. Abia în 1848 Dieta din Cluj a votat desființarea iobăgiei, dar măsura nu prevedea desființarea tuturor servituților. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în rândul țărănimii urmează un proces de diferențiere materială. Numeroși transilvăneni lipsiți de pământ au emigrat spre Statele Unite ale Americii (Giurescu). Din relatările sătenilor am aflat că și din Peteritea au plecat în America cel puțin doi bărbați. Este vorba de Tuns Ion a lui Tudorică (cu domiciliul acolo unde locuiește azi Petre din Braniște) și Nechita Petre din Pustă (care locuia lîngă Victor de pe Dâmb). Cu banii adunați în America, Nechita Petre din Pustă a cumpărat Grădina Domnească (probabil de la Bak Istvan) și a suportat cheltuielile de școlarizare ale fiului său - Nechita Gavril - devenit un foarte bun învățător, iar ulterior preot în Osoi și Muncel. În schimb, Tuns Ion a lui Tudorică a cumpărat mult teren După Deal și pădure în Podu Hijului, de la familia Raț.

Primele documente cu numele antecesorilor actualilor săteni. În urma acestor mutații, abia prin 1898, deci cu doar doi ani înainte de începutul secolului XX, apar în documente numele existente azi în Peteritea. Astfel, într-un document se consemnează: “Proprietarii prezenți în 1898: Bak Istvan, Racz Beni și Janos, Tuns Ion, Nechita Dumitru, aparținători ai familiilor Varodi, Husar și Szentimrei Bak, au ajuns proprietari prin cumpărare” (Apud Kadar). Comparând relatările sătenilor cu documentul scris semnalat de cronicar, rezultă că numele Tuns Ion (a lui Tudorică) corespunde perfect celor două surse. În ce privește numele lui Nechita Dumitru (în varianta scrisă) și Nechita Petre (în varianta relatării orale) diferă doar numele de botez. Prin urmare, constatăm că numai proprietarii de terenuri sunt nominalizați în documente. Ceilalți, iobagii sau sătenii lipsiți de proprietăți, adică strămoșii noștri, sunt consemnați doar sub forma unor numere. Și fenomenul se petrece la începutul secolului XX! Să mai spunem că s-ar putea ca locul numit “Piciorul Bochii” să aibă vreo legătură cu fostul proprietar Bak Istvan. Mult mai sigur este că “Domneasca” (Grădina Domnească) și Pusta au aparținut familiei Bak Istvan. Sora sa neavând copii l-a înfiat pe Mura Alexandru și lui i-a lăsat moștenire averea. La solicitarea sa, sora lui Bak Istvan ("doamna", cum îi ziceau sătenii) a fost înmormântată în Tăuți, pe un teren proprietatea ei. Ce resurse financiare vor fi avut alți iobagi pentru a cumpăra terenuri? Căci în afară de cei doi susamintiți, în sat au mai apărut bogătași, cu zeci de hectare de teren agricol și păduri. Averea lor, acumulată pe parcursul a doar una-două generații, se va vedea la începutul anilor '50, când 9 peteriteni au fost declarați chiaburi. După relatarea lui Rus Ionuc, pe vremea aceea, pământul nu a avut mare preț. Poate că a fost cedat și în schimbul unor prestații în muncă ori pentru ca proprietarul să scape de dări. Dar cei mai mulți vindeau vite și cumpărau pământ, adesea rămânând fără lapte, alimentul lor de bază. Unii au procedat în acest fel cumpărând proprietăți până în anii premergători colectivizării.

