ISTORIE A SCOLII LAPUSENE

ROMÂNE ŞI PROBLEMATICA CELOR MIXTE

DIN TRANSILVANIA ÎN EPOCA LUI BACH

Dumitru Suciu

Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca

Alexandru Sterca Şuluţiu, într-un circular, insistă şi el asupra armoniei ce trebuia instaurată între biserică şi stat în privinţa susţinerii învăţământului confesional rural prin colaborarea permanentă a preoţilor şi dascălilor cu autorităţile politice. Clericii subordonaţi să respecte cu stricteţe instrucţiunea gubernială din 26 iunie 1852, care prevedea că ori de câte ori se făcea un concurs pentru ocuparea unui post de dascăl liber prin vacanţa obişnuită sau prin întemeierea de noi şcoli în comunităţi, candidatul să fie raportat oficiului cercual în vederea verificării comportamentului său politic şi moral. Fără asemenea aprobări exprese, scaunul episcopesc nu va confirma niciun dascăl de pe cuprinsul eparhiei. Ierarhul dispunea ca învăţătorii „să fie curaţi şi fără prepus politic” în purtarea lor, în caz contrar fiind în pericol de a-ş pierde slujba. Guberniul şi autorităţle locale au dispus implicarea antistiilor comunale, alăuri de autorităţle şolare bisericeşi, în acţunea de deşeptare a simţlui public pentru edificarea, repararea şi buna funcţonare a şolilor şi ele îsele vor verifica nereuştele şi scăderile, dar vor evidenţa şi rezultatele îbucurăoare ş lădabile în acest domeniu. La 16 mai 1853 Şluţu anunţ un concurs, pentru data de 1 iulie, pentru ocuparea postului de paroh în Câpeni (Topáfalva) cu un salariu de 200 fl m.c. şi, tot în acea zi, un alt concurs, pentru postul („staţunea”) de dască în comunitatea Bucium Siaşa, cu un beneficiu anual de 60 fl. m.c., locuinţă(„vartir”), grâne, lemne în valoare de 30 fl. m.c.10

Controlul politic al învăţătorilor de orice confesiune a fost o măsură generală în Transilvania în regimul neoabsolutist. La 17 iulie 1852 Andrei Şaguna, într-o adresă către protopopul Vasile Cosma, atrage atenţia asupra necesităţii respectării ordinului gubernial din iunie potrivit căruia învăţătorii nu-şi puteau ocupa funcţia înainte de a avea acordul autorităţilor locale de stat privind atitudinea şi comportamentul lor politic. Autorităţile vor cerceta fiecare dascăl şi vor decide dacă atitudinea lui politică este compatibilă sau nu cu „dregătoria dăscălească”.

Oficiul cercual îl va înştinţa pe protopop despre rezultatele cercetăilor. Ordinul gubernial a fost dezbăut şi îsuşit în şdinţa consistorială din 17 iulie 1852, ţinută la Sibiu11. Preoţilor li se interzicea să se implice în problemele politice, impunându-li-se tăcere totală şi neutralitate în acest domeniu. Astfel, pretorul din Târgu Lăpuş (Lăpuşul Unguresc) îi atrage atenţia protopopului Vasile Cosma că mulţi preoţi din tractul lui se consideră în mod greşit îndreptăţiţi să intervină în desfăşurarea activităţilor pur politice, perturbând deseori mersul acestora, fapt care le diminuează prestanţa socială. Mitkiewitz îl roagă să intervină, să explice şi să le precizeze preoţilor subordonaţi dezavantajele ce le-ar suferi din cauza amestecurilor în probleme politice. Lui Mitkiewitz îi displăcea că preoţii se ocupau şi cu cârciumăritul şi îl roagă pe protopop să le interzică această practică deoarece le scădea prestigiul în comunităţi12.

La 24 aprilie 1852 Andrei Şaguna şi-a informat clerul subordonat că Ministerul Cultelor şi Învăţământului a transmis prin Guberniu că reglementarea învăţământului elementar confesional este de competenţa statului şi a Bisericii.

Episcopul şi Sinodul din 1850 au informat monarhul, Ministerul de resort şi Guberniul în ce mod urmau să fie repartizat competenţele, punând accent pe o puternică autonomie bisericească în materie şcolară, chiar dacă şi în această chestiune se aşteptau răspunsurile şi aprobările definitive de la Viena. Până când vor sosi acestea, Şaguna dispune ca fiecare obşte bisericească să-şi construiască şcoală, iar cazurile celor de tot sărace şi incapabile să-i fie raportate pentru a interveni şi a le da sfaturi, însă în niciun caz aceste obşti sărace să nu se întovărăşească pentru a rezolva problema cu o comunitate de altă confesiune.

Dascălii şcolilor ortodoxe să fie tot ortodocşi, iar comunităţilor care nu-i respectă ordinul să li se aducă la cunoştinţă că aceasta era dorinţa expresă a episcopului lor şi să fie îndemnaţi să se conformeze.

Autorităţile neoabsolutiste doreau răspândirea culturii prin şcoală în învăţământul confesional românesc, dar cu banii şi pe cheltuiala românilor, şi nu din finanţele statului. Exact din acest motiv ele n-au agreat ordinul lui Şaguna ca şcolile să fie strict confesionale, mai ales în locurile în care şi ortodocşii, şi uniţii erau prea săraci să-şi ridice şcoli separate. Astfel comisarul cezaro-regal de cerc Leonte Luchi i-a convocat la 22 octombrie 1853 pe protopopul greco-catolic Ioan Dragomir şi pe protopopul ortodox Vasile Cosma la Târgu Lăpuş, informându-i că va ordona tuturor satelor de sub jurisdicţiile lor tractuale să-şi ridice şcoli, cu dispoziţia ca în satele cu populaţie mixtă, unde nici uniţii, nici neuniţii nu erau capabili să le construiască singuri, să-şi unească posibilităţile băneşti şi forţele umane, pentru a le zidi împreună. Cei doi protopopi nu erau la prima convocare, întrucât comisarul Luchi i-a interpelat la 22 iunie obţinând de la ei acordul verbal că vor menţine pe viitor învăţământul confesional sătesc în comun în satele mixte.

În 2 iulie 1853 comisarul le-a cerut să redacteze în scris angajamentele luate verbal, le-a trimis forurilor superioare şi abia apoi s-a adresat sătenilor din zonă. Într-un raport către Şaguna, protopopul l-a informat că în cele 14 sate din cercul Lăpuşului, nu existau şcoli construite nici în cele cu populaţie mixtă unită şi neunită, nici în cele curat ortodoxe, ceea ce presupunea că orele se ţineau în case închiriate.

În 1854 Cosma i-a confirmat ierarhului său că oamenii erau săraci şi incapabili să-şi ridice numai şcoli ortodoxe sau numai şcoli greco-catolice.

Lucrurile stăteau astfel chiar dacă în Poiana Porcului existau 82 de familii ortodoxe şi numai 38 unite, în Cupşeni, 153 la 20, în Libotin 134 la 67, în Dumbrava 75 la 56, în Ungureni 177 la 100, în Rohia 73 la 70. În aceste sate majorităţile erau ortodoxe, dar majorităţi greco-catolice existau în Suciu de Jos, 70 la 54, şi Lăpuşul Dobricului, 68 la 41. Cei mai mulţi săteni erau săraci, nu le era îndestulătoare nici pâinea cea de toate zilele şi unii nu-şi dădeau copiii la şcoli neavând pentru ei îmbrăcămintea şi hrana necesară. Comisarul le-a promis ambilor protopopi că va interveni energic, va îndrepta lucrurile şi le va porunci sătenilor ca, în pofida sărăciei, să depună eforturi comune pentru zidirea şcolilor. Vasile Cosma, „orbit de bucurie” că lucrurile se mişă a semnat imediat protocolul cu Ioan Dragomir pentru construirea şi susţinerea şolilor mixte. Numai că la primirea raportului trimis de protopopul ortodox, episcopul Şaguna a fost „orbit” de furie ş i-a trimis subalternului său o adresă sau o critică atât de dură îcât acesta s-a speriat că va fi lipsit de patrafir pe toată viaţa . După ce a primit „perdaful” de la Sibiu, protopopul va răpunde că de-abia atunci a realizat şi a văut păcatul ce l-a comis „în toată grozăia lui”. Vasile Cosma îş asigură ierarhul că n-a săvârşit păvatul din dorinţa de a-i nesocoti poruncile, ci dintr-o prostie nevinovată Recunoscâd că păcatul este mare şi vrednic de pedeapsă protopopul recurge la citate din Biblie şi îş cere umilit iertare: „iartă-mă Doamne, dară cu îdurare, nu mă duce pre mine îtru îpuţnarea zilelor mele, că voi spăla în toate nopţile patul meu, cu lacrămile mele aşernutul meu voi spăa” şi îş ia angajamentul căpe viitor va respecta cu stricteţe toate ordinele mai marelui său20.

Din documentele vremii reiese clar că Şaguna a interzis clerului său să se amestece cu uniţii în construirea şi susţinerea şcolilor confesionale mixte şi unii dintre protopopii şi preoţii eparhiei, angajaţi în această direcţie, s-au aflat între două focuri, şi anume, cel al autorităţilor de stat şi cel episcopesc. Ierarhul de la Sibiu a intrat în conflict şi cu Guberniul Transilvaniei. Acesta doreşte să-i forţeze mâna şi să accepte colaborarea cu uniţii în problemele şcolare. Şaguna se angajează în dialog cu Guberniul, cere desluşiri multe, se retrage uneori, mai mult de formă, pentru ca ulterior să-şi ia avânt, să contraatace şi să-şi impună punctul de vedere.

