|
Enter content here
{534.} Rév-Kápolnok.
Nevének változatai: 1424-ben* Rewkapolnok és Revtapoly. 1427 tájt* Recapal. 1549-ben*
Raykapalnok. 1566-ban* Kwkapolnok. 1602-ben* Vad. 1609-ben*
Recapalnuk. 1630-ban*
Rekakapolnok. 1650-ben* Re-Kapálnok. 1669-ben* Rév-Kapálnok. 1679-ben* Vád. 1890-ben* Rév-Kápolnokra változtatták eddigi Vád nevét.
Vád latin szó, annyi mint átkelő hely, rév a Kapnikpatakán innen, Rév előneve; Kápolnok
különféle változatát pedig Kápolna-tól vagy ép Kápolnokmonostortól vette, megkülönböztetésül több Vád nevü helységtől.
Kápolnokmonostortól északra a Kapnikpataka völgyében s annak torkolatánál fekszik, Deéstől
63.9 kilométernyire a magyarláposi járásban.
Kővár tartozéka és oláh falu volt, de mint ilyen, csak 1424-ben* fordúl elő, midőn osztály szerint a Drág fiainak György és Sandrinnak jutott. 1427 körül* Drágffy e birtokából 6.07 porta után 2 frt 2 denár adót fizet.
1543-ban*
Drágffy Gáspáré, 1546–52-ben pedig özvegyéé.
1553–54-ben* Drágffy
Györgyé.
1556-ban* Izabella királyné a magban szakadt Drágffy György e birtokát Báthory Györgynek, nejének Báthory Annának s fioknak
Istvánnak adományozta.
1565-ben*
Báthory György Miksa császár ellen föllázadván s leveretvén, feje váltságául Kővárt s azzal e tartozékot a császárnak
engedte át.
1567-ben* II. János király visszafoglalván Kővárt Miksa császártól, azt összes tartozékaival, tehát e tartozékot
is Beregszói Hagymás Kristófnak adományozta.
1583-ban* Báthory Zsigmond e falut a kapniki ezüstbányászat czéljából 2 évre, majd 1585-ben*
12 évre báró Herberstein Felicziánnak adta haszonbérbe.
1591-ben* a fejedelem Herberstein Feliczián halálával a haszonbért örököseivel további 6 évre megujitotta.
{535.} 1602-ben* Báthory Zsigmond e birtokot Cserényi Farkasnak adományozza.
1603-ban* a kápolnok-monostori járáshoz tartozott s egy itteni malom és egy nemesi udvarház emlittetik.
1609-ben*
Báthory Gábor fejedelem Révkápolnoki Márk János és Mihálynak itteni házukat megnemesitvén, a közteher alól kiveszi. Ugyancsak
ez évben*
Fattyu Pétert s fiait Györgyöt és Lukácsot két itteni udvarházukban megerősiti s minden közteher alól mentesiti.
1617-ben*
Bethlen Gábor Lónyay Menyhértnek e birtokát, melyet Báthory Gábortól kapott, elfoglalja.
1630-ban*
Brandenburgi Katalin e birtokot Haller Péternek és neje Lónyai Ilonának adja zálogba.
1647-ben*
Haller Péter e birtokát nejére Péchy Erzsébetre s gyermekeire Péter és Erzsébetre hagyja, melyet a fejedelem 1649-ben megerősit.
1650-ben* Kővárhoz tartozó fiskális birtok.
1651-ben*
nemesek Márk és Fattyú családok.
1656-ban*
Rákóczy György fejedelem Gaurán Ignácz puskásnak több társaival Teremit adományozta, kik később vármegyénkben telepedtek
meg, ennek 1751-ben egyik itt lakó utóda Florián, ki fia Simonnak, ki Tódornak, ez Jánosnak, ki Gaurára telepedett, ez fia
Gergelynek, fia Györgynek, ki fia volt Ignácznak, egyik birtokosa.
Bélteki Drágffy cs. czímere.*
1668. és 69-ben* összeírt nemesek a Márk (5) és
Fattyú családok. Puskások a Grosz és Farkas családok. Szabados a Haragos család.
1679-ben* Apaffy fejedelem Borbereki Alvinczi Péternek a fiskalis javak prefektusának egy itteni jobbágyot ad zálogba.