Organizarea administrativ-teritorială. În lucrarea “Iobăgia în Transilvania”, istoricul David Prodan relatează următoarele: “La 1553, domeniul Cetății Ciceu (Depresiunea Lăpușului?) a fost domeniul lui Ștefan cel Mare, al lui Bogdan, Petru Rareș și a altor domni ai Moldovei. Ștefan, ca să întregească ținutul său, a trebuit să poarte procese cu nobilii care revendicau drepturi în cadrele lui, să cumpere sate sau părți de sate aflate în stăpânire nobiliară, să despăgubească fiice de zestrea care li se cuvenea din valoarea bunurilor pierdute de părinți. Așa a cumpărat de la Emeric Banffy jumătatea lor din satele Lăpuș, Suciu de Jos, Borcut, Răzoare, Văleni și Rohia cu 1.500 de florini de aur, iar de la alți membri ai familiei cealaltă jumătate, cu aceeași sumă, plătind în total 3.000 de florini de aur. Din satele aparținând de Lăpuș, doar în Lăpuș (Târgu Lăpuș - n.n.) și Dămăcușeni putea fi populație ungurească sau în amestec, restul sunt românești. Satele românești aveau voievozi sau cneji în frunte. În numele satelor Libotin, Dobric și Zazmezeo (dispărut) răspunde voievodul Georgius Elecske, în numele satelor Răzoare, Poiana Porcului (Fântânele), voievodul George Vele, din Drăghia, voievodul Filip Pașca. Un voievodat cuprinde mai multe sate. Cnejii fac funcții de juzi sătești. În unele cazuri se face o apropiere între numele cnezului și numele păstrat al satului, ca între cnezul Petru și Petrești (Peterhaza), între Lazar Dolha și satul Dolheni, între cnezul Grigore Blenke și satul său Poiana Blenchii”. După Ștefan Pascu, în secolul XIV teritoriile Transilvaniei sunt organizate din punct de vedere administrativ în comitate. Înainte de comitate erau obștiile sătești. Organizarea comitatului Solnocul Interior (Dinlăuntru), rezultat din divizarea fostului comitat Solnoc (subordonat direct Voievodatului Transilvaniei), din care făcea parte și Peteritea, poate fi stabilită cu probabilitate în a doua jumătate a secolului al XII-lea. La 1901, Kadar plasează Peteritea în comitatul Solnoc-Dăbâca. Alte surse (apud Lupuț) plasează zona Lăpușului în comitatul Solnocul Interior, în 1770, iar în 1784 în comitatul Solnoc Dăbâca, cu reședința la Dej. În 1925, administrația românească a organizat teritoriul în județe și plăși, astfel că începând din acel an Peteritea face parte din județul Someș, cu reședința la Dej, plasa Lăpuș, cu reședința la Târgu-Lăpuș. Începând din 1940, odată cu ocuparea de către unguri a nordului Transilvaniei, Peteritea face din nou parte din comitatul Solnoc Dăbâca (Szolnok-Doboka). După toate probabilitățile, oficial, această organizare administrativ-teritorială a rămas neschimbată până în 1950, la adoptarea decretului de organizare a teritoriului pe regiuni și raioane. Dar, cel puțin neoficial, după cum rezultă și din “Registrul pentru născuți”, de la Primăria comunei Vima Mică, îndată după retragerea administrației maghiare s-a revenit la împărțirea administrativă anterioară anului 1940. Documentul, din 1946, consemnează antetul: România (Stema regală) Primăria comunei Vima Mică Județul Someș Mai menționăm că în registrul de stare civilă (redactat în limba maghiară și păstrat la aceeași primărie) ultimul act de naștere a fost înregistrat de administrația maghiară în 4 octombrie 1944, iar primul act al administrației române (în același registru) este datat 24 noiembrie 1944. După 1950, Peteritea face parte din comuna Răzoare (Mașca, ungurește Macskomezo, atestare documentară la 1500 - Machkamezew), raionul Lăpuș, cu reședința la Târgu Lăpuș (atestat în 1291), regiunea Baia Mare, cu reședința în Baia Mare. În 1968 s-a revenit la organizarea teritorială pe județe, după care Peteritea aparține de comuna Vima Mică, județul Maramureș, cu reședința în Baia Mare. Tot cu această dată, Răzoare, fosta reședință de comună, trece la Târgu Lăpuș, prilej cu care localitatea este declarată oraș (împreună cu câteva sate limitrofe). În primăvara anului 1989 (anul Revoluției) regimul a desființat comunele Vima Mică și Coroieni, înființînd o nouă comună cu reședința la Vălenii Lăpușului. Dar după 22 decembrie procesul de reorganizare a fost abandonat, astfel că după doar câteva luni Vima Mică a redevenit comună cu aceleași sate în componență. Și actualmente Peteritea aparține de comuna Vima Mică (ungurește Dragavilma, atestată în 1390 sub denumirea de Vydma). Celelalte sate din componența comunei sunt: Vima Mare, Sălniță, Jugăstreni, Dealu Corbului și Aspra.

Evenimente importante din viața satului

Memorandumul. În 1892, din delegația de 300 de români transilvăneni care au semnat Memorandumul adresat împăratului din Viena au făcut parte și 3 bărbați din ținutul Lăpușului, între care și Ioan Vasc din Vima Mică.

Primul război mondial. Judecând după numărul victimelor, prima conflagrație mondială a fost un moment istoric care trebuie să fi marcat profund viața peteritenilor. Astfel, pe câmpurile de luptă pentru apărarea Imperiului Austro-Ungar, adică pentru o cauză străină, au murit 28 de bărbați, în jur de 10 la sută din locuitori. Practic a avut loc o decimare a populației masculine a satului și pustiirea a numeroase case, în lipsa urmașilor familiilor respective. Participarea la război este descrisă cu mult talent cronicăresc de cantorul Tuns Vasiliu din Peteritea, agricultor născut în 1885, tatăl gestionarului Tuns Vasile. Manuscrisul se află în Cartea de aur a Bisericii din Peteritea. Iată un fragment:

