Scurta vizita din aceasta vara in Lapusul copilariei m-a emotionat foarte mult . M-a emotionat intilnirea
cu prietenii din copilarie , m-a emotionat revedera locurilor natale , dar in special m-a emotionat revederea
celor doua doamne , care au contribuit la formarea mea ca om : Doamna Sima Aurelia invatatoarea mea si Doamna Damian
Zamfira diriginta si profesoara mea din ultimii ani de Liceu .
Timpul a zburat repede, si cei doazeci si cinci de ani care au trecut
de la plecarea mea din Lapus , parca au fost citeva clipe .
Poate de aceea , in amintirea mea cele doua doamne au ramas la fel cum le-am lasat la plecare .
Poate de aceea , reintilnirea a fost o zdruncinare pentru mine .
A fost greu pentru mine sa vad ca anii si-au pus amprenta pe aceste doamne , care au avut o influenta
atit de mare in viata mea .
Doamna Sima , cea ce mi-a pus creionul in mina si m-a invatat sa scriu
si sa citesc , cea care mi-a ghidat primii pasi in tainele cifrelor .
Doamna Damian care m-a format ca om , care m-a ajutat si incurajat sa am incredere in fortele
mele , si mi-a dat posibilitatea sa inteleg matematica , materie unde nu eram prea tare .
Multe generatii au trecut prin miinile acestor Doamne , si cu totii le datoram
ceea ce suntem.
In dupa amiaza insorita a celei de a treia zi dupa
sosirea in Lapus , impreuna cu sotia si fiica mea , impreuna cu Nicu Pop , prieten , si coleg de la gradinita pina la terminarea
Liceului , ne-am imbarcat in masina si am urcat dealul scolii si ne-am indreptat spre locuina Doamnei Damian .
N-am stiut daca este acasa .In fata casei insa , o masina cu numar de alt judet , ne-a dat de inteles ca
una din fete a venit acasa in vacanta .
Am intrat in curte cu emotie.Urcind treptele spre intrarea casei , am vazut insa miscare in bucataria de
vara din curte .
Am coborit , si-am batut la usa . Ne-a iesit in prag , o femeie micuta , albita
de ani , amintind putin de " caporalul " ce ne " mustruluia " si ne conducea cu o " mina de fier
" , viata in timpul Liceului.
Acum , o voce blajina , cu un acent " morosan " capatat de la strabunii din Cupseni , ne-a primit cu bratele
deschise , emotionata si dinsa de evenimentul intilnirii.
In momentul revederii , n-am putut sa-mi abtin lacrimile ,care mi-au inundat
ochii , si o presiune in piept , in zona inimii s-a instalat. De clipe de acest fel mi-a fost frica , atunci
cind am hotarit calatoria aceasta .Mi-a fost frica sa nu fac un atac de cord !
Ne-am imbratisat , si-am sarutat-o cu sfintenie pe obraji .
Ne-a invitat sa intram in camera de oaspeti . Asezindu-ne , am inceput sa ne depanam amintirile din vremea
Liceului , sa vorbim despre profesori , elevi , colegi , evenimente ce s-au petrecut in perioada copilariei noastre .
Incetul cu incetul emotiile au trecut si atmosfera s-a deschis ,parca n-au trecut
anii , si parca ma vedeam in zilele de sarbatori , cind impreuna cu Nicu , veneam la udat de Pasti , si la colindat de Craciun ,
obicei pe care-l pastrasem pina la plecarea in Israel.
Familia Damian a avut si ea o mare pierdere , prin disparitia timpurie ,
a acelui om de omenie , acelui profesor mare , care a fost Domnul Viorel Damian . "DUMNEZEU SA-L AIBA-N PAZA".
Am avut ocazia sa revad pe Adriana si Dana , fetele familiei Damian , pe
care le cunosem din perioada cind erau in pintecul mamei lor.
Acum , cele doua fetite au devenit , doua femei in toata firea , cu familia lor cu copiii lor ,
fiecare avind grija de sanatatea
populatiei din orasele unde locuiesc , fiind doua din multii medici care s-au ridicat de pe bancile scolii
Lapusene.
Nu si-au uitat locurile natale , si nu si-au uitat mama , stiind sa o ajute atunci cind a avut nevoie .
A fost o revedere placuta , plina de emotie , si-a facut sa nu simtim cum trece timpul
.
Venind vremea despartirii , mi-a fost greu sa ma ridic de pe scaun si sa-mi
iau ramas bun .
In masina , cu ochii in lacrimi priveam in oglinda retrovizoare , acel grup din poarta casei ,
care ne urmarea plecarea , urindu-ne prin ridicarea miinii drum bun.
#
Duminica , dupa ce clobotele clopotele Bisericilor Lapusene au anuntat orele prinzului , aceeasi formatie de calatori , carora le " statea bine
cu drumul " , a apucat-o pe strada pietii , in cautarea casei Doamnei Sima Aurelia .
Am gasit casa , dar n-am fost prea siguri . La casa s-a facut o adaugare
, pe care n-o cunosteam .
Fie ce-o fi ; incercam . N-avem ce pierde.
Am batut la usa . Cind a deschis usa , am recunoscut-o imediat .
I-am dat :
"- Buna ziua " si
am tacut .
S-a uitat citeva secunde la noi , si ne-a spus :
"-Da eu nu va cunosc
"
"-Spuneti ?" Am
intrebat-o .
"-Stiti cine-i el" Aratind
cu degetul spre Nicu Pop.
"-Nu" Mi-a raspuns
cu o voce moale .
"-Stiti cine-s eu ?
" Intrebind , continuindu-mi astfel ancheta.
"-Nu ." Mi-a raspuns
si de data aceasta .
N-am mai avut putera sa continui , si s-o tin in tensiune .
"-Uitati-va bine !
Ala e Nicu Pop , si eu sunt Mario Solomon."
O exclamatie de uimire , bucurie si emotie a rasbucnit din gura
ei :
"- Bata-va
sa va bata"- Si lacrimi au tisnit din ochii dinsei .
M-a imbratisat si sarutat pe mine primul, ca eram cel mai aproape , apoi pe Nicu , pe sotia mea pe care
o cunoscuse pe vremea cind Eva lucra la Lapus .
Ne-a poftit in casa , si ne-am
asezat la un "pahar de vorba " , asa cum eram obisnuiti sa facem de fiecare Pasti si Craciun pina la plecarea mea .
Si-a adus aminte de perioda cind a inceput cariera de invatatoare ,
ca noi am fost prima ei promotie de elevi .
Si-a adus aminte de elevii ei , colegii nostri , de evenimente importante din viata mea si a lui Nicu
.
Emotionat am fost cind ne-a povestit , de o intimplare , mai bine zis de un cadou
pe care l-a primit de la clasa noastra , cam prin anul 1963 , de CRACIUN !!!!!!!
Un pom de Craciun , sau pom de iarna cum il numeam atunci , pom pe care-l poavozasem frumos .
Uitasem de acest eveniment , la care contribuisem cel mai mult , ajutat bineinteles numai de "printesele"
clasei , Angela si Carmen .
Imi aduc aminte ca domnul Braier -fotograful , a facut fotografii la acest eveniment, in memoriie este o
fotografie a Doamnei Sima cu cei doi copii ai dinsei linga acel pom de craciun .
Imi aduc aminte ca n-am avut stativ pentru pomul de Craciun si a trebuit sa rascolesc pe
acasa prin magazie , sa-l i-au pe al meu.
Daca tot am fost la amintiri , uitindu-ma inprejurul meu
pe pereti , am intrebat-o unde este tabloul nostru , tablou care pe vremuri " trona " pe unul din peretii incaperii unde
ne gaseam .
Tabloul , conceptia mea , l-am facut la sfirsitul Liceului. Pe tablou , fotografiile absolventilor liceului
din Lapus promotia 1973 , care au terminat cele patru clase primare sub " bagheta " Doamnei Sima .
Inainte cu citiva ani , facind reparatii si schimbari , la scos de pe perete , dar nu l-a aruncat
.L-a pus intr-un dulap la pastrare .
L-a scos din dulapul unde-l pastra si ni l-a adus sa-l vedem .
A fost ceva emotionant pentru mine sa vad ca acest tablou de peste 30 de ani , a carui scris de mina
a inceput sa se stearga . Acest tablou a fost pastrat ca amintire a altor vremuri , de mult apuse de aceasta invatatoare
de pe meleaguri Lapusene , de loc din Cufoaia .
Ar fi fost multe de povestit si de reamintit din acele timpuri , dar in prezenta emotiilor , nu mai
sti nimic , nu-ti aduci aminte , si timpul zboara .
N-am reusit sa ne depanam amintirile si sa vorbim , nici 5% din ceea ce-mi propusem .
Ce sa-i faci ? Asa e viata !
A trebuit sa ne despartim , si iarasi lacrimile mi-au umplut ochii.
#
MULTUMESC LUI
DUMNEZEU CA MI-A DAT POSIBILITATEA DE A REINTILNI ACESTE DOAMNE , SI DE-A TRAI ACESTE CLIPE.
