De citit această istorie găsită pe internet al EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A MARAMURESULUI ŞI SĂTMARULUI -

Fiecare popor îsi are istoria sa cu maretii si vitregii, dar poporul român a avut parte de mai multe vitregii decât de maretii, trecând prin multe încercari grele, fiind nevoit sa faca multe sacrificii pentru pastrarea fiintei nationale si a credintei stramosesti. Neamul românesc poate fi asezat în rândul neamurilor înzestrate cu un crestinism de origine apostolica, crestinism care s-a confundat cu însasi istoria poporului român. Ca pe întreg pamântul românesc, si în Maramures românii au trait, înca de la începuturi, în credinta rasariteana, Maramuresul fiind tara dacilor liberi si a voievozilor întemeietori de tara, tara bisericilor de lemn care au împrastiat si împrastie în permanenta lumina ortodoxiei. În ceea ce priveste viata bisericeasca a românilor din Maramures, exista date foarte putine pâna în secolul XIV, fapt cauzat de invazia popoarelor migratoare care au distrus sate si biserici, precum si multe documente si carti de valoare existente în locasurile de cult. Desi izvoarele arheologice privind viata bisereiceasca a românilor din Maramures dateaza din secolul IX-XII, sursele mai sigure sunt documentele ce provin din secolul al XIV-lea, în care se pomeneste despre preotii români din acele timpuri. Spre exemplu, într-un document din 10 februarie 1364, aflam despre existenta lui Miroslav Preotul, referitor la cedarea unor mosii între unele familii nobiliare. Putem afirma cu certitudine ca pâna în secolul al XIV-lea Biserica Ortodoxa maramureseana era foarte bine organizata, cu preoti, biserici sau manastiri, dovada elocventa fiind Manastirea “Sfântul Arhanghel Mihail” din Perii Maramuresului, atestata documentar la 13 august 1391, când este ridicata la rangul de stavropighie, sub jurisdictia Patriarhiei de Constantrinopol, iar egumenul manastirii, Pahomie, primeste rangul de “exarh patriarhal”. Mai târziu, în secolul al XVI-lea exista în Maramures o organizarea bisericeasca la nivel de episcopie