“Spre aducere aminte În anul 1914, iulie 28, am fost mobilizat în armată cu trupele ce se găseau în Bosnia și Herțegovina, contra Serbiei. La 1 august 1914 au început războiul european și am luat parte la toate luptele, pe toate fronturile, întâiu pe frontul cu Serbia - în 1914, iară în 1915 pe frontul rusesc în Polonia și în Galiția. Rușii au fost înfrânți de trupele austro-ungare și germane și am intrat chiar și în Țara Rusească, unde într-o luptă crâncenă am fost rănit la brațul stâng în 18 iulie 1915. După ce am stat în spital nouă luni, m-am însănătoșit și iară am plecat pe front tot contra Rusiei, din 1916 mai 6 până în 1917 septembrie 21. Atunci iară m-am întors în țară fiind bolnav de tifos exantematic. După ce m-am făcut sănătos, iarăși am fost trimis pe front contra Italiei, de la 1 ianuarie 1918 până la 15 iunie 1918, când s-au dat luptele cele mai crâncene. Atunci iarăși am fost cuprins de o boală grea din cauza căldurii mari și a putorii din trupurile celor căzuți morți pe câmpul de luptă. Iarăși m-am întors în țară și în toamna anului 1918 octombrie 30 regele Austro-Ungariei și regele Germaniei și-au dat demisia fiind înfrânți de trupele aliate engleze, franțeze, italiene și americane. Atunci s-au isprăvit războiul cel mare cu biruința aliaților și tot atunci noi, ardelenii, ne-am libărat de sub jugul strein ungar și ne-am lipit de vechiul Regat făcând România Mare (...) Dat în Peteritea la 23 aprilie 1929 în ziua de Sfântu Gheorghe”

Un alt bătrân al satului - Tuns Ion (Ionu lui Ștefan, sau Ion din Vale, care a ajuns prizonier în Franța) - povestea copiilor, în timp ce păștea vitele pe islazul din Dos, episoade din luptele ce au avut loc în Bosnia-Herțegovina și în Galiția, în anii primului război mondial. După relatarea lui Rus Ionuc, mobilizarea peteritenilor a avut loc la Bistrița, pentru “linieși” (armata de linie) și la Dej, pentru honvezi, care au fost duși pe frontul din Rusia. Majoritatea peteritenilor au ajuns însă pe fronturile din Bosnia-Herțegovina. Frontul rusesc s-a dezorganizat în 1917. La întoarcere, în Basarabia, mai mulți ardeleni s-au înrolat voluntari în Armata Română. Între ei s-au aflat și peteritenii Rus Irimie (tatăl lui Rus Ionuc) și Rus Șofron, care s-au refugiat în România, unde s-au format regimente ale Armatei Române, cu care au participat și ei la cucerirea Ardealului. În cinstea celor căzuți pe front, la inițiativa învățătorului Nechita Gavril, sătenii au înălțat în anul 1925 un monument din piatră cioplită, pe care l-au amplasat în centrul satului, în “Crucile Drumului”, cum numesc ei locul. Lucrarea a fost făcută de cioplitorii în piatră Rus Ilieș și Nechita Gavril (Gavriș din Ponoare). Pe acest monument sunt gravate numele celor 28 de eroi pe care i-a dat mica comunitate din Peteritea. Dar iată textul care se poate citi pe fațada monumentului: S-a ridicat în 1925 acest monument în amintirea eroilor din această comună, căzuți în număr de 28 pe câmpul de războiu în anii 1914-1916. Tuns Flore, Boț Teodor, Criste Ioan, Criste Gavril, Coste Alexe, Cionca Teodor, Flore Gavril, Farcaș Viorel, Nechita Onuț, Nechita Gavril, Nechita Nicolae, Nechita Gregoriu, Nechita Wasilie - a Sav, Nechita Teodor, Nechita Wasilie Lion, Nechita Flore, Pop Petru, Rus Ioan, Rus Flore, Tuns Wasilie, Trif Kirilă, Trif Gavril, Trif Gavril, Flore Ion, Trif N Gavril, Tuns Alexandru, Tuns Ion, Tuns Gavril, Tuns Zosim. Pe partea laterală stânga sunt consemnați donatorii și constructorii monumentului: Donat Rus Ilie al. Ion și Gavril Nechita al. Ion, soț - Mare Explicații: donat de Rus Ilie a lui Ion și Gavril Nechita a lui Ion și soția Maria. (Ulterior s-a adăugat și lista celor 7 eroi din cel de al doilea război mondial, pe care o reproducem la paragraful respectiv).

Masacrul din Târgu Lăpuș. La întrunirea de la Alba Iulia, prilejuită de Marea Unire de la 1 decembrie 1918, au participat și 5 delegați din Târgu Lăpuș și 6 supleanți din satele din zonă. Ulterior, pe 5 decembrie 1918, într-o zi de târg (joi, zi de târg care se menține și azi), în Târgu Lăpuș a avut loc o mare adunare populară, la care au participat și numeroși peteriteni. Cu acest prilej, le-au fost comunicate localnicilor hotărârile de la Alba Iulia. În acel moment, un grup de unguri din zonă și 60 de militari din Regimentul 39 Debrețin au tras în plin în mulțime. Au murit 24 de români, iar alții, în jur de 50, au fost răniți. În cinstea lor, în 1936, în Târgu Lăpuș a fost înălțat un monument cu un vultur din bronz pe un soclu de granit. În 1941-1943 monumentul a dispărut. În 1946 a fost înălțat din nou în alt loc, după care a fost din nou demolat. A fost refăcut pentru a treia oară abia în 1968, pe locul unde se poate vedea și astăzi.