1702-ben* Lipót császár gróf Mikes Mihályt s fiait Ferenczet és Mihályt e birtokukban megerősiti.
1702-ben* oláh nemesek: a Vojvod, Márk és György családok.
{536.} 1765-ben* Mikes Ferencz és neje Eszterházi Kata fia Mikes Antal egy, más részről gróf Kornis Mihály és testvére
Mária br. Kemény Farkasné, mint br. Kornis Antal és neje gr. Mikes Mária gyermekei itteni birtokukon megosztozván, gr. Kornis
Mihály és Máriának itten 26 jobbágy 44 fiúval és 2 zsellér jutott.
1770-ben* birtokosai: gr. Kornis Mihály és Mária br. Kemény Farkasné. 1786-ban* birtokosai: gr. Teleki Tamásnak van 11 jobbágya, 9 zsellére, egy szegénye, gr. Haller Jánosnak 11 jobbágya, 3
zsellére, gr. Kornis Zsigmondnak 10 jobbágya, 4 zsellére, egy szegénye.
1809-ben* birtokosai:
gr. Bánffy Györgynek van 16, Márk Tomának 2, Márk György fia Joszipnek és Krassai Mihály örökösinek 1 1/2 jtelke; egy telkesek:
13 Márk család, egy Pap, 2 Florián, 3 Csokán; telekrészt birnak a Bab, Filip, Grosz családok.
1820-ban*
birtokosai: gr. Kemény Anna és Krassai Éva.
1839-ben* br. Huszár Károly és Pap Mária Fülöpp István özvegye e birtokukat a fiskusnak visszaadták.
1863-ben* gr. Kornis Gábor, Berta, gr. Györffy, Ujfalvi Sámuel, id. Pataki Dani és a kir. kincstár részére úrbéri kárpótlást
utaltak ki.
1898-ban birtokosai: Farkas János vétel a kir. kincstártól, Mózsa Jakab, Kosztin Gábor öröklés
folytán.
Lakosai kezdet óta oláhok. 1566-ban* vajdájuk Szurdukkápolnokon lakó Kápolnoki György volt. Ugyanekkor Popa, Nyikuláj, Márk, Gurzó, Pitos,
Szema, Czila, Mihila, Tita, Páska jobbágycsaládok emlittetnek.
Szorgalmas földmivelők, baromtenyésztők, húsvét másod napján a templom mellett a szegényeket
megvendégelni, Szent-Györgynapkor öntöződni szokásos. Ugyanekkor öntik le azt is nagy ünnepélyességgel, a ki ez évben
először fogott szántáshoz. Élelmük a málé, tej turó és zöldségfélék s száritott gyümölcs leve. Öltözetük házi készitményü
kendervászon és daróczharisnya, bőrmellény, kozsok, bunda, guba, sapka, bocskor, bőrőv (tüszü), a nők
viselete a boltokból kerül ki.
Házaik egy szoba, pitvar, rakófa, szalmafedelüek, berendezésük csinos és tiszta.
Gör. kath. egyházközség a rusori filiája. Temploma a községen kivül fából épült s Szent-Paraszkéva
tiszteletére van szentelve. Van három harangja, 1851. és 1888. év közt öntötték Kolozsvártt. Iskolája újabb keletü.
{537.} Éghajlata kellemes és egészséges, széltől
mentes, jég ritkán bántja határát.
1720-ban* legelője elegendő, rétje közepes jóságu.
Jelenleg határa közepes termésü. Főbb terményei: tengeri, búza, zab, kender. Hazai fajta szürke
szarvasmarhát, disznót, lovat, juhot, házi szárnyasokat tenyésztenek, a méhészettel sikerrel foglalkoznak. Gyümölcse: vad-
és oltott alma, körtve, cseresznye, dió és szilvafélék.
Itatója számos patakjaiban és forrásaiban.
Van 3 malma két-két kövü Farkas János, Herschkovics Mihály és Borsa Mihály tulajdona.
A község közepén egy nagy épületnek alapfalai látszanak, melyről azt tartják, hogy múlt században
itt huszár katonatiszti állomás és kaszárnya volt.
Jobbágyszolgálmányok. 1566-ban* adó: Szent-György és Szent-Mihály napon 5-5 frt. a vele szomszédos falvakkal együtt fizet 38 forintot.