La 7 septembrie 1853 anunţa că decretul din 6 iunie 1853, emis de Guberniu în privinţa şcolilor mixte, a fost modificat, la cererea lui, adresată principelui guvernator Karl von Schwarzenberg, prin ordonanţa gubernială din 26 august, care prin compromis a stabilit câteva norme, acceptate şi de eparhia din Sibiu. Unde creştinii ortodocşi formau o parohie de sine-stătătoare, ce purta protocoale matriculare, nu era admisă nici o abatere de la principiul confesional. Ei trebuiau săşi facă şcoală şi s-o susţină singuri fără amestec cu alţi creştini de altă confesiune.

Dacă în oraşul sau satul care corespundea acestei prevederi existau creştini de altă confesiune în număr atât de mic încât nu-şi puteau ridica şcoală proprie, puteau plătind taxa obişnuită, să-şi trimită copiii la şcoala ortodoxă unde învăţau materiile stabilite de regulament, minus catehismul ce trebuia predat de un paroh de confesiunea respectivă (deci greco-catolic). Acolo unde ortodocşii erau minoritari, puteau să-şi unească forţele cu greco-catolicii pentru ridicarea şcolii, dar asemenea cazuri trebuiau constatate la faţa locului de funcţionarii din administraţia locală de stat împreună cu respectivii parohi şi protopopi de ambele confesiuni, fiind şi precizate modalităţile şi procedurile de urmat.

În circularele către protopopi şi preoţi Şaguna inserează, fără nicio încurajare sau îndemn personal de a fi aplicate, câteva reguli şi proceduri stabilite de Guberniu pentru şcolile mixte. Era obligatoriu ca prin contracte scrise să se stabilească dreptul de proprietate asupra şcolii al fiecărei părţi şi sumele cu care sau obligat să participe atât la zidirea, cât şi la susţinerea ei. Învăţătorul angajat să fie de confesiunea majorităţii şi pus sub inspecţia dregătoriei lui confesionale, iar unde numărul era paritar învăţătorii se roteau şi cel în funcţie se afla tot sub inspecţia lui confesională, astfel că periodic ambele biserici îşi exercitau competenţele şcolare asupra dascălilor respectivi şi fiecare paroh îşi preda permanent învăţătura sa religioasă. Până aici rezulta din circularul emis la 7 septembrie 1853, că ierarhul a acceptat şcolile mixte, la presiunea autorităţilor, dar surpriza vine la sfârşitul actului când Şaguna dispune următoarele: „îndatorez pe părinţii protopopi ca despre asemenea întâmplări unde este trebuinţă a se face şcoală mestecată să-mi raporteze pe larg şi să aştepte de la mine aprobarea unui asemenea amestec”21. De fapt instrucţiunea finală sugera că ultimul cuvânt în materie era rezervat înaltului prelat, şi nu autorităţilor de stat, încă din 1853, ca să nu mai vorbim că admonestarea severă a lui Vasile Cosma în 1854 demonstra că Şaguna nu agrea în fond ideea, chiar dacă în cazul respectiv documentele oficiale erau gata semnate. Acesta şi alţi protopopi, ca şi toţi sătenii ortodocşi au fost instruiţi încă din 24 aprilie 1852 să nu se asocieze cu uniţii în ridicarea şi susţinerea şcolilor mixte, instrucţiune încălcată de protopopul Solnocului în iulie acelaşi an, prin semnarea contractului cu Ioan Dragomir, fără aprobare expresă de la episcopul mai mult decât reticent în această chestiune.

Deşi ortodocşii din protopopiatul Solnoc II au consimţit să contribuie la construirea şcolii confesionale catolice din Lăpuşul Unguresc (Târgu Lăpuş), respectând ordinul organelor locale de stat, la 18 iunie 1857, Şaguna îi scrie lui Vasile Cosma să nu cuteze a da aprobare în calitatea lui de inspector şcolar ca ortodocşii să cadă sub greutatea plătirii unor sume de bani pentru a întreţine „şcoală străină”, deoarece trebuiau să şi ridice şoală proprie ortodoxă . Şoala din Lăuşl Unguresc, fiind catolică percepea conform legii taxe de 2-3 florini pentru elevii de alte confesiuni, dar ortodocşi contributori cu sume de bani, materiale de construcţe, zile de muncăla ridicarea şi susţinerea ei, erau scutiţi de asemenea sume şi copiii lor învăţu în şcoală cu dascăli uniţi, cu excepţa orelor de religie unde erau instruiţi de preoţi de confesiunea lor. Şguna s-a adresat Îaltei Locotenenţe (Guberniului) pentru ca ortodocşi să nu dea bani şolilor de altă confesiune, deoarece lucrul nu era legal şi, în consecinţă autorităţle locale de stat să nu elaboreze instrucţiuni în acest sens. Şaguna îl informa pe Vasile Cosma, încă în 28 martie 1857, că aşepta răpuns favorabil de la Înalta Locotenenţă şi îi ordona ca obşile bisericeşi ortodoxe din tractul lui să mai amâne cu prestarea şi ajutorul în bani, materiale ş muncă până va primi răpunsul aşeptat; desigur, dacă acesta era favorabil, orice acorduri anterioare cădeau de la sine. La 19 iulie 1857 Şaguna reiterează porunca, precizâd că protopopul era dator săi îdemne pe creşinii ortodocşi să se opună categoric pretenţilor şi „năzuielii” preturii din Tâgu Lăpuş ca ei să contribuie la înfiinţrea şi susţnerea unei şoli romano-catolice, deoarece o asemenea acţiune este ilegală . Sătenii trebuie să fie conşienţi că nimeni nu-i poate sili să menţină cu cheltuiala proprie şoli de „religie” strănă iar Pretura forţa nota în mod interesat, în sensul că vrea să zidească şi să susţină şoală respectivă „pentru sine”, deci pentru catolicism, „dar spre stricarea şoalelor noastre poporale”. Ortodocşi să şi îndrepte atenţa exclusiv spre şolile lor, spre a le „ţine în râd bun”, să nu intre în vorbe pentru şoli de „religie” (de fapt confesiune) strănă iar din dobâzile din îprumutul imperial să nu se acorde nici un creiţrar strănilor, „ci tot insul să pzăiască obligaţa sa” de a-ş investi banii în bisericile şi şolile populare greco-orientale .

Rezultă clar din adresele amintite că episcopul Şaguna nici nu s-a sfiit, nici nu s-a temut să le indice fiilor săi sufleteşti să se opună organelor locale de stat când atentau la autonomia confesional-şcolară şi să califice instrucţiunile lor ca fiind ilegale. În legătură cu denominaţia de „romano-catolică” a şolii din Târgu Lăpuş ea era într-adevă catolică dar dintre catolicii ce au construit-o majoritatea netă era catolicăde rit grec şi doar o minoritate neînsemnată era catolică de rit latin, lucru pe care Şguna îl trece cu vederea, fiind interesat să stopeze înfiinţrea şolilor mixte unite şi neunite. În unele cazuri, o dată înfiinţate, acestea funcţonau.

La Lăpuşul Unguresc ortodocşi ş-au dat obolul pentru ridicarea şcolii catolice într-o perioadă tulbure, neclară când nu se tăiase nodul gordian şi nu se şita cine va fi câştigător în duelul dintre Şaguna şi stat, ceea ce a creat confuzii şi destule conflicte şi convulsii în anumite zone. Prin ordonanţa cezaro-regală din 4 decembrie 1858, au fost stabilite 46 de comune care au achitat o sumăde 1.244 florini. Cu excepţia a 5 localităţi , romano-catolicii erau în minorităţi nesemnificative ş anume în Lăpuşul Unguresc, 248 suflete, în Lăpuş(Oláh Láos) 438, în Băiuţ(Oláh Láposbanya) 779, în Strâbul 398, în Groşi (Töes) 75, iar în toate celelalte 41 de comune, contributorii erau românii greco-catolici. Romano-catolicii, minoritari, au contribuit cu foarte puţin la susţinerea şcolii şi anume au plătit 67 de florini după cum urmează în Magyar Lapos 15, în Oláh Lápos 10, în Oláh Láposbáya 20, în Strâmbul 17, în Tökes 5. Pe lâgă ei, mai plăteau reformaţii din Lăpuşul Unguresc 60 de florini, deci cele două confesiuni maghiare , romano-catolică şi reformată au solvit doar 127 florini, iar românii greco-catolici 1.097 florini. În comunele curat româneşi, greco-catolice, ca, de exemplu, Poiana Botizei, Boiereni, Larga, Brebeni, Măureni etc. ca şi în cele curat româeşi, dar de două confesiuni, unită şi neunită–Suciu de Jos, Poiana Porcului, Dobricu Lăpuşlui, Ungureni etc. – fixate în dispoziţile oficiale ca sate contributoare pentru susţinerea şcolii principale din Lăpuşul Unguresc, nu locuiau de loc romano-catolici.

În aceste condiţii , preoţii şi creşinii români uniţi se simt întru totul îndreptăţiţi să protesteze împotriva denominaţei de şoală primară catolică germană în actele oficiale emise de Înalta Locotenenţă pentru şoala din Lăpuşul Unguresc şi a ocupării postului de învăţător pentru clasa a II-a, cu salariu de 315 florini ş îndemnizaţe de 42 pentru locuinţă , exclusiv de către un dascăl romano catolic.