Evenimentul, la care au fost martori oculari inclusiv locuitori din Peteritea, a fost descris
                                    în romanul “Joia patimilor” de Horea Bădescu. 

                                    

Partidele în perioada interbelică. Înaintea comuniștilor, în perioada interbelică partidele politice nu aveau organizații în Peteritea. Excepție au făcut legionarii, care aveau o organizație în sat - cuib, cum îi spuneau ei - șefi de cuib fiind Viman Traian (preot) și Nechita Gavril (Gavriș de la Domnica). În rest partidele activau doar în perioada alegerilor, prin delegați care le dădeau alegătorilor țuică și le indicau cum să voteze.

Primarii satului. În perioada primului război mondial au fost primari Nechita Teodor (de Pe Poiană) și Nechita Dumitru (de Pe Poiană). În perioada interbelică s-au succedat: Farcaș Constantin (de Pe Față, născut în Vima Mică), Ciocan Gheorghe (Gheorghică de Pe Poiană, născut în Sălniță) și Tuns Gheorghe (a lui Ignat). Sediul Primăriei satului era acasă la primari, iar adunările cetățenești aveau loc în clădirea școlii.

Al doilea Război Mondial. Cel de-al doilea Război Mondial i-a surprins pe cei din Peteritea în altă țară decât în cea cu care se uniseră în 1918. Ca urmare a Dictatului de la Viena, după 1940, ei nu mai locuiau acum în plasa Lăpuș, județul Someș, ci în comitatul Solnoc-Dăbâca (Szolnok-Doboka). Peteritenii nu mai mergeau la primărie, ca sediu al autorității locale, ci la birău sau la cancelarie la Mașca (Macskomezo), nu la Răzoare. Fiind vreme de război, autoritățile maghiare au procedat la mobilizarea bărbaților, inclusiv a celor din Peteritea, apți pentru a lupta pe frontul din Rusia. Centrul de recrutare a fost la Beclean, de unde au fost distribuiți pe front sau în detașamente de muncă. Tot la începutul războiului, ungurii au procedat și la rechiziționarea cailor de la Băbanu și Gavriș a lui Vasile a lui Precup. Pe front și-au găsit sfârșitul 9 bărbați din Peteritea. În afară de cei morți, a mai fost și un invalid de război - Matei Ioan - căruia i-a fost strivit un picior de tampoanele trenului pe care se îmbarcase. Tot restul vieții el a umblat doar pe lângă casă, sprijinit în cârjă. (Matei Ioan l-a înfiat ulterior pe Buteanu Nicolae). Un altul - Nechita Nicolae (a lui Vasile a Varvarei din Dâmbu Uliții) fusese dat dispărut, astfel că i s-a făcut slujbă abia după vreo 10 ani de la sfârșitul războiului. Din surse orale am aflat că frontul s-a retras pe direcția Dej - Baia Mare - Satu Mare, cam prin ’44. Întâi au apărut nemții, dar trecerea lor s-a făcut numai prin Răzoare. Rușii i-au urmărit pe nemți și prin Peteritea, venind dinspre Vălenii Lăpușului și îndreptându-se spre Vima Mică unii și spre Groape și Prelucă alții. Inițial au apărut cercetașii călări, urmați de un convoi de autocamioane care tractau tunuri. Convoaiele de militari ruși (purtând arme orientate cu țeava în jos) au trecut timp de o săptămână prin Peteritea, perioadă în care au rechiziționat cai și alte animale și au jefuit casele de alimente, îmbrăcăminte și încălțăminte. Tot prin sat, rușii însoțeau un convoi de prizonieri, probabil nemți. Pe Dealu Pietrișului, rușii au ajuns din urmă un convoi cu tehnică militară a nemților, având loc acolo un măcel, marcat prin câteva monumente funerare pe locul gropilor comune. Alte lupte s-au dat între Mănăștur și Rușor, unde rușii care au trecut peste Dealul Prelucii au interceptat grupul de nemți în retragere. Cam la începutul anilor ‘70, Rus Gavril (a lui Ilie) gravează pe monumentul ridicat în 1925 și numele celor 9 peteriteni căzuți în cel de-al doilea Război Mondial. Iată textul respectiv: Eroii al II-lea război din 1942-1945 Nechita Niculae, Nechita Flore, Nechita Aftene, Nechita Niculae, Nechita Todor, Tuns Petre, Tuns Șandor, Rus Niculae, Tuns Agustin.