Ajándékok: 7 quartalia vaj, 7 sajt, egy tehén, minden nyáj után egy juh, karácsonykor 7 szekér
fa.
Birság: minden vérontásért egy frt, verésért 60 denár, idézésre meg nem jelenésért egy frt, nőszöktetésért
2 frt, erőszaktételért 12 frt, a feleség elhagyásáért 7 frt.
Az 1603. évi* urbárium szerint adó: szent-mihálynapi 4 frt, szentgyörgynapi 6 frt.
Ajándékok: 6 drb sajt ŕ 12 denár, 6 budai justa vaj ŕ 12 denár, egy harmadfü tehén, 1/2 nagybányai
mérő borsó, köles, lenmag.
Tized: minden disznócsorda után egy disznó, vagy megváltva darabját 4 denárral, a malaczot 4 denárral.
Minden juhnyáj után egy juh és egy bárány, a kinek kevesebbje van, egy báránybőr, vagy helyette
25 denár.
Méhektől szintén tizedet adnak, vagy minden méhkas után 2 denárt.
Disznóadó gyanánt kosárpénzül 4 denárt adnak.
Robot: a vár számára évente 4 hold vagy faczia földet szántanak búza s ugyananyit zab alá, a termésből
pedig 4 nagybányai mérő búzát adnak. Minden kaszáló után egy boglya szénát.
A birák és szabadosok karvaly- vagy őzpénz fejében 60 denárt fizetnek fejenként.
{538.} Határhelyek: 1770-ben* Branyistye, Kornyásze, Sváje, Szesz, Padur, Sztinszár, Mora Marcsenyilor, Lunka, Válye Leturoszi.
1864-ben*
In Branistye, Pojenyile, Tyinoszicze, Pojana gyaluluj.
1898-ban Valya Rogozuluj; részei: Dupa stavila, Intre piráre din josu de Braniste, La Crucse, La
hantas, La valcsea laschii, La Bulbuk, Costa Coptyileasca, Ciuha si pojana, Valea Colibiler, Aratura, Poienitie, La moria
luj Juon, Dupa tyertyuturi pe stauri, Valea Zepode, In valea rogozuluj, Doszu borgi, Pre hodistye Luncsilor. Cu moliterri;
részei: Delnicze, Valea Chisoruluj, Sub dimburi in Lunka, Lunca cse máre, stb.*
Lakossága: az 1543. évtől kezdve évenként 1–2 kaput jegyeznek fel benne 2–6 szegény
lakossal 1566-ig,*
ekkor van benne 12 jobbágy, egy szegény lakos 12 lakó s 3 puszta ház.
1603-ban* 15 jobbágy, 5 szabados lakossal, van benne 20 lakó, 13 puszta ház.
1700-ban* fiaikkal együtt 14 jobbágy, 8 zsellér, 2 szegény lakossal, van benne 9 lakóház.
1720-ban* fiaikkal együtt 42 jobbágy, 10 zsellér, 27 nemes vagy szabados lakik benne s van 21 lakóház.
1770-ben*
fiaikkal együtt 76 jobbágy lakosa van és 10 nemes, van 34 lakó s 14 puszta ház benne.
1830-ban* 298 lakossal.
1886-ban 517 lakosból 7 róm. kath., 494 gör. kath., 16 zsidó.
1891-ben 448 lakossal, melyből 3 róm. kath., 394 gör. kath., 33 gör. keleti, 18 izraelita.
Adója 1898-ban 951 frt 35 kr.
#
Lector univ.dr. Ioan-Mircea FARCAŞ
Facultatea de Litere
Universitatea de Nord, Baia Mare
Familii nobile în satul Vad
1. Organizare
Ţinutul Chioarului era organizatin voievodate, astfel la 1566 erau 12
voievozi cu 61 de sate [După D.Prodan (1967, I: 188), la 1566 domeniul Chioar număra 66 de sate.], iar la 1603: 16 voievozi cu 82 de sate (Şainelic 1986: 15). Cetatea Chioarului a fost zidită in scop strategic,
in timpul regelui Ştefan al Vlea (1270-1272) care va ridica şi
alte cetăţi puternice, la Bistriţa, Rodna, Unguraş
şi Dej. Intr-o diplomă latină din 1319 cetatea este menţionată
cu numele de Cheewar (Hossu 2003: 16).