Denumirea de şoală germană în condiţile în care naţunea germană n-a oferit nici un filer pentru construcţia ei, pe lângă că era incorectă, era de natură să inducă în eroare popoarele Europei, care dacă citeau ziarele sau dispoziţiile oficiale din Marele Principat al Transilvaniei puteau crede că în cercul Lăpuşului s-au stins soiurile de români şi de unguri şi satele ar fi locuite numai de germani. Românii şi ungurii au respins împreună îndreptăţirea cuvântului „germană” din actele oficiale care a ajuns să fie folosit doar dacă vreun jude analfabet ar fi fost sedus să accepte aşa ceva de căre autorităţle regimului. Juzii comunităţlor româe şi ungare se puteau pronunţa exclusiv în problemele administrative săteşi, dar nu în cele şolare care erau confesionale şi naţionale. Deşi românii îşi iubeau naţonalitatea şi numele de român , n-au pretins ca instituţia de îvăţământ din Lăpuşul Unguresc să se numească şoală română . Uniţii se ataşează de falnicul nume „catolic”, cu precizarea că trebuiau respectate proporţile , în sensul că era mai mult catolică de rit grec, decât latin, întrucât romano-catolicii au plăit doar a 20-a parte la construcţa ei.

Preoţii şi mirenii uniţi din protopopiatul Lăpuşului, întruniţi în Sinodul din Suciu de Jos, i-au cerut lui Ioan Alexi, episcopul Gherlei, să obţină denumirea de şcoală greco-catolică districtuală iar învăţătorii plătiţi de ei să fie români de naştere, tot greco-catolici, să stăpânească perfect limbile română , maghiară şi germană , materiile de îvăţămât să fie predate în limbile română şi maghiară iar germana să fie obiect de studiu. Copiii absolvenţi , cunoscători ai tustreilelor limbi,puteau să intre în acest mod mai uşor la gimnaziile din Baia Mare, Cluj, Satu Mare sau Sighetu Marmaţei. Dacă se realizau aceste lucruri se consolidau baza şi vaza „legii” greco-catolice şi onoarea Sfintei Uniri cu Biserica Romei. Romano-catolicii să şi adune mai întâi bani şi apoi să-şi angajeze dascăl de confesiunea lor, dar să nu pretindă nici un creiţar de la greco-catolici în acest scop. Românii uniţi au fost excluşi de la gimnaziul inferior din Szilágy-Somly (Şmleul Silvaniei), deşi contribuiseră cu bani la susţnerea cheltuielilor, iar excluderea s-a făut fără despăgubire. Dacă romano-catolicii nu le acceptau propunerile, greco-catolicii îi despăgubeau, le returnau toată valoarea contribuţei, care era mică şi se puteau retrage de la şoala din Lăpuşul Unguresc. Se cerea de asemenea instituirea unui comitet şcolar local care să se ocupe de bunul mers al procesului de învăţămât, format din: un funcţonar al preturii cezaro-regale, protopopul tractului, un preot din cercul administrativ, doi mireni şi un învăţător, şi să câştige încrederea poporului contribuitor. Romano-catolicii i-au cerut, în 1858, canonicului Carol Fesztl, consilier şcolar de stat, să treacă direcţiunea şcolii din Lăpuşul Unguresc în competenţa Ordinariatului catolic de rit apusean, pe motiv că la Cluj, Sibiu şi Braşov funcţionau şcoli catolice inspectate de Ordinariate de aceeaşi confesiune, care erau frecventate şi ele de minorităţi de elevi români, aşa că şi la şcoala din Lăpuşul Unguresc se putea aplica aceeaşi metodă. Ungurul Carol Fesztl, beamtăr competent, cinstit, imparţial, le-a replicat cu mult bun simţ conaţionalilor săi că pentru un pumn de maghiari nu va prejudicia niciodată interesele a 2-3000 de români catolici de rit grec. Până la urmă, maghiarii s-au mulţumit cu numirea unui preot romano-catolic în funcţia de catihet al elevilor de aceeaşi confesiune24.

Sub presiunea insistentă a episcopului Andrei Şaguna, Înalta Locotenenţă a Marelui Principat al Transilvaniei a numit o comisie de cercetare a cazului şcolii din Lăpuşul Unguresc, întrunită în localitate la 25 mai 1858 şi formată din consilierul şi preşedintele de la prefectura din Dej, consilierii şcolari Pavel Vasici şi Carol Fesztl, protopopul ortodox Partenie Trombitaş de la Târgu Mureş, în calitate de comisar bisericesc al Eparhiei Sibiului, şi translatorul Andrei Mureşanu.

Aceştia au testat voinţa contribuitorilor care s-au exprimat prin vot, au redactat un raport către forul executiv central, care la 4 decembrie 1858 a decis ca obştile bisericeşti ortodoxe din cercurile politice ale Lăpuşului Unguresc şi Kopalnic– Mănăştur, ca şi ortodocşii ce locuiesc amestecaţi în sate cu creştini de altă confesiune să fie scutiţi „de la împărtăşirea la întemeierea şi susţinerea şcoalei des pomenite”. În 18 decembrie 1858, episcopul reiterează ideea că şcolile trebuiau să fie strict confesionale şi că nici o obşte bisericească nu poate sili altă obşte să contribuie la ridicarea vreunei şcoli de altă confesiune, dacă ea însăşi, de bună voie, nu se angajează în acest sens, lucru pe care marele ierarh nu-l recomandă şi-l consideră ilegal25. Există deci dovezi convingătoare că Andrei Şaguna impunea cu autoritate aplicarea pe teren a principiului autonomiei confesional şcolare ortodoxe încă înainte de Decretul din 23 februarie 1859, care a fost semnat la trei luni după decizia Înaltei Locotenenţe, Ministerul vienez recunoscând de fapt situaţia reală din Marele Principat.

La începutul regimului neoabsolutist, Şuluţiu şi unii canonici din Blaj, încurajaţi de anumite cercuri oficiale de la Viena, au tatonat în surdină, generalizarea Unirii cu Roma prin absorbirea ortodocşilor din Transilvania. S-a preconizat chiar şi atragerea lui Şaguna în această acţiune şi, potrivit unor informaţii din epocă, dacă acesta accepta, i s-ar fi oferit rangul de mitropolit şi arhiepiscop al tuturor românilor uniţi. Şuluţiu şi partizanii săi în idee credeau că naţiunea română, odată devenită catolică în întregimea ei, va fi sprijinită mai puternic de împărat, de papă, chiar de statele neolatine occidentale din Europa, va fi audiată, respectată, îşi va putea impune mai uşor aplicarea programelor politice şi se va apăra cu succes atât în faţa pericolului germanizării, cât şi al maghiarizării.

Planul şuluţian a devenit de notorietate publică şi era comentat şi la Viena stârnind însă multe valuri, puţine aprobări şi numeroase reprobări şi respingeri din partea ortodocşilor. Pe de altă parte, în cuvântarea de instalare a lui Şuluţiu în scaunul episcopal, pe care a şi publicat-o la Buda, în 1851, şi la Blaj, în 1852, se repetă ca un refren aserţiunea că numai Biserica Română Unită cu Roma, era cu adevărat apostolică, adevărata Biserică a lui Iisus Christos, universală şi sobornicească etc. ceea ce era imposibil să nu stârnească ideea că cealaltă Biserică era mai puţin adevărată, mai puţin apostolică etc. sau chiar că era cu totul neadevărată şi schismatică.

Ortodocşii au avut rezerve mari faţă de o doctrină emanată printr-o pastorală blăjeană care i-a surprins, înspăimântat şi revoltat. Era incriminată de fapt afirmaţia că cea mai puternică legătură între oameni era unirea în religie şi credinţă, care nu se putea compara cu legătura de sânge. Blăjenii erau acuzaţi că, deşi fac apel la unirea eforturilor pentru înfiinţarea unei Facultăţi de Drept, invită printre rânduri şi la Unirea religioasă cu Vaticanul. Adresa Blajului către Sibiu în această problemă încerca să ispitească inimile ortodocşilor români. Primatul religiei şi credinţei asupra sângelui, în concepţia lui Şaguna şi a Consistoriului de la Sibiu, constituia o învăţătură nouă, nemaiauzită de la întemeierea creştinătăţii prin Mântuitorul Iisus Christos şi nemaifolosită folosită până atunci în cuvântări bisericeşti. Era trist să observi că între români, care vorbeau aceeaşi limbă, aveau aceeaşi istorie, luptaseră împreună în 1848 şi 1849 împotriva duşmanilor împăratului şi ai naţiunii, se răspândea tendinţa de a se despărţi „încât se socotesc unii pre alţii străini”. Simţind săgeţile înfipte de Capitlul din Blaj, Şaguna şi membrii Consistoriului refuză să colaboreze cu el şi îl asigură că va acţona separat şi prin forţe proprii la întarirea culturii române26.

Andrei Şaguna i-a spus şi protopopului greco-catolic Simion Balint, fost prefect în 1848-1849, că el nu va face niciodată Academie Juridică împreună cu uniţii . Balint a insistat pentru Academie, fiind convins că, prin intervenţia lui Şaguna la împărat şi guvern, naţiunea îşi va atinge scopul şi îl va binecuvânta ca pe un al doilea Moise. Numai că şi Alexandru Sterca Şuluţiu i-a scris că, dacă va trece cu toată turma la Unire, naţiunea îl va binecuvânta tot ca pe al doilea Moise.

Şaguna a respins ambele oferte. Proiectata Academie de Drept, cu profesori români şi cu limba de predare română, ar fi fost tot mixtă şi se spera în banii oferiţi cu generozitate de fraţii Hurmuzachi, Mocioneşti, baronii Sina şi Zenovie Pop, bogaţii braşoveni, în colectele publice, dar ea nu a fost aprobată de autorităţi. Situaţia devenise neplăcută pentru opinia publică, dezamăgită de respingerea programelor naţionale şi dezorientată de certurile confesionale ale românilor din Imperiul Habsburgic, cu ecouri până în capitală.