Sub stăpânire ungurească. Primarul satului, din perioada războiului (1940-1945), a fost Raț Vasile. El știa într-o oarecare măsură ungurește și era descendent al unor grofi unguri, deși de-a lungul anilor antecesorii săi se amestecaseră cu românii din ținut (după cum a procedat el însuși, căsătorindu-se cu o româncă din Vălenii Lăpușului). Învățători au fost numiți de asemenea unguri: Iuczi (pentru o scurtă perioadă) și Molnar Gabor din Secuime. Numele nou-născuților și ale celor ce și-au înnoit actele de identitate au fost maghiarizate în totalitate, unele rămânând deformate până în ziua de azi, cei în cauză nefăcând efortul de a repara această nedreptate. Tot în perioada războiului s-au construit podurile de la Valea Oanei, Valea Satului și Valea Drelii, precum și structura de beton a funicularului Răzoare-Ileanda, în ideea de a exploata manganul de la minele din Răzoare.

Revenirea administrației românești. Din 1945 și până în 1948, adică până la instalarea regimului comunist, primarul satului a fost Tuns Vasile (a lui Ion a lui Dumitru (vezi și paragraful personalități...).

Alegerile din 1946. Peteritenii au participat la vot în Coroieni, la alegerile din 1946. Bătrânii își amintesc cum au votat cu toții “Ochiul” (simbolul PNȚ), pentru ca în final să afle că majoritatea voturilor a fost în favoarea “Soarelui” (simbolul blocului de partide de orientare comunistă). Este vorba de binecunoscuta măsluire a votului.

Administrația comunistă. După 1948 s-au instituit comitete provizorii pe comune, iar din 1950, Primăria a devenit “Sfatul Popular” (al comunei Răzoare, raionul Lăpuș, regiunea Baia Mare), iar șeful instituției era numit președinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular. Ulterior, denumirea instituției s-a transformat în “Consiliu Popular”, fără nici o schimbare de fond. În locul primarilor din satele aparținătoare comunei, au fost numiți "delegați sătești". Nechita Dumitru și Rus Arghil din Peteritea au deținut funcția de delegați sătești.

Declararea chiaburilor. Prin anii 1952-1955, autoritățile comuniste i-au declarat chiaburi pe următorii țărani mai înstăriți: Raț Vasile, Tuns Ion (a lui Gheorghe), Rus Gavril (din Zăpodie), Nechita Alexandru (de la Băbanu), Nechita Ion (de la Manica), Nechita Nicolae (de Pe Poiană), Flore Gheorghe (de Pe Poiană), Nechita Vasile (a Varvarei), Farcaș Constantin (de Pe Față). În stabilirea listei chiaburilor din Peteritea un mare rol l-a jucat Rus Victor (de pe Dâmb, poreclit și Ciocău), primul sătean membru de partid comunist. El a comis și abuzuri, ca de exemplu în cazul lui Farcaș Constantin (de Pe Față), care deși avea doar 12 hectare de teren, a fost declarat chiabur în urma unor certuri (de la un stejar) cu Rus Victor. Terenurile chiaburilor au fost preluate de autorități și au stat la baza constituirii unei Gospodării Agricole de Stat (GAS, ulterior IAS) pe actualele terenuri din Păltiniș, Laz și Măgurici (alăturate celor de la Văleni, până în Valea Ponorâtii. Consecințele statutului de chiabur au fost în principal stabilirea de cote excesiv de mari, dar și alte feluri de discriminări (de pildă, copiii chiaburilor nu aveau acces în instituții de învățământ superior).

Concentrările. În 1954, 15 peteriteni au primit ordine de concentrare la Combinatul Siderurgic Hunedoara unii și alții la Exploatarea Minieră Cavnic. Ei au fost transportați noaptea, în camioane acoperite cu prelată, fără să li se spună la ce destinație anume. O spaimă mare au tras nu numai ei, ci și familiile lor, neînțelegând rostul secretomaniei regimului. Au efectuat acolo munci necalificate, timp de două luni și jumătate, în anotimp de vară, adică tocmai în sezonul cel mai neconvenabil pentru ei, cel al muncilor agricole.

Cotele. Constând în predarea la stat a unor cantități de cereale și a unor animale, lapte și chiar prestații în transporturi de lemne, în perioada anilor ‘50, cotele au fost în esență un sistem de muncă forțată, chiar în condițiile proprietății private asupra terenurilor. Activiști de partid mergeau la fiecare familie și, în funcție de terenul deținut, impuneau, sub forma unui plan, ce anume să cultive, pe ce suprafață, ce recoltă urmează să obțină și cât din recoltă să fie predat la stat. Nu conta ce recoltă obținea efectiv omul, căci cota trebuia predată în totalitate. Oricum, cotele erau o povară de tot greu de suportat pentru săteni. Adesea, ei ajungeau până acolo încât să cumpere porumb din Satu Mare pentru a-l preda la bazele de recepție, unde li se elibera un bon. Cotele erau calculate după numărul de hectare pe care le dețineau sătenii. Erau trei tranșe: până la 5 hectare, între 5 și 10 hectare și peste 10 hectare. În cazul ultimei categorii, cota o reprezenta întreaga recoltă, plus câteva animale. Rus Victor (de pe Dâmb, zis și Ciocău) era cel care stabilea cotele sătenilor, uneori în mod abuziv.