La 30 august 1378, Cetatea Chioar
este a fraţilor Balc [Balc era numit "voievod al romanilor militari" (Aurel
Vaida 1978: 108).] şi Drag – voievozi ai Districtului Cetăţii
de piatră, fiii lui Sas Vodă. Domeniul Cetăţii Chioar incepea la Someş, trecea prin Chechiş pană in varful muntelui Gutai, apoi spre
Rotunda, cobora spre Valea Corbului, Vima Mare pană la Someş. Fiind ortodocşi, voievozii Balc şi Drag vor construi mănăstirea
Habra in jurul anului 1392, mănăstire care va fi subiect de
dispută după moartea lui Mihai Viteazul.
Cetatea Chioar era recunoscută ca un puternic
punct de sprijin militar pentru Principatul Transilvaniei. In acelaşi
timp, se remarca şi sub aspectul retribuirii căpitanului suprem,
care, la 1636, avea cel mai mare salariu din Transilvania. Acesta consta
in 1000 florini, 28 buţi de vin, 400 gălete de
grau, 12 slănini, 16 porci de tăiat, 40 de berbeci, 100 de
miei de tăiat, 16 vaci de tăiat, 350 de găini, 100 de gaşte,
8 vedre de unt, 2500 căpăţani de varză, 10 gălete
de mazăre, 36 stanjeni de fan, 400 gălete
de ovăz, 400 bolovani de sare, 6 gălete
de linte, 100 florini pentru condimente, 20 florini
pentru căptuşeală de blană de vulpe, 10 coţi
de postav – se pare că nu era totuşi salariul personal, probabil din
acesta trebuia să intreţină şi garda cetăţii (cf. Prodan
1987, II: 58) - găleta, ca
măsură pentru cereale, avea 80 de litri (cf.
CADE s.v., n.n.).
2. Istoricul localităţii Vad
Satul Vad este aşezat la "gura paraului" [Cavnic],
la 63,9 km de Dej, centrul judeţului, făcand parte din plasa
Targu Lăpuş (Kadar 1901: 534). Aparţinea de Cetatea Chioarului
şi apare intr-un document de divizionare a proprietăţilor din anul 1424 cand este donată fiilor Drag, Gheorghe şi Saisdoiu. Este atestată
documentar din anul 1424 cand apare sub denumirea de REV - KAPOLNOK şi REVTAPOLY [ Cf. Kadar Joszef,
Szolnok Doboka – varmegye monographiaja,
Dej, 1901, p.534-538 (Monografia judeţului Solnoc-Dobâca).].
In anul 1427 este menţionat numele de REVCAPOL,
in 1549 – RAYKAPOLNOK, la 1566 – KUKAPOLNOK; 1602 –
VAD. In anul 1609 apare sub numele de RECAPOLUK, 1630 RELCALCAPONOK;
1679 VAD, iar in 1890 denumirea cea veche este schimbată cu REV KAPOLNOK. Coriolan Suciu (1968, II, s.v.) menţionează, pentru 1424, localitatea Vad sub denumirile REWKAPOLNOK şi REVTAPOLY.
La 1427 - RECAPAL, 1549 - RAYKAPALNOK, 1566 KWKAPOLNOK [= REVKAPOLNOK],
REV COPALNIC, 1602 - VAD, 1609 - RECAPALNUK, 1630 - REKEKOPONOK, 1650 RE-KAPALNOK, 1669 - REV-KAPALNOK, 1800 – VAAD, VADU,
1750 – VAD, 1760 – 1762. Denumirea de VAD, după Kadar (1901)
provine din cuvantul latinesc reco "loc de trecere sau de traversare printr-un parau", iar REV "dincoace de paraul Cavnic". Denumirea
de KAPOLNOK provine probabil de la KAPOLNOK MONOSTOR (Copalnic-Mănăştur)
(ibidem). La 1909, localitatea apare sub numele Révkápolnok (Moldovan, Togan
1909: 239) Intre 1543-1552 aparţinea lui Dragffy Gaspar şi
soţiei sale, iar in 1553-1554 proprietarul localităţii este
Dragffy Gh. In 1556 regina Isabella a donat această localitate numitului
Bathory Gh., soţiei şi fiilor lui deoarece Dragffy Gh. a murit fără
să aibă urmaşi. In anul 1585, principele Bathory Sigismund a dat in
arendă, pe timp de 14 ani, localitatea Vad lui Herbestein Felician, arendaşul
minelor din Cavnic.