Tristeţea şi dezamăgirea din sânul liderilor laici a fost magistral exprimată de Ion Maiorescu într-o scrisoare către episcopul Alexandru Sterca Şuluţiu. El nu înţelegea sau se facea că nu înţelege de ce nu s-au unit forţele şi capacităţile materiale şi umane româneşti, de ce unii sunt pentru Academie şi alţii acţionează făcând colecte pentru fond confesional şcolar separat. Maiorescu este conştient că majoritatea dorea înfiinţarea unei Academii Naţionale, dar scopul era zădărnicit de tensiunea fricţiunilor şi dezbinărilor survenite între capii Bisericilor române, pe care va şi cădea păcatul dacă aceasta „dorinţă universală a românilor” va fi zădănicită . Îprejurările erau vrednice de plâns şi Maiorescu îl roagă pe Şuluţiu să-l asculte cu mare atenţe, deoarece prin ceea ce-i scrie nu-i cere nici un bine personal, ci unul naţonal. Românii au fost solidari în 1848-1849, au luptat cu arma şi condeiul pentru emanciparea lor, vicarul Sălajului a ajuns episcop la Blaj şi dintre membrii Delegaţei nimeni nu l-a sprijinit mai mult decâ el. Aceste fapte îl îndreptăţau pe Maiorescu să-i vorbească cu toată libertatea cerută de sfinţnia cauzei, chiar cu riscul de a-ş atrage urgia înaltului ierarh pe care-l previne că nu a acceptat nici circularul lui Şaguna în privinţa interzicerii şcolilor confesionale româe mixte ş nici nu vrea să-l scuze într-un fel sau altul, deoarece era un produs al unui spirit inamic al româilor. Tot atât de vinovat însă era Şuluţiu cu pastorala lui din Blaj, mama duşmăniilor şi dezbinărilor ivite între români. Nici cel mai mare duşman al românilor n-ar fi îdrăznit să scoată circulara din Sibiu, care condamnă îsoţirea ş îfrăţirea dintre români, dacă pastorala blăjeană nu i-ar fi netezit atâ de bine drumul. Nici episcopul din Sibiu, nici cel din Blaj, prin actele lor reprobabile, nu ş-au făut mai mulţ partizani în jurul lor.

Şuluţiu este acuzat pe faţă în scrisoare că atunci ciâd şi-a scos la lumina tiparului pastorala, nu s-a consultat cu nici un român bun şi mai înţelept, iar cei ce l-au sfătuit s-o publice nici n-au ajutat cu nimic generalizarea Unirii cu Roma şi nici nu s-au dovedit a fi amici ai românilor sau ai lui, ca ierarh. Maiorescu îl întreabă maliţios şi ironic câţ prozeliţ i-a adus pastorala, cu cât a crescut număul uniţlor de pe urma ei şi îl asigură că şi cei pe care i-a câşigat la Viena pentru Unire ş l-au lăudat în faţă , râdeau în dos şi-îş băteau joc de el. El afirmă că Şuluţiu ş-a pierdut popularitatea înaintea tuturor românilor buni ş cumpătaţi şi îi prezice că dacă va păşi pe calea pastoralei, umblând pe baza principiilor ei după prozeliţ, în câţva ani numai el ş capitlul din Blaj vor rămâe uniţi în Transilvania. Episcopul de la Oradea, Vasile Erdelyi, care se lăuda că dacă n-ar fi el româii s-ar arunca în braţele ruşilor, îi seamănă lui care a venit înaintea naţiunii cu paradoxul că cei de o religie cu noi sunt mai apropiaţi decât cei de un sânge. Întâi a fost omul, remarca Maiorescu, şi apoi religia, iar în anii din urmă au prevalat cauzele naţonale asupra celor confesionale. Însăşi naţionalitatea este o caritate creştină şi o dragoste faţă de aproapele de un sânge, de aceeaşi etnie şi limbă , care era legăura cea mai naturală .

Practic vorbind, Maiorescu acuză pe ambii episcopi că umblă pe căi greşite şi afirmă că nu aveau rădăcină în popor şi că pe teren confesional nu vor câşiga inimile românilor. Românii n-au îsetat după religie, ci după emanciparea naţională iar episcopii ce calcă pe căi diferite şi false, înşelâdu-i pe alţi şi înşelâdu-se între ei, fac un rău românilor, rău care dacă durează poate deveni şi mai mare. Naţiunea şi-a pierdut, graţie ingratitudinii celor de la putere şi intrigilor interne, Comitetul şi Delegaţia, şi episcopii au rămas singurele ei autorităţi, dar unul trăgea spre răsărit, altul spre apus, înşelând şi guvernul în problemele confesionale, şi naţiunea, şi pe ei înşişi. Concluzia lui Maiorescu era că pastorala ce promova generalizarea Unirii, când era mai mult decât necesară unitatea întregii naţiuni, a reînviat discordia, a produs erezie de neînsoţire şi de neînfrăţire în cauza Academiei şi a şcolilor mixte. Cu toate acestea, el îl sfătuieşte pe Şuluţiu să-şi îndrepte erorile înainte de a deveni orori şi, împreună cu ceilalţi prelaţi şi liderilaici, să acţioneze pentru Academie.

Am reconstituit pe larg atitudinea lui Ioan Maiorescu, om de mare talent şi echilibru, doar pentru a explica împrejurările şi contextul dificil şi deosebit de încordat apărut în interiorul lumii bisericeşti româneşti care au influenţat în epocă evoluţia învăţământului confesional românesc din Transilvania. Cele scrise de Maiorescu ar fi trebuit să fie un fel de memento, dar lucrurile au evoluat exact pe dos şi în anii 1854-1855 conflictele confesionale, acutizate îşi vor pune din nou amprenta asupra cauzei şcolare. Acest subiect l-am analizat într-un studiu aparte.

#

Preot lăpușan în fruntea școlii Românești de invățători din nordul Transilvaniei

150 de ani de la infiintarea Astrei maramuresene”

* In urma cu 150 de ani, la 7 februarie 1861, a fost constituita ,„Asociatiunea pentru Cultura Poporului Roman din Maramures”. Cu doua zile mai devreme, la 5 februarie 1861, a fost ales comitetul de conducere, compus din Iosif Man, presedinte, Mihail Pavel, vicepresedinte, Petru Mihaly, secretar, protopopii Vasile Mihalca, Pop Simion si Stefan Simion, pretori, Ion Iurca si Vasile Mihalca, membri.
In prima sedinta a „Congregatiei comitatense” (13 decembrie 1860), comitele Maramuresului, Iosif Man, a expus dorinta romanilor de a infiinta o asociatiune culturala, care sa poata intretine o scoala romaneasca (Preparandie) de invatatori si, propunand aprobarea acesteia, a anuntat ca doneaza in nume personal suma de 1.000 de florini. Membrii congregatiei au hotarat sa acorde noului asezamant cultural romanesc 15.000 de florini din partea comitatului, veniturile izvoarelor minerale din Suligu si toate amenzile incasate de pretori.
S-a lansat totodata si o lista de subscriptie, care a circulat la toate autoritatile din comitat. Tot in 1860 a fost constituita Societatea de lectura a romanilor din Maramures „Dragosiana”, care avea menirea de a promova si cultiva limba si literatura romana si de a da astfel posibilitatea de afirmare tinerelor talente, devenita ulterior „Asociatiunea pentru Cultura Poporului Roman din Maramures”.
Indata dupa constituirea asociatiei, secretarul Petru Mihaly a trimis o circulara catre toti fruntasii romani, apeland la munca si la solidaritatea tuturor in vederea strangerii fondurilor necesare Preparandiei „deoarece cultura unui popor, fiind treapta pe care el inainteaza in viata sociala si politica, poate sa aduca legi pentru egala indreptatire a romanului cu celelalte natiuni; daca insa nu vom poseda calitatea ceruta, nu vom putea castiga influenta politica, care dupa atatea secole i s-ar cuveni sarmanului roman.”
Comitetul a reusit sa stranga pentru scoala romaneasca, in primul an de activitate, un fond de 7.000 de florini. Paralel cu aceasta, la interventia personala a comitelui Man, imparatul a daruit pe seama Asociatiunii marele intravilan din piata orasului, pe care se aflau si cateva cladiri vechi, nepotrivite scopului urmarit. Totodata, s-au redactat statutele Asociatiunii si ale Preparandiei.
Organizarea si conducerea Preparandiei au fost incredintate dascalului Ion Busita din Lapusul Unguresc, un absolvent al Institutului pedagogic din Viena. Acesta l-a avut ajutor pe clericul Teodor Roman. Cursurile au inceput numai in toamna anului 1862, cu 15 elevi, deoarece in anul precedent un incendiu a distrus cladirile vechi. Din fondurile adunate si din despagubirile primite de la societatile de asigurare s-a putut cladi un edificiu nou si corespunzator. Sufletul scolii a fost Busita, care in afara de pedagogie, istorie si limba romana, mai propunea ca materii de studiu plantatul si altoitul pomilor, stuparitul si legumaritul, cantarile si dansurile nationale. Pentru completarea cunostintelor practice ale viitorilor dascali, scoala dispunea de un teren agricol de 15 iugare.
Cu toate greutatile ce le-a intampinat, in cei 10 ani de activitate, preparandia a dat neamului peste 120 de invatatori, precum si alti functionari, care au impanzit toate satele Maramuresului. Invatatorimea s-a organizat intr-o reuniune a invatatorilor romani confesionali, sub presedintia vicarului roman, contopindu-se astfel scoala si biserica intr-un puternic instrument de luminare si de rezistenta nationala. Au fost scolarizati nu doar tineri din Maramures, ci si din Satu Mare, Chioar si Salaj, incepand astfel sa se formeze o elita locala romaneasca, care a jucat un rol important in viata comunitatilor romanesti din acea perioada.
La insistentele episcopului rutean din Muncaci – care pretindea ca Preparandia sa se mute la Hust si sa se transforme intr-o preparandie ruteana – Consiliul regesc a refuzat aprobarea statutelor Asociatiunii, precum si acordarea dreptului de publicitate pe seama Preparandiei, pretextand ca Asociatiunea nu are fondurile necesare care sa-i asigure existenta, iar Sighetul, fiind supus jurisdictiunii episcopului din Muncaci, Preparandia nu poate sa stea sub jurisdictia episcopului roman din Gherla.
La 24 mai 1864, comitetul a redactat un memoriu si a delegat o comisie care sa prezinte memoriul forurilor in drept. Delegatia maramureseana a mers intai la Gherla si Blaj, pentru a cere sprijinul episcopului Alexi si al mitropolitului Sulutiu, apoi a plecat la Viena, unde a obtinut o audienta la imparat. Delegatia s-a intors acasa numai cu promisiuni vagi, care s-au implinit abia in 1867, cand s-au aprobat statutele Asociatiunii si s-a acordat Preparandiei dreptul de publicitate. Tot in acel an, la 23 octombrie, s-a aprobat si functionarea „Societatii de lectura” a Asociatiunii. Adunarea generala din 1 decembrie 1868 a ratificat statutele, a reconfirmat statutele aprobate si a reconfirmat alegerea comitetului de conducere al Asociatiunii.
Asociatiunea pentru Cultura Poporului Roman din Maramures si-a dezvoltat activitatea locala dupa posibilitati si imprejurari, fara a se izola de marea miscare culturala romaneasca din Transilvania, cu care a pastrat legaturi permanente. Fruntasi ai acesteia, precum George Baritiu, Al. Papiu-Ilarian, Iosif Hodosiu au fost alesi membri de onoare ai Societatii de lectura maramuresene.
In 1869, guvernul a decis infiintarea la Sighet a unei preparandii de stat, fara caracter confesional, pe langa care sa functioneze si un profesor roman, care sa propuna limba romana pentru elevii romani. Comitetul Asociatiunii, considerand ca prin infiintarea unei scoli de stat se va depopula preparandia romana, a decis desfiintarea acesteia. In prealabil s-a obtinut din partea guvernului asigurarea oficiala de a numi in catedra de limba romana de la preparandia de stat pe profesorul Ion Busita si de a permite elevilor romani sa invete religia tot in limba romana. Ca urmare, preparandia s-a mutat la Gherla, iar averilor Asociatiunii li s-a dat destinatia de a infiinta si de a intretine un Comitet, unde sa gaseasca adapost si hrana elevii romani de la cele trei scoli secundare unguresti din Sighet.
„Cultura unui popor, fiind treapta pe care el inainteaza in viata sociala si politica, poate sa aduca legi pentru egala indreptatire a romanului cu celelalte natiuni; daca insa nu vom poseda calitatea ceruta, nu vom putea castiga influenta politica, care dupa atatea secole i s-ar cuveni sarmanului roman” - Petru Mihaly