Contractările. Principalul efect la revoluției maghiare din 1956, resimțit de peteriteni, a fost desființarea cotelor. Astfel, începând din 1967 a fost introdus sistemul contractărilor. Aceste așa-zise contractări erau până la urmă tot un fel de cote (contractarea se făcea cu o insistentă muncă de "lămurire"), dar cu cantități mai rezonabile de produse agricole.

Balonul cu manifeste. Probabil în legătură cu desfășurarea războiului rece din acea vreme, în 1958, în Podu Rotund a căzut un balon din folie transparentă de polietilenă, cu manifeste tipărite în limba cehă sau slovacă. Pentru acea vreme, evenimentul era cu totul ieșit din comun, astfel că multă lume i-a însoțit pe cei ce l-au adus în Crucile Drumului. Acolo, fostul secretar de partid, Nechita Alexandru, a păzit balonul până ce l-au transportat la Postul de Miliție din Rohia.

Organizația de partid comunist. “Organizația de bază” (adică de partid comunist) din sat s-a înființat în anul 1946 (potrivit unor relatări verbale) și o lungă perioadă de timp era formată doar din trei membri, cu toții agricultori săraci: Rus Victor (de pe Dâmb), Nechita Alexandru (Șandoru lui Ionaș) și Nechita Dumitru (a Elenei, care s-a mutat cam prin anii ‘60 în Târgu Lăpuș). În anii următori s-a mai înscris în partid și a ocupat și funcția de secretar al organizației de bază (BOB) Roman Ioan, de meserie pădurar. Rând pe rând, câte unul din ei era secretar de partid. Ulterior, în partid s-au înscris mult mai mulți peteriteni, astfel că la 1989, erau 35-40 de membri de partid. Bodea Grigore, din Vima Mică, fost primar și secretar de partid pe comună până în anul Revoluției, își amintește că, într-o perioadă, în Peteritea a fost secretar de partid și Tuns Vasile (de Pe Pod). Revoluția din 1989 l-a surprins în funcția de secretar de partid în Peteritea pe învățătorul Marius Brăgariu. În perioada de după 1960, În Peteritea s-a constituit, mai mult formal, și o organizație de tineret a Partidului Comunist, numită UTM, ulterior UTC. Între secretarii UTC din sat au fost și Nechita Alexandru (din Dâmbu Poienii, actualmente domiciliat în Baia Mare) și Tuns Petre (de Pe Clejă, fost brigadier CAP, actualmente decedat).

Întovărășirea. TOZ-ul sau întovărășirea s-a înființat în Peteritea cam prin anul 1952, avînd în componență circa 8-10 familii dintre cele mai sărace din sat. Președintele TOZ-ului (așa i se mai spunea la întovărășire) a fost Nechita Alexandru (Șandor a lui Ionaș). Toziștii - majoritatea săraci și membri de partid comunist, dar și câțiva mai înstăriți, înscriși ulterior - au ocupat o tarla Pe Vârf, o parcelă cu teren mai fertil, fapt ce a generat multă vrajbă între săteni.

Colectivizarea. Cam la zece ani după ce s-a înființat întovărășirea, în iarna anului 1962, după luni de zile de “lămuriri”, amenințări și constrângeri, chemați zilnic și “prelucrați” la școală, au cedat aproape toți sătenii, înscriindu-se în colectivă începând cu cei mai înstăriți. Motivul focalizării presiunilor era simplu: cei înstăriți aveau și un prestigiu pe măsură, constituind modele pentru ceilalți. Dacă ei cedau, adică se înscriau în colectivă, atunci și ceilalți îi urmau. Doar două-trei familii au rezistat asaltului tovarășilor cu munca de lămurire, între care și familiile Criste Trifan și Tuns Grigore (a lui Telente). Rezistența dârză a acestor familii se explică prin eforturile inumane (chiar cu prețul înfometării) făcute pentru a cumpăra terenuri agricole până în ultimii ani premergători colectivizării. (Un consătean a auzit următoarea conversație în familia Criste Trifan: “Tată, ce o să mâncăm”? “Apoi du-te și ia-ți un măr”). În fiecare dimineață, Trifan pleca pe ascuns, astfel încât să nu-l vadă copiii că duce laptele să-l vândă. Profund dezamăgite de întorsătura lucrurilor, după ce au primit în schimbul terenurilor lor fertile niște coclauri inutilizabile, aceste familii au luat drumul pribegiei, în Banat. Tot din cauza privațiunilor impuse de procesul colectivizării a plecat din sat și familia preotului Viman Traian, cu soția Terezia, fiul Zenu și fiica Zoia. În virtutea statutului său de preot, adică om cu vază în sat, el se aștepta la un tratament preferențial în ceea ce privește averea preluată de colectivă (mai ales că avea terenuri întinse și un cal). Dar tăvălugul istoriei nu l-a ocolit. Ca reacție de răspuns la cursul evenimentelor, el a preferat să plece din sat (după 17 ani în care a deținut funcția de preot).