In 1602, acelaşi principe a donat localitatea
numitului Cserenyi Farkas. La 1603 aparţine de plasa Copalnic Mănăştur
cand documentele vorbesc despre existenţă unei moşii
şi a unui conac in Vad.
In anul 1609, principele Bathory Gabor a dăruit
titlul de nobil numiţilor Marc Ioan şi Mihai din Vad, scutindu-i
de diferite taxe şi impozite.
Tot in acest an, principele a intărit in proprietatea
lor cu 2 case pe Fattyu Petru şi fiii acestuia Luca şi Gheorghe,
scutindu-i şi pe aceştia de prestaţii şi impozite. Din documente, aflăm că acest Fattyu Petru era de fapt Dumitru Petru, Fattyu fiind o poreclă care, in maghiară, inseamnă "bastard, copil din flori".
Acesta a fost innobilat pentru merite ostăşeşti deosebite,
primind in 1567 un "exempţional" (Hossu 2003: 44) [Vezi L. Makkai,
I. Rákóczi György birtokainak gazdasági iratai,
Budapest, 1954, p.433 apud Hossu 2003, p. 59].
In 1630, principesa Barass - denturgi Katalin a
zălogit localitatea respectivă feudalului Joisyai Ilona şi urmaşilor acestuia cărora le aparţine pană in 1650. La
1650 aparţine Cetăţii Chioarului, iar in 1651
sunt semnalaţi ca nobili familia Marc (15 persoane) şi Fattyu, ca nobili puşcaşi familia Snosz şi Farkaş, iar ca
libertini familia Honagos.
In anul 1702, intre familiile nobile romaneşti
sunt amintite familia Voyvod Mark şi Syorgy (Gheorghe).
In 1765 in localitate aveau proprietăţi contele Kornis Mihai, Mikes Francisc şi urmaşii acestora cărora aparţineau aproximativ
26 de familii de iobagi. cu 44 de fii şi 2 jeleri.
In 1786 proprietarul localităţii erau
contele Teleki Tamas, care avea 22 iobagi, 9 jeleri şi 1 sărac; contele Holler (Janos) Ioan cu 11 iobagi, 5 jeleri; contele Kornis Sigismund cu 10 iobagi, 4 jeleri şi 1 sărac.
In anul 1809, proprietarii localităţii Vad
erau contele Banffy Gheorghe cu 16 sesii iobăgeşti, Mark Toma cu 2, fiul lui Mark Gheorghe, Iosif şi Ksassai Mihai cu. sesie, cateva sesii iobageşti aveau cele 13 familii de Mark,
familia Pap, 2 familii de Florian şi 3 Csohan. Părţi
din sesie aveau familia: Bob, Filip şi Grosz.
In 1820, proprietarii localităţii erau
contesa Kemeny Ana şi Ksassai Eva. In 1898, propietarul satului Vad era Farkaş Ioan care a cumpărat proprietatea de la fisc, iar
la acesta, Mozsa Iacob şi Kostin Gavril au moştenit proprietatea respectivă.
3. Familii
nobiliare în Vad
Pentru faptele deosebite de vitejie, in cele 61
de sate ale Cetăţii Chioarului, sunt cunoscute 230 de familii de nobili, fiind ţinutul cu cei mai mulţi nobili romani, după
Făgăraş (Şainelic 1986: 15).
Cetatea Chioarului devine, sub principele Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) un loc sigur de adăpost, fiind luată in proprietate personală. Treptat, cetatea va
constitui un obiectiv important de apărare a nordului
Transilvaniei. Principele Francisc Rakoczi al II-lea (1704- 1711)
dispune formarea unui corp de puşcaşi profesionişti creand o categorie socială nouă, "nobilimea puşcăşească".