Ioan BOTIS

Data aparitiei: 2011-02-08

#

Alte pagini despre istoria școlii lăpușene, din monografia Țării Lăpușului , despre care am mai scris in paginile precedente .

V. Învăţământul şi cultura

V.I. Învăţământul lăpuşean până la 1900

Şcoala este inima unei localităţi, o lume în continuă mişcare, o bătălie pentru informare, dinspre şi înspre lume.

Ceea ce a asigurat şi asigură trăinicia spirituală a localităţii şi zonei este educaţia şi cultura.

Primele informaţii despre învăţământul lăpuşean datează de la începutul secolului al XVII-lea. Această localitatea avea la începutul acestui secol o populaţie eterogenă destul de numeroasă, în special maghiară rit reformat care aparţinea protopopiatului din Baia Mare.

Sub auspiciile Bisericii Reformate în preajma anului 1622 a fost deschisă prima şcoală din localitate care a fost distrusă împreună cu o parte a localităţii de invazia tătarilor din 1657 şi intervenţia polonezilor care-l urmăreau pe voevodul Kemeny Ioan.

Şcoala a fost situată iniţial în Piaţă, fiind o construcţie din lemn având 3 ½ stânjeni lungime şi 2 ½ lăţime, din care o cameră şi o bucătărie care au aparţinut învăţătorului ca şi locuinţă, iar a treia cameră ca sală de clasă. Mobilierul sălii era unul sumar: în mijlocul sălii pe patru stâlpi înfipţi în pământ sin scândură de brad era făcută o masă şi lângă ea de ambele părţi două bănci lungi..

În anul 1845 această construcţie (atât cât a fost refăcută iniţial) începe să se dărâme şi s-a făcut propunerea de ridicare a unei noi construcţii, obţinându-se aprobarea, dar revoluţia de la 1848-1849 a spulberat aceste planuri.

Sub impactul anului revoluţionar 1848 în societatea românească se pune tot mai mult problema şcolii şi educaţiei.

La Rogoz funcţiona o şcoală primară greco-catolică în care în anul şcolar 1850-1851 învăţau 61 de elevi îndrumaţi de învăţătorul Constantin Cosma. În acelaşi context în 1851 locuitorii satului Dobric îl aleg pe zece luni învăţător pe Perhaiţa Pavel în casa căruia va funcţiona şi şcoala

Scolile săteşti erau susţinute de biserică şi populaţie şi şcolarizau copiii între 7-14 ani care deprindeau tainele scrisului, cititului, aritmeticii agriculturii şi religiei.

Până la înfiinţarea Şcolii Elementare Greco-Catolice din Târgu Lăpuş în localitate mai existau două şcoli confesionale: reformată şi romano-catolice.

Şcoala elementară romano-catolică îşi deschide porţile în 1821 în locuinţa preotului unde învăţau 10-12 copiii. În 1837 învăţătorul Paşca Silvestru învaţă 20 de băieţi şi 14 fete, sala de clasă fiind în casa parohială. Principalele materii au fost: Religia şi Morala, Biblia, Limba Maghiară, Latina şi Germana, iar din 1860 s-au introdus discipline noi Matematica, Geografia şi Istoria.

Din 1866 datorită condiţiilor improprii de şcolarizare 16 elevi romano-catolici au frecventat şcoala reformată, iar salarul învăţătorului a fost de 52 frt. şi 50 de griţari.

Şcolile confesionale reformate şi romano-catolice maghiare în Ardeal erau în număr foarte mare comparativi cu cele româneşti, astfel la 1848 cei aproximativ trei milioane de români din Transilvania şi Ungaria dispuneau de două gimnazii: Blaj (1754) şi Beiuş (1828), câteva preparandii: Arad, Oradea şi Carei; şcoli normale la Blaj, Năsăud, Orlat şi Caransebeş; de un liceu episcopal de grad superior la Blaj şi o şcoală preoţească de şase luni la Sibiu. În 1841 s-a întocmit o statistică a şcolilor din Transilvania din care reiese că existau 2.840 de sate cu 1.628 de şcoli din care 298 erau româneşti.. Procesul de învăţământ era reglementat pe baza aşa numitelor Ratio Educationes şi Ratio Studiorum, norme ce aveau caracter unitar în tot imperiul. După 1850 ca urmare a luptei culturale a românilor au luat fiinţă: Liceul ortodox român din Braşov (1850); Liceul fundaţional greco-catolic grăniceresc Năsăud (1862); Liceul gimnazial de patru case din Brad; Preparandiile din Blaj, Năsăud, Gherla, Sighetul Marmaţiei şi Caransebeş.

Între 1850 şi 1918 învăţământul românesc din Transilvania era confesional: ortodox şi unit în subordinea celor două Biserici cu sediul al Sibiu şi Blaj.

În Târgu Lăpuş intelectualitatea românească după 1848 as luat iniţiativa înfiinţării unei şcoli principale greco-catolice în care să fie pregătiţi elevi indiferent de etnie şi religie. Iniţiativa şi sufletul demersurilor ulterioare a avut-o protopopul greco-catolic Ioan Dragomir. Între 1835 şi 1837 acesta a fost profesor de filozofie la Liceul episcopal din Blaj, în 1848 a fost un participant activ la evenimente, iar după revoluţie şi-a pus activitatea pentru ridicarea culturală a românilor. În această activitate laborioasă a fost susţinut de confratele ortodox Vasile Cosma, acesta din urmă primind răspuns negativ din partea episcopului Andrei Şaguna de la Sibiu prin Circulara 520 din 24 aprilie 1852.

Depăşite greutăţile confesionale au apărut altele datorită preşedintelui Primpreturii din localitate Elia Mitkevicz care dorea ridicarea localului din lemn în timp ce protopopul Ioan Dragomir dorea o şcoală din piatră .

Cursurile şcolii au s-au deschis în 1856 într-o casă închiriată cu trei încăperi, iar în 1857 a început construcţia şcolii principale din Târgu lăpuş.

Într-o adunare greco-catolici şi ortodocşi din localitate di 8 martie 1857 doreau ca şi pe viitor să se continue Şcoala naţională din Lăpuşul unguresc.

Şcoala a fost ridicată cu contribuţia satelor şi comunelor din plăşile Lăpuş şi Copalnic Mănăştur : Lăpuş – Poiana Botizei 20 fr, Boiereni 45 fr, Drăghia 25 fr, Suciu de Sus 65 fr, Strâmbu 50, Cufoaia 30 fr, Larga 40 fr, Lăpuşul Românesc 110 fr, Băiuţ 40 fr, Groşi 35 fr, Târgu Lăpuş 100 fr, Suciu de Jos 24 fr, Poiana Porcului 10 fr, Coroieni 13 fr, Cupşeni 57 fr, Dobric 25, Libotin 10 fr, Răzoare 15 fr, Rohia 22 fr, Ungureni 15 fr, Cerneşti cu Bloaja 40 fr, Groape cu 2 fr; Copalnic Mănăştur 25 fr, Preluca 30 fr, Ruşor 25 fr, Vad 20 fr, Vima Mare 6 fr, Vima Mică 18 fr, Berinţa 15 fr, Sălniţa 12 fr. În total s-au adunat 1.224 fr, iar populaţia a contribuit şi prin muncă personală. Copiii acelor comune care nu au contribuit la susţinerea şcolii au plătit o taxă între 2 şi 4 fr.

Piatra de temelia a şcolii a fost pusă la 25 iulie 1857 de către Episcopul Diecezei Greco-Catolice din Gherla Ioan Alexi. Edificiul a fost finalizat în 1867 şi a costat aproximativ 20.000 de coroane.

Cu sprijinul Episcopului Ioan Vancea de Buteasa în 1873 şcoala a fost recunoscută de Ministerul Învăţământului ca Şcoală Confesională Românească.

Pentru susţinerea şi organizarea acestei şcoli în iunie şi decembrie 1873 s-au ţinut două conferinţe alegându-se un comitet care era direct răspunzător de organizarea şi averea şcolii. Acesta era format din Gavril Manu (preşedinte) Teodor Gavruţiu (vice-pteşedinte) Dumitru Varna (perceptor) Vasile Iuga (controlor) Paul Ghindaş (notar) Ioan Marton şi Constantin Popescu (membrii) şi Petru Codeus (bibliotecar).

Edificiul şcolii a fost ridicat din piatră şi cărămidă în lungime de 24 m, lăţime 18 m, înălţimea cu etajul 7 m. Locul pe care a fost ridicat a fost cumpărat de la un maghiar cu numele de Barta, fiind iniţial o mlaştină în care se scăldau gâştele.

Dintre cei mai renumiţi donatori de la sfârşitul secolului XIX au fost M Ordinariat din Gherla, Episcopii Ioan Vancea şi Mihail Pavel, N.F. Negruţiu, (400 coroane) Preotul Cristurului (100 coroane) Gavril Manu din Boiereni a dat tot anul toată arenda unei mori din Groşi.

În decurs de 57 de ani cât a existat această şcoală 1856-1913 au învăţat peste 4.000 (4.097) de tineri, după naţionalitate: 3.744 români, 240 maghiari, 51 germani, 62 evrei; după religie 2,567 greco-catolici, 1.177 ortodocşi, 197 romano-catolici 97 reformaţi şi 62 mozaici..

Cei mai importanţi dascăli ai Şcolii Confesionale au fost. Ioan Dragomir, Sera Gheorghe, Laurenţiu Caba, Teodor Rotaru, Ioan Buşiţia, Teodor Roşu, Demetriu Varna, Ioan Giorgiu, Alexandru Latiş, Vasile Rebreanu (tatăl scriitorului Liviu Rebreanu) Gherghel Teofil, Latiş Vasile, Paul Oana, Ioan Moldovan, Aurel Farcaş. I. Szabo, P. Codeus.

Pe lână această şcoală confesională în localitatea Târgu Lăpuş s-a înfiinţat o şcoală elementară de stat în 1873 cu patru cadre didactice în clădirea Bisericii Reformate pentru care în 1886 statul le-a pus la dispoziţie un teren şi o casă . Director a fost Lebedy Ioan iar învăţători Szeremlei Eszter, Magyarosi Ioan, şi Kerecheş Daniel.

În 1866 s-a înfiinţat o şcoală evreiască numită Talmud Tora având ca preşedinte pe Zaith Herman.

În 1893 în localitate printr-o donaţie făcută de comună s-a înfiinţat o grădiniţă de copii.

Datele cu privire la învăţământul lăpuşan pentru secolul al XIX-lea sunt relativ puţine şi uneori contradictorii, documentaţia fiind dispersată datorită reorganizării administrativ teritoriale ele aflându-se în arhivele de la Cluj, Gherla, Baia Mare, Satu Mare, şi Budapesta (fond ne cercetat de cât parţial), iar o parte din arhiva şcolară patrimoniul confesional greco-catolic a fost distrusă în anii regimului comunist.

V.2 învăţământul lăpuşean în secolul xx şi începutul secolului XXI

Ţara Lăpuşului este cunoscută până azi ca o zonă conservatoare din punct de vedere al tradiţiilor şi obiceiurilor dar mai ales a mentalităţi colective. Cu toate acestea intelectualitatea zonei şi localităţii Târgu Lăpuş s-a raliat în jurul şcolii unde s-a aflat permanent cu modernizarea educaţiei obţinând performanţe cu nimic mai prejos decât şcolile din Baia Mare şi Sighet sau din ţară.

Problema învăţământului lăpuşean în secolul XX trebuie privită prin perspectiva a două etape distincte, prima fiind de la 1900 la 1948, iar a doua de la 1948 –2003 (Monografia Liceului Teoretic Petru Rareş).

Paginile de mai jos sper să fie argumente solide pentru susţinerea acestui sanctuar al inteligenţei din Târgu Lăpuş care este Şcoala şi în special Liceul Teoretic Petru Rareş, singurul liceu dintr-o zonă cu o populaţie de 60.000 de locuitori.

După primul război mondial legislaţia şcolară a fost în măsură să satisfacă cerinţele organizării unei şcoli cât mai unitare pe teritoriu României. Perioada până la 1948 se caracterizează printr-o mulţime de proiecte de reformă, legi, decrete şi regulamente şcolare adoptate de guvernele care s-au succedat: două legi pentru învăţământul primar (1924 şi 1939) două pentru învăţământul secundar teoretic (1928 şi 1939), la care se adaugă o lege pentru învăţământul secundar, industrial şi comercial (1936) şi trei legi pentru învăţământul universitar (1931, 1932, 1942).

În contextul acestei legislaţii destul de stufoase şi învăţământul din Târgu Lăpuş a cunoscut câteva schimbări esenţiale. Astfel în 1919 a fost înfiinţata şcoala primar de stat cu limba de predare română, şcoală în manieră confesională, despre care avem date insuficiente pentru a ne contura o imagine asupra modului cum îşi desfăşura activitatea.

În anul 1920-1921 s-a înfiinţat în localitate prima şcoală secundară Gimnaziul de Stat mixt Petru Rareş (denumire primită în 1925) care a funcţionat până în 1931 când a fost desfiinţat prin ordinul M.E.N. nr 107957/1931, iar elevii gimnaziului au fost repartizaţi la gimnaziile din Dej şi Gherla..

Gimnaziul avea în 1920-1921 în clasa I 51 de elevi din care 32 băieţi şi 19 fete; în clasa a II- a particulară 12 elevi din care 7 băieţi şi 5 fete.Director a fost Manu Alexandru, iar elevii au fost recrutaţi din următoarele sate: Rohia, Ciocotiş, Fântânele, Libotin, Dămăcuşeni, Rogoz, Lăpuş, Târgu Lăpuş, Copalnic Mănăştur, Ruşor, Lăschia, Gherla şi Dej.

La desfiinţarea acestui gimnaziu în 1931 exista un total de 70 de elevi din care 37 băieţi şi 35 de fete, elevii fiind de naţionalitate română, maghiară şi evrei repartizaţi astfel:

Ø în clasa I - 31 elevi din care 18 băieţi şi 13 fete

Ø în clasa a II-a - 19 elevi din care 9 băieţi şi 10 fete

Ø în clasa a III-a - 20 elevi din care 10 băieţi şi 10 fete.La acest gimnaziu au funcţionat ca şi dascăli următorii profesori: Ghizela Medan, Emilia Perhaiţă, Procopiu Cotuţiu, Augustin Iuga şi Loliciu Gheorghe (ultimii doi au fost şi directori.

În cei zece ani de activitate acest gimnaziu nu a fost lipsit de modificări sau de schimbări care ş-au pus amprenta asupra bunului mers al instrucţiei. Astfel, printr-un ordin al Inspectoratului Regional de Învăţământ Cluj, nr. 11580/25 noiembrie 1924 se schimbă caracterul mixt al şcolii care devine Gimnaziu de Băieţi şi nu se mai face examinarea elevilor particulari (fără frecvenţă).

Începând cu anul şcolar 1928-1929 durata învăţământului în acest gimnaziu se reduce de la patru clase la trei clase. Un lucru demn de precizat că acest gimnaziu avea încă din 1925 internat.

Până în 1945 datele cu privire la învăţământul din localitatea Târgu Lăpuş sunt lacunare, iar pe alocuri controversate singurul lucru cert este că între 1937-1938 exista o şcoală română şi una maghiară. Şcoala română avea un total de 193 de elevi din care 106 băieţi şi 87 de fete repartizate astfel:

Ø în clasa I - 45 elevi din care 28 băieţi şi 17 fete

Ø în clasa a II -a - 40 elevi din care 29 băieţi şi 11 fete

Ø în clasa a III-a - 28 elevi din care 13 băieţi şi 15 fete

Ø în clasa a IV-a - 22 elevi din care 11 băieţi şi 11 fete

Ø în clasa a V-a - 24 elevi din care 15 băieţi şi 9 fete

Ø în clasa a VI-a - 16 elevi din care 6 băieţi şi 10 fete

Ø în clasa a VII-a - 18 elevi din care 6 băieţi şi 12 fete

Şcoala maghiară avea un total de 73 de elevi din care 35 băieţi şi 38 de fete repartizaţi astfel:

Ø în clasa I - 18 elevi din care 6 băieţi şi 12 fete

Ø în clasa a II-a - 16 elevi din care 8 băieţi şi 8 fete

Ø în clasa a III-a - 13 elevi din care 7 băieţi şi 6 fete

Ø în clasa a IV-a - 11 elevi din care 7 băieţi şi 4 fete

Ø în clasa a V-a - 3 elevi din care 2 băieţi şi 1 fete

Ø în clasa a VI-a - 8 elevi din care 5 băieţi şi 3 fete

Ø în clasa a VII-a - 4 elevi din care 4 fete.Din datele de mai sus se poate vedea scăderea semnificativă a frecvenţei începând cu clasa a V-a pentru ambele şcoli.

Şcoala românească lăpuşeană a suportat modificări în funcţie de jocul nefast al istoriei fiind desfiinţată în timpul ocupaţie hortyste 1940-1944.

După al doilea război mondial gimnaziul s-a reînfiinţat sub denumirea de Gimnaziu unic mixt prin ordinul M.E.N nr 251783/1945 funcţionând până la reforma învăţământului din 1948.

În reînfiinţării gimnaziul avea în clasa I 71 de elevi din care 57 de băieţi şi 14 fete care aparţineau tuturor naţionalităţilor din Ţara Lăpuşului având ca director pe protopopul greco-catolic Nechita Nicolae până în 1948 când este înlocuit pentru câteva luni de profesoara Maria Arion licenţiată în litere.

O pare din arhiva acestui gimnaziu se află azi în arhiva liceului Teoretic Petru Rareş (nearhivată), prin studierea ei am extras şi alte date cu privire la şcolarizare. Astfel în anul şcolar 1946-1947 frecventau şcoala 121 de elevi în clasele 1-3 repartizaţi după ocupaţia părinţilor după cum urmează:

Clasa

Muncitori

Ţărani

Funcţionari

Liber profesionişti

Total

I

1

27

8

2

38

II

-

25

3

5

33

III A

2

16

7

1

26

III B

1

20

2

1

24

La desfiinţarea gimnaziului unic mixt în 1948 avem un număr de 125 de elevi din care 89 de băieţi şi 36 de fete repartizaţi astfel:

Ø în clasa I - 39 elevi din care 27 băieţi şi 12 fete

Ø în clasa a II-a - 33 elevi din care 21 băieţi şi 12 fete

Ø în clasa a III-a - 53 elevi din care 18 băieţi şi 35 fete

Acestor date cu privire la gimnaziu din punct de vedere al numărului de elevi se mai adaugă şi altele cu privire la laboratoare, bibliotecă şi bursele şcolare.

În 1945 s-a pus bazele unui laborator care s-a organizat într-o mică încăpere sub scările etajului din clădirea veche cu o suprafaţă de 4 m² în care s-au depozitat puţinele materiale existente.

Biblioteca şcolii avea în anul şcolar 1945-1946 280 de volume, o parte din ele dispărând în 1948 prin grija „noilor îndrumători ai învăţământului lăpuşean”

Elevii merituoşi, cei cu situaţie materială mai slabă şi cei care provin din familii cu TBC au primit burse: în anul şcolar 1945-1946 s-au dat 10 burse iar în anul şcolar 1947-1948 – 16 burse.

Pentru perioada 1948-1953 datele cu privire la învăţământ lipsesc.

Şcoala românească prin reforma învăţământului din august 1948 a cunoscut o nouă reorganizare la toate nivelele, dobândind un caracter laic fiind separată de biserică. Procesul instructiv-educativ a dobândit un caracter materialist dialectic. Această reformă a însemnat dintr-un punct de vedere regres datorită îndoctrinării conţinutului învăţământului, dar şi un progres datorită creşterii numărului de şcoli medii institute şi facultăţi tehnice. Prin unele din prevederile sale noua reformă a renunţat la tezaurul învăţământului românesc interbelic.

Ceea ce şi-a pus amprenta negativ asupra pregătirii tinerilor şi cadrelor didactice a fost adoptarea de planuri, programe şi manuale care nu corespundeau condiţiilor concrete şi cel mai grav privarea unor generaţii de a cunoaşte trecutul nostru prin introducerea manualului de istorie coordonat de Mihai Roller şi în literatură prin interzicerea marilor poeţi şi prozatori români.

Monografia Liceului Teoretic Petru Rareş

Dincolo de aceste greutăţi şi restricţii, din dorinţa de a învăţa şi a se educa în baza unei tradiţii deja menţionate, la 1 septembrie 1953 la Târgu Lăpuş se înfiinţa primul şi singurul liceu din această parte de ţară cu denumirea de Şcoala Medie Mixtă care avea o singură clasă cu durata de trei ani (clasele VIII-X)

În cei 50 de ani (împliniti la 1 septembrie 2003) liceul nostru a întâmpinat numeroase greutăţi în special de ordin material şi financiar dar a avut şi are marea satisfacţie de a vedea prin cele 51 de generaţii care i-au trecut pragul oameni realizaţi intelectual fiind o pepinieră de personalităţi răspândite în universităţi şi şcoli de toate gradele ministere şi ambasade, armată şi poliţie, spitale, instituţii de cercetare şi întreprinderi, etc.

Tot ce înseamnă rampă de lansare în taina cunoaşterii învăţământului preuniversitar din bazinul Lăpuşului s-a format în acest liceu.

În 1958 şcoala medie mixtă a trecut la 11 clase până în 1968 când s-a transformat în liceu teoretic real umanist până în 1977 când a fost transformat în liceu minier.

După 1990 printr-o propunere a cadrelor didactice de la 18 aprilie 1991 liceul a revenit la profilul teoretic schimbându-şi titulatura în liceu Teoretic Petru Rareş aşa cum fiinţează şi azi.

La începutul Şcolii Medii-Mixte, unitatea a funcţionat în clădirea veche (localul Şcolii generale) a avut şase săli de clasă, o magazie de materiale unde a funcţionat primul laborator de chimie şi fizică.

Pentru că o bună parte din elevi proveneau din satele Ţării Lăpuşului iar condiţii de navetă nu existau, s-a pus bazele unui internat în condiţii modeste în clădirea unde se află azi Grădiniţa. Internatul actual a fost construit în 1959 , din lipsă de spaţiu de şcolarizare are şi şapte săli de clasă.

După multe demersuri s-a realizat prin investiţii de la stat fosta clădire (1960-1961) cu 16 săli de clasă, laboratoare, cabinete şi biblioteca. Începând cu anul 1970 liceul a avut şi o sală de sport dotată cu aparate necesare la care s-a adăugat după transformarea şcolii în liceu minier un atelier de lăcătuşărie şi unul de sudură şi prelucrarea materialelor la strung.

În 1953 liceul a avut o singură clasă cu 39 de elevi din care 20 de băieţi şi 19 fete, condusă de profesorul Mooş Alexandru (după datele oferite de Cartea de onoare a liceului). Aceşti absolvenţi s-au realizat devenind: profesori universitari (2), profesori preuniversitari (10) ingineri (4) , învăţători (6), asistenţi medicali (2), tehnicieni (3), contabili (3), funcţionari (5), doi au emigrat în Israel iar o persoană casnică.

Începând cu anul 1956 şcoala va avea şi învăţământ seral cu unele mici întreruperi azi aflându-se la a 41 promoţie.

Din studiul documentaţiei oferite de arhiva şcolii şi a Cărţii de onoare am ajuns la o serie de date importante:

Ø în perioada 1956-2003 au absolvit la zi 4.478 de elevi din care 67 % au absolvit studii superioare sau sunt cuprinşi într-o formă de învăţământ superior;

Ø în aceiaşi perioadă la învăţământul seral au absolvit aproximativ 2.400 elevi;

Ø 160 de cadre didactice au pus şi pun suflet la educarea tinerilor acestei zone cărora li-se adaugă cele 47 de cadre tehnice (ingineri, subingineri şi maiştrii instructori) din perioada cât a fost liceu minier;

Ø tot acum personalul administrativ şi auxiliar a fost format din: 6 administratori, 8 contabili, 6 laboranţi, 10 secretare, 2 pedagogi, un psiholog şcolar, 2 medici şi o asistentă un arhivar.

Ø au funcţionat ca directori 20 de echipe formată din profesori de diverse specialităţi (matematică, fizică, chimie, limba română, biologie, geografie, filozofie)

La toate aceste date trebuie adăugate performanţele de excepţie care situează liceul în primele cinci din judeţ numărând în cei 50 de ani de existenţă 51 de elevi la faza naţională a concursurilor şi olimpiadelor şcolare (unii calificaţi de două sau trei ori) obţinându-se: un premiu II; cinci premii III, două premii speciale şi 9 menţiuni la faza naţională iar alţi peste 250 de elevi au obţinut locurile 1-3 şi menţiune 1-3.

Catedra de educaţie fizică a contribuit din plin la aceste performanţe adăugând la palmares: 7 calificări la faza zonală cu echipele de volei băieţi şi volei fete, profesori Ioan Ţura şi Claudiu Cândea unde au obţinut două locuri I, III locuri III iar în 2002 echipa de volei fete a făcut deplasarea în Franţa.

Din punct de vedere cultural ştiinţific în anii 1980-1992 la nivel de liceu a funcţionat Filiala Târgu Lăpuş a Societăţii de Ştiinţe Filologice şi Cenaclul Literar Nord, Filiala având în 1988 101 membrii fiind condusă de: Radu Gheorghe (inspector şcolar) preşedinte; Prof. Filip Ioan şi Sofonie Rodica vicepreşedinţi; Prof. Pop Augustin secretar. Secţiunile erau conduse de: Prof. Filip Terezia – literatură română; Prof. Bota Augustin – limba română; Prof. Latiş Vasile – folclor; prof. Costin Mariana – limbi moderne; Înv. emerit Roman Precup - secţiune învăţători şi prof. Filip Grigore – metodică.

La nivelul liceului au funcţionat şi funcţionează cercuri pe discipline piese de teatru în colaborare cu casa de cultură, activităţi cultural artistice aniversare şi omagiale seri literare toate contribuind la formarea aptitudinilor şii descoperirea talentelor native ale elevilor.

Pentru o mai bună organizare a acestor activităţi din 1996 funcţionează la nivel de liceu Liga elevilor care se ocupă şi de apariţia sporadică a ziarului Cronos .

Oferta liceului este variată oferind posibilitatea opţiunii pentru cinci profile: matematică – informatică intensiv; matematică informatică; ştiinţele naturii; ştiinţe socio-umane; şi filologie. În anul şcolar 2002-2003 la nivel de liceu a fost creat cel de al doilea laborator de informatică multimedia.

Toate aceste rezultate dovedesc calitatea învăţământului lăpuşean şi buna pregătire a cadrelor didactice. Din punct de vedere al resurselor umane în anul şcolar 2006-2007 funcţionau 40 de profesori din care 17 cu gradul I, 3 cu gradul II, 12 cu grad definitiv şi 8 debutanţi

Azi spaţiile şcolare la nivel de liceu şi oraş au o alta fata total schimbată pe care generaţii întregi au visat sa o aibă .. Problema spaţiului a fost o preocupare a comunităţii încă din anul 1980 când s-a lansat tema realizării Complexului şcolar în oraşul Târgu Lăpuş. În 1991 a fost întocmită documentaţia prin grija mai multor lăpuşeni de suflet, profesori inspectori si directori, prof. Augustin Botiş, Vasile Latiş, Miholca Gavril, Pop Gheorghe si mulţi alţii. Lucrările au fost demarate în 1994 cu fonduri asigurate de M.E.I realizându-se până în 1997 în procent de 50 %. În 1998 lucrările au fost sistate din lipsă de fonduri ceea ce a dus la degradarea unei părţi din lucrările executate iar banii alocaţi în 2002 au fost alocaţi pentru conservare şi nu pentru continuarea construcţiei.

Demersurile din 2003 au vizat terminarea corpurilor A şi C cu 15 săli de clasă, 6 laboratoare şi 9 cabinete, precum şi a noii săli de sport care are 2.000 m dar totul a rămas la stadiul proiectelor, pierzându-se din proiect , din lipsa de fonduri, corpul B.

Tema finalizării Complexului şcolar a fost reluata in septembrie 2005 când d-na director prof. Coroian Parasca a depus la MEC , personal doamnei Secretar de Stat prof. Paloma Petrescu, memoriul justificativ pentru finalizarea liceului nou fiind reinserat in memoriu si corpul B. Roadele demersului s-au văzut in decembrie 2005 când au venit primele 3 miliarde.

La festivitatea de final de an şcolar 2005-2006 a participat, la invitaţia domnului deputat Mircea Man, Ministrul Educaţiei şi Cercetării prof. Mihail Hărdău, care a promis sprijin pentru finalizarea noii locaţii.

Ministrul Educaţiei şi Cercetării prof. Mihail Hărdău la festivitatea de sfârşit de an

Cu sprijinul implicit a ISJMM, special a domnului inspector general prof. Sandu Pocol si insp. general adj. Mariana Pop precum şi a Primăriei oraşului Târgu Lăpuş, primar Mitru Leşe s-au inaugurat primele 2 corpuri A si D la 7 decembrie 2006, însumând 6 laboratoare şi 9 săli de clasa precum şi, in regim de provizorat, cabinetele administrative si sala profesorala.

La 22 0ctombrie 2007 a fost inaugurat Corpul C care înseamnă 6 săli de clasa si 4 cabinete iar la parter birourile administraţiei si Cabinetul medical. Pentru date suplimentare se poate accesa pagina Web a liceului www.ltprmm.ro .

In acest an s-au făcut demersurile pentru realizarea Campusului Şcolar al Liceului Teoretic Petru Rareş constând în cantină, internat şi garsoniere pentru profesori.

În prezent datele statistice pe oraş cu privire la învăţământ de prezintă astfel.

Ø Numărul total de elevi pe oraş este de 1498 din care clasele I-IV 240 elevi; V-VIII 520 elevi; liceu 734 elevi.

Ø Numărul total al cadrelor didactice este de 120 din care 10 educatoare, 13 învăţători, 47 profesori de gimnaziu, 42 profesori de liceu, 8 cadre tehnice (ingineri şi maiştrii).

Ø Numărul claselor de elevi pe oraş este de 67 din care la liceu 22 la zi şi restul de 45 fiind la Grupul Şcolar Târgu Lăpuş.

Ø Învăţământul lăpuşean cuprinde şi clase pe criterii etnice, maghiară la Dămăcuşeni şi grădiniţă la Târgu Lăpuş; ţigănească în cartierul Dileu.

Ø Noutatea anului 2007 o reprezinta infiintarea primei clase de gimnaziu in cadrul Liceului Teoretic Petru Rares , clasa a Va cu un numar de 22 de elevi.

Se cuvine să încheiem această prezentare a învăţământului lăpuşean prin cuvintele domnitorului Petru Rareş „vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât”..

B28728 Scoala Primara de stat lapusul Unguresc foto

Istoria LICEULUI TEHNOLOGIC GRIGORE C. MOISIL.

Anul infiintarii primei scoli la Tg.Lapus nu este cunoscut pâna la aceasta dată. In lucrarea “Monografia scolilor din judetul Somes”, Iosif Kadar mentioneaza ca ar fi existat in Tg.Lapus o scoala inainte de anul 1622, aceasta fiind distrusa impreuna cu satul la invazia polonezilor in 1657 si apoi invazia tatarilor. După aceste evenimente se construieste o scoala noua formata dintr-o sala de clasa, o camera cu bucatarie pentru invatator.Aceasta scoala va functiona pâna in anul 1845 cand incepe sa se darame.

Intelectualii romani au luat initiativa infiintarii unei scoli principale greco-catolice in Tg.Lapus (Lapusul-Unguresc), in care sa fie pregatiti tinerii din toata zona Lapusului, indiferent de religie, pentru a putea urma apoi preparandiile si studiile liceale romanesti si a pregati invatatori necesari satelor din nordul Transilvaniei. In fruntea acestei actiuni s-a aflat protopopul greco-catolic Ioan Dragomir.

Cursurile scolii greco-catolice s-au deschis in anul 1856, dar intr-o casa inchiriata in anul 1857 cu contributia in munca si bani (forinti) a locuitorilor satelor din plasa Lapus si plasa Copalnic-Manastur. In timp de 2 ani scoala s-a ridicat , avand parter si etaj, dar in 1868 nu era terminata din lipsa de fonduri. Localul scolii avea la parter 5 sali si la etaj 4 sali de clasa precum si o cancelarie cu balcon. Pe acoperis avea un turnulet in care era pus un clopotel. Localul scolii s-a deschis in 1859, dar numai la parter cu doua sali terminate. Aceasta scoala exista si astazi, este localul din Piata Eroilor, dar in cursul vremii a suferit unele modificari (balconul nu mai exista, sarpanta a fost refacuta in intregime).

In mai multe randuri scoala era pe cale de a fi inchisa din cauza greutatilor materiale, dar si datorita sesizarilor facute catre autoritati referitor la faptul ca nu s-ar preda limba maghiara.

Supravietuirea scolii s-a datorat si prestigiului de care se bucurau invatatorii acestei scoli. Iată cativa dintre ei:

1858 - Berciu Ilie

1859-1861 - Ioan Busitia (om de o vasta cultura si mare patriot)

1861-1877 - Ioan Moldovan, Teodor Rosin, Laurentiu Caba

1878 - Latis Ilie

1887 - Vasile Rebreanu ( tatal scriitorului Liviu Rebreanu)

dupa 1900 - Teofil Gherghel si Paul Oana

Scoala era frecventata de un numar insemnat de elevi, spre exemplu:

1857 - erau 89 elevi din care 65 romani

1859-1862 - erau 111 elevi (61 uniti, 27 ortodocsi, 17 romano-catolici, 1 reformat si 5 evrei)

1900 - 87 elevi

1905-1906 - 46 elevi

Multi dintre absolventi au urmat Preparandia din Gherla sau alte scoli.

Scoala din Tg.Lapus a primit pe toti copiii dornici sa invete, fara restrictii religioase si a inoculat in sufletele elevilor idei generoase, de iubire de limba, de trecut, de neam si tara. In anul 1900 scoala se numeste “Scoala centrala greco-catolica districtuala” pana in 1919 (dupa Marea Unire), cand a luat fiinta scoala primara de stat cu predare in limba romana si care din 1922/1923 se transforma in Gimnaziul “Petru Rares”, scoala mixta, de stat, ce functioneaza pana in 1931 cand este desfiintat din ordinul Ministerului Educatiei Nationale, iar elevii gimnaziului sunt repartizati la gimnaziile din Dej si Gherla. Gimnaziul se reinfiinteaza ca gimnaziu unic mixt in anul 1945/1946 si functioneaza pana la reforma invatamantului din 1948.

Dupa 1948 functioneaza Scoala Elementara de 7 ani pana in 1953 cand se infiinteaza Scoala Medie Mixta (primul liceu cu durata studiilor de 3 ani).

In perioada 1953-1978 clasele primare, clasele gimnaziale au functionat impreuna cu liceul.

Din 1978 s-a desprins Scoala generala de liceu, devenind Scoala cu clasele I-VIII nr.1 Tg.Lapus, în anul şcolar 2004-2005 a devenit

Grupul Şcolar, functionand sug aceasta denumire pana in septembrie 2012.

Incepand cu 1 septembrie 2012 devine LICEUL TEHNOLOGIC GRIGORE C. MOISIL.