Înființarea Gospodăriei Agricole de Stat. Paralel cu procesul colectivizării, nouă familii mai înstărite, declarate anterior “chiaburi” (cu până la 30 hectare de teren) au fost forțate să predea o parte din pământ la stat. Activiștii de partid i-au constrâns pe așa-zișii chiaburi să declare în scris că predau de bună voie terenul deținut în proprietate fiindcă nu sunt în stare să-l cultive. Așa a luat ființă tarlaua unei Gospodării Agricole de Stat, devenită ulterior Întreprindere Agricolă de Stat (IAS) pe locurile numite Măgurici, Laz și Păltiniș, alăturate celor luate de la vălenași, până la Valea Ponorâtii.

Inaugurarea colectivei. La 7 februarie 1962, autoritățile au inaugurat Gospodăria Agricolă Colectivă - colectiva din Peteritea (care ulterior s-a numit Cooperativă Agricolă de Producție, fără a i se schimba cu nimic conținutul și funcțiile), cu participarea fanfarei minerilor din Băiuț. Această fanfară a interpretat timp de o zi Hora Unirii și mai multe cântece populare. Ca amintire, păstrez imaginea în care noi, copiii din acea vreme, țineam partiturile muzicale în fața instrumentiștilor. Procesul colectivizării a continuat, seara, cu o ședință în care autoritățile l-au propus ca președinte de colectivă pe Nechita Alexandru (Șandor a lui Ionaș), secretarul de partid comunist. Sătenii nu l-au acceptat, protestând prin vociferări și cerând ca această funcție să fie ocupată de fostul primar de după război, Tuns Vasile, (a lui Ion a lui Dumitru), lucru care s-a și întâmplat. Aspectul cel mai dureros pentru săteni, pe lângă pierderea terenurilor prin trecerea lor în colectivă, a fost preluarea la GAC a întregului inventar agricol - căruțe, pluguri, grape etc., precum și a cailor. De asemenea, au fost limitate numărul de vite pe care un agricultor le putea crește în gospodăria proprie, măsuri parcă anume gândite pentru a genera sărăcie.

Reorganizări succesive ale colectivei. În 1963, GAC Peteritea s-a unificat cu GAC Vălenii Lăpușului și cu GAC Răzoare avându-l ca președinte pe Vele Ioan din Văleni. În 1968, odată cu noua împărțire administrativă, pe județe, colectiva s-a divizat, devenind Cooperativa Agricolă de Producție (CAP) Peteritea. Președinte a fost Nechita Dumitru (a Irinei) până în 1975. Alți președinți care, pe perioade mai scurte, de circa un an, i-au succedat au fost: Flore Ioan (de Pe Poiană), Cristea Nicolae și Mura Maria (de Pe Moine). Cam prin 1980 sau 1981, CAP-urile din comuna Vima Mică s-au unificat, formând Asociația Economică Intercooperatistă. Președinte a fost Cionca Grigore din Vima Mică, până în 1989. Cu prilejul unificării, toate vitele din Peteritea au fost transferate la Vima Mică în grajduri moderne, cu o capacitate de 704 capete. De asemenea, asociația a preluat terenuri întinse în mai multe locuri: Pe Vârf, După Cârjescu, în Capul Câmpului, în Fața Oanei și Pe Moine. În acea perioadă colectiva din Peteritea deținea circa 300 de oi, adăpostite la saivanul din Braniște. După transferul vitelor la Vima Mică, o parte din oi au fost duse la grajdurile din Valea Oanei. Ingineri agronomi au fost: Pușcaș Ioan, Kepiro Paraschiva (Baia Mare), Lupuț Ioan (Vima Mică), Fericean Aurora (Baia Mare) și tehnicianul Leș Gheorghe. Brigadieri au fost: Tuns Petre (de pe Clejă), Nechita Ion (din Dâmbu Poienii), Latiș Augustin, Rus Nicolae (a fătului), Rus Gheorghe (de Pe Pârâu), Perța Ioan, Criste Nicolae. Contabili la CAP au fost: Flore Ion (de Pe Poiană, agricultor) Flore Dina (absolventă a Școlii Tehnice Agricole Satu Mare) și Vele Otilia (absolventă a Liceului Agricol Șimleu Silvaniei).

Revoluția din 1989 și desființarea colectivei. Ca și în întreaga țară, Revoluția din decembrie 1989 a răscolit și sentimentele peteritenilor, stârnind vrajbă și pasiuni. La începutul anului 1990 s-au format două tabere, în funcție de interese. Numeroși săteni, care aveau sau moșteneau pământ puțin, dar nu dispuneau de forță de muncă, s-ar fi mulțumit cu un hectar de teren (așa cum prevedea Decretul-Lege 42 din martie 1990), restul terenului urmând să rămână în CAP. În cele din urmă a prevalat opțiunea pentru desființarea colectivei și ocuparea terenurilor pe fostele amplasamente pe care peteritenii le deținuseră înainte de colectivizare. De fapt, care era miza (nerostită) a frământărilor? Unii sperau în revenirea la o valoare ridicată a terenurilor cât și faptul că, așa ca înainte de colectivizare, cei săraci vor fi nevoiți să lucreze terenurile proprietarilor. Alții au dorit să fie desființată colectiva ca răzbunare pe necazurile care le-a adus sau de bucurie că scapă de o belea, credeau ei. De aici s-a iscat multă vrajbă, răzoarele care delimitau parcelele fiind desființate de tractoare în cele mai multe locuri, astfel că parcelele (delnițele) erau dificil de identificat. A fost nevoie de 7-8 ani până la finalizarea punerii în posesie și eliberarea unor titluri de proprietate asupra terenurilor agricole și încă și mai mult (13 ani) până ce sătenii au primit câte un hectar de pădure de familie. Dar atunci cea mai mare dezamăgire a sătenilor a fost să constate valoarea derizorie a pământurilor. În acest răstimp, investițiile făcute de CAP au fost abandonate, lăsate în paragină. Turma de oi a CAP-ului a fost împărțită între săteni. Apoi, 18 familii din Peteritea au cumpărat grajdurile CAP-ului folosindu-le ca adăpost pentru oi, pe vreme de ploaie. Treptat, clădirea s-a degradat în așa măsură încât la 10 ani de la Revoluție a devenit inutilizabilă. O altă clădire a fost cumpărată de Tuns Dumitru și este folosită ca depozit de materiale. Și cireada de vite a AEI Vima Mică a fost vândută treptat. Din banii obținuți, funcționarii care administrau colectiva și-au asigurat salariile, după care asociația s-a desființat definitiv.

Opțiunile politice ale peteritenilor în perioada de după Revoluția din 1989. Simpatiile politice ale peteritenilor, la alegerile din ‘90, ‘92 și ‘96, s-au îndreptat spre partidele de stânga, cum au fost FSN sau PDSR (Ion Iliescu). Doar circa 10% au votat cu PNȚ (ulterior PNȚCD), după toate probabilitățile ei fiind cei mai înstăriți. Tot în perioada de după Revoluție, primari în Vima Mică au fost Lupuț Ioan și Bodea Ioan, iar consilieri comunali din Peteritea au fost Nechita Dumitru, Vele Nelu, Tuns Andrei, Vlașin Ioan. În perioada 1992-1996 viceprimar al comunei Vima Mică a fost Vele Nelu din Peteritea, candidat din partea PDSR. În 1996, el și-a depus candidatura pentru funcția de primar, dar nu a obținut numărul necesar de voturi. Rezultatul votului din 1996 i-a dezamăgit profund pe peteriteni. Din partide peteritenii nu fac parte după Revoluție, în schimb simpatizează puternic cu anumite formațiuni politice și cheltuie enorm de mult timp comentând scena politică a țării. Ei mai trăiesc și acum cu speranța deșartă că politicienii le vor rezolva problemele. Actualii lideri ai partidelor politice de la putere (coaliția PNȚCD, PNL, PD, UDMR) sunt percepuți de majoritatea sătenilor ca incapabili să guverneze țara. În prezent, tot mai mulți săteni ar dori să se înființeze o asociație care să le cultive mecanizat terenurile. Ei sunt convinși că asociația s-ar constitui în doar câteva zile, dar nimeni nu se oferă să întreprindă așa ceva. Momentul propice pentru o asociere era în 1990-1991, dar a fost ratat din motivele amintite mai sus, iar în prezent nimeni nu este convins că o astfel de întreprindere ar fi profitabilă.

URME ARHEOLOGICE

Peteritea, com./oraş Vima Mică (denumire repertoriu: Peteritea sau Petyeritye, Petörét, com. Răzoare, jud. Someş)

	Punct 1.	În punctul numit "Sub deal". Tip sit: neprecizat
	Descoperiri:

1.0.1

depozit - Depozitul a fost găsit într-un vas de lut.; datare repertoriu: bronz final, 1885

1.0.1.1

topor de luptă - 5 piese din bronz; datare repertoriu: bronz final, 1885; col. Temesváry (1), Muz. Déri-Debreţin (1)

1.0.1.2

brăţară - din sârmă de aur; datare repertoriu: bronz final, 1885

1.0.1.3

spirală - din bronz; datare repertoriu: bronz final, 1885

	Bibliografie:
	1. Temesváry, J., AÉ, XVII, 1897, p.433
	2. , Szoln. dob. Mon., I, 1900, p.117
	3. , Szoln. dob. Mon., V, p.450
	4. Orosz, E., OTTÉ, XXVI, 1901, p.35
	5. Roska, M., Rep., 1942, p.222 - 223, nr. 37

	Punct 2.	Neprecizat Tip sit: morminte
	Descoperiri:

2.0.1

urne - Se amintesc în literatura de specialitate că din sat provin două urne de lut. Nu se fac alte precizări.; datare repertoriu: neprecizată

	Bibliografie:
	1. Marţian, I., Rep., 1920, p.30, nr. 506