Innobilarea se făcea prin conferirea titlului de nobil, printr-o diplomă cu blazon, numită "armales", posesorii acestora numindu-se "armalişti" [Nobilimea armalistă era scutită
de contribuţiile obişnuite: censul, contribuţiile din vii, semănături şi alte culturi agricole. Avea obligaţia,
insă de a se supune comitelui, judelui, executorilor
şi strangătorilor de impozite comitatenşi (Arhim. Micle 2006: 25).] (Arhim. Micle 2006: 24). Membrii acestei nobilimi purtau o insignă pe care era un scut militar albastru in centrul căruia
se afla un puşcaş călare, cu uniformă verde avand o puşcă ridicată in mana dreaptă (Hossu 2003: 118). Această
nobilime se situa mai jos decat nobilimea adevărată
şi era formată din iobagi care, odată intraţi in randul "puşcăşeştilor", primeau "prerogativele libertinatului"
(puteau practica vanătoarea, erau scutiţi de dări:
cens, decime), dar erau obligaţi să execute tot ceea ce implica serviciul militar (Arhim. Micle 2006:26).
Bob
La 1809 este menţionat un anume Bob care avea
părţi din sesia iobăgească din Vad. Dr. Ioan Bobb (1834-1867) s-a născut in Vad fiind inrudit cu episcopul Bob, după tată din Mănăştur. A făcut studiile la Dej, cele secundare
la Cluj şi Blaj unde termină inainte de 1848
clasa de sintaxă. Intrerupe studiile şi funcţionează ca invăţător,
după care, in 1852, continuă studiile secundare la Blaj,
iar teologia la Viena la Colegiul Sf. Barbara. In 1862
se reintoarce de la Viena fiind numit profesor de istorie a bisericii şi drept canonic la Seminarul din Blaj, funcţie in care a rămas
pană la moarte. A tipărit un catehism şi
a publicat săptămanal in Foaia administrativă şi bisericească [Nicolae
Comşa şi Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului, Ed
Demiurg, Bucureşti, 1994, pt. Profesorul dr. Ioan
Bobb p. 94.].
In Copalnic-Mănăştur aparesemnalat,
ca nobil, Bobb de Kapolnok Monostor (Copalnic Mă - năştur)
care este innobilat la 17 martie 1664 de Michael Apafi.
Conţ (Kontz)
Materialele consemnează existenţa unui nobil Kontz de Kerpenyes (Cărpiniş), cu diplomă de la Leopold, 22 dec.1702 „dată lui Vaszilie Koncz,
allui Zacharia Urszului” (avand pe scutul de culoare albastrăun călăreţ cu sabia scoasă (Puşariu
2003 II: 193).
Ionul Vilii a lui Conţdin Curtuius se
pare că ar fi fost venit din Căpiniş fiind bunicul lui Şefan
Conţ care s-a stabilit in Vad căsătorindu-se cu Maria Roman – fata dieciţii din
Măgureni.
Costin
Documentele istorice il menţionează pe
Kostin Gavril care a moştenit (impreună cu Mozsa Iacob) proprietatea Vadului după 1898 de la Farkaş Ioan. Din documente, mai aflăm că strămoşii familiei Costin au venit
in Ţara Chioarului din Vişeu fiind consemnaţi intre nobili ca nemeşi libertini. Mai intalnim un nobil puşcaş, in Fantanele, Costin alias
Constantin de Disznopatak (Fantanele) innobilat la 1650
de G. Rakoczi avand pe un scut albastru un călăreţ
(equite) cu puşcă. Mai este semnalat
şi un preot Ioanne Costinu in Satu Nou de Sus (cf.
Puşcariu 2003, II: 65).
Farcaş
La 1602, este pomenit Cserenyi Farkas, căruia
principele Bathory Sigismund i-a donat localitatea Vad.
In 1651 este semnalat ca nobil puşcaş un anume Farkaş, probabil un descendent al lui Cserenyi Farkas.
Valer Hossu (2003: 154) aminteşte in lista formată
din puşcaşii Cetăţii Chioarului pe un Virtolomei Farcaş (Lupul) din Vad. Presupunem, pe bună dreptate, că numele Farcaş a fost traducerea celor care aveau porecla Lupul [La poporul roman, mai ales la maramureşeni, este bine cunoscut ritualul
ca un copil bolnav să fie vandut, in mod simbolic,
unui animal puternic cum este lupul sau ursul. Copilului
i se schimba, după aceea numele in Lupul, Ursul in
speranţa că puterile acestor animale se vor răsfrange
asupra copilului, acesta obţinand forţa, sănătatea şi vigoarea
lor]. mai ales a celora care erau in serviciul militar
al cetăţii. Se ştie că aceştia, cand plecau la luptă, imbrăcau
o piele de lup, urmand un ritual precreştin după care, pielea de lup ii apăra de duşmani pe cei care o purtau [Lupul este prezent şi
la alte popoare, chiar de pe alte continente, in calitate
de animal totemic, protector al tribului. Apare, cu precădere, la indienii din
America de Nord dand naştere la diverse grupări
numite: Războinicii Lupi, Fiii Lupului sau
Fraţii
Lupului. Şi aceştia imbrăcau
piei de lup pentru a prelua de la acesta: forţa, curajul, ordinea şi răbdarea. Pentru indoeuropeni, lupul era un prădător
de temut şi-l numeau Varka.
Merită să amintim aici că strămoşii noştri, dacii, aveau ca drapel lupul cu coada de dragon (balaur) cu care işi speriau inamicii. Se pare că acest simbol scotea nişte urlete
asemănătoare lupului, atunci cand sufla vantul.
Mircea Eliade (Les Dacos et les loups, Numen, VI (1959), p.15- 31) consideră, pe baza unei naraţiuni aparţinand lui
Strabon, că se poate interpreta numele dac=
lup, dacus <gr.o "lup"
(cf.
Farcaş 2002- 2003: 289-293). ].
In 1898, propietarul satului Vad era Farkaş
Ioan care a cumpărat proprietatea de la fisc. Farkaş Ion (stră-străbunicul autorului) a avut 5 copii: Ştefan – plecat
in America fără să mai revină vreodată, Alexandru, numit Şandor (după influenţa maghiară), a fost invăţător
in satul Vad, Gheorghe (Gyuri), Anuca şi Aurel, devenit
notar, s-a stabilit la Chiuza, in judeţul Bistriţa-Năsăud.
Din spusele lui Ştefan Farcaş (tatăl autorului) acest stră-străbunic deţinea in Vad 80 de iugăre de pămant la
acea dată (aprox. 46 ha).
Ca nobil, intalnim des menţionat numele Farcaş
(Farkaş) şi in zonele vecine. Astfel, la 1458 este semnalat un nobil maramureşean pe nume Petru Farkasrevy [Vezi Puşcariu
2003, partea a II-a, p.103 – numit homo regius la
1450.] din Vad [Vadul Izei n.n.] care, alături de alţi
nobili, il va ajuta pe Ioan Micle de Şugatag intr-un conflict impotriva nobilului Ambrozie de Dolha. Despre acest conflict va afla regele Matei Corvin, care emite, in 1459, un ordin de cercetare impotriva
lui Ioan Micle şi a celorlalţi nobili care l-au
ajutat [Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maram., doc.248, p.425].
Documentele mai menţionează un nobil Farkas
de Disznopatak (Fantanele) 1650 (cu insemnul unui călăreţ
cu puşcă), Farkas de Dragomir (Dragomireşti)
1486, Farkas de Peterite (Peteritea), Farkas de Sima (Vima)
1722 (acesta avea pe scut albastru un lup argintiu stand
in picioare) (Puşcariu 2003, II: 102).
Blazoanele Familiei Farcaş pe toată Transilvania
din dr. Victor baron de Coroianu Familii nobile din Transilvania, diplome şi blazoane, Ed. Gutinul Baia Mare 2001 (blazoanele alăturate la p. 120-
121).
FARKAS I de HARINNA Strămoşul familiei Lupu
(Fărcaş) de Harinna este Toma Lupu (1320), voievod
al Transilvaniei. Donaţia Harinna a fost primită la 6 Aprilie 1411. Genealogia familiei a fost continuată de Nicolae (1475) Lupu de Harinna, care apare in uneledocumente scris şi Harinnai.
Blazonul e gravat pe un pocal de argint din anul 1634 care i-a aparţinut Cristinei Harinna, fiica lui Ion Lupu de Harinna şi. a Anei Perusich (vezi Turul VII, 1889, 100).
Familia nobilă ardeleană, care s-a stins,
avea strămoş comun şi a - celaşi blazon cu familia Gereb de Vingard, Radu de Palast, Szecseny şi chiar cu Gereb de Petofalva.
Ultimul membru al familiei a fost Francisc al IV-lea
(1709), care era stră-străstrănepotul lui Nicolae Lupu (Farkas) (N.J.V. 53, 56)
Marc
In anul 1609, principele Bathory Gabor a dăruit titlul de
nobil numiţilor Marc Ioan şi Mihai din Vad, scutindu-i de
diferite taxe şi impozite. La 1651 este semnalată, in Vad, familia
nobilului Marc care avea in componenţă 15 persoane.
In anul 1702, intre familiile nobile
romaneşti din Vad, sunt amintite familia lui Voyvod Mark. La 1809,
sunt pomeniţi, printre proprietarii localităţii, familia lui Mark
Toma cu 2 sesii iobăgeşti, impreună cu fiul lui, Mark Gheorghe
cu . sesie iobageasca.
Micle
Familia Micle il are, ca prim reprezentant pe domeniul Chioarului sau al Cetăţii de Piatră cum mai era denumită, pe
Ioan Micle, innobilat de regalitatea maghiară şi care era
baron de Şugatag. Acesta, se pare că s-a instalat cu familia
sa in satul Copalnic in urma unui schimb de moşii cu Nicoloae Dragffy,
descendentul lui Drag şi moştenitorul domeniului Surduc-Copalnic.
Semnalat documentar intr-un act emis la 27 mai 1446, Ioan Micle, unul din fiii lui Nicolae Micle din Şugatag, este numit homo regius
"om impărătesc" fiind autorizat cu puteri regale incontestabile (ibidem,
p.117). In această calitate de "om impărătesc" este intalnit intr-un
act emis la 10 iunie 1456 sub numele de "Iohannes filius Nicolai de
Swgathagh" de către regele Vladislav al V-lea Postumul (1453- 1457). Tot in 1456 il găsim menţionat ca fiind participant la războiul
de apărare al Belgradului impotriva turcilor alături de alţi
maramureşeni. In urma conflictului cu Ambrozie de Dolha, Ioan Micle
de Şugatag
nu-şi pierde calitatea de homo regius "om impărătesc", care va fi reinnoită in 1462 şi 1465.
Pe nobilul Ioan Micle il intalnim menţionat in lupta de
la Baia a lui Matei Corvin impotriva lui Ştefan Vodă al Moldovei
din 1467. In măcelul iscat la Baia, trupele maghiare suferă
o ruşinoasă infrangere, regele Matei Corvin este rănit şi
va fi salvat de faimoasa gardă personală, numită "sumanele negre"
din care făcea parte şi Ioan Micle. Acesta, impreună cu tovărăşii
săi maramureşeni il vor transporta pe rege la Braşov. Salvatorii
regelui vor fi numiţi fideles familiares nostros "credincioşi
familiari ai noştri" [Dr. Mihalyi depşa 1900, doc.289, p.498.].
La 14 septembrie 1469 regele Matei Corvin declară liber
baroni pe nobilii maramureşeni care i-au salvat viaţa, intre aceştia se afla şi Ioan Micle de Şugatag.
La 3 iulie 1579 este semnalat Mikle de Szurdok-Kapolnok (Copalnic) cu diplomă de la Chr. Bathori şi avand insemne pe scut un bărbat cu sabia scoasă (Puşcariu, 2003, II; 240).
La 1505 este menţionat Giula (numit şi Iulius), fiul
lui Ioan Micle ca suţinător al aşezămantului monahal
de la Copalnic-Mănăştur.
La 29 august 1526, membrii familiei Micle vor participa la bătălia
de la Mohacs unde chiar regele Ludovic al II-lea (1516-1526) va muri pe campul de luptă impreună cu elita nobilimii maramureşene.
Din Copalnic vor migra o serie de descendenţi ai lui Ioan
Micle. Intalnim, dintre aceştia, in Copalnic-Mănăştur
şi Făureşti [Din Făureşti avem o altă familie nobiliară, Cozma. Astfel, la 20 august 1659 Grigore Cozma din Făureşti primeşte statut "nobiliar puşcăşesc" prin care era scutit de
sarcinile ţărăneşti, avand stemă de puşcaş
călăreţ. (Vezi Hossu 2003: 120).].
Moja
După 1898 este semnalat Mozsa Iacob care moşteneşte
Vadul (alături de Kostin Gavril) de la numitul Farkaş Ioan.
Ca nobil, documentele mai menţionează pe Mosa de Korulya
(Coruia) innobilat de regele Francisc I (Puşcariu 2003, II: 21).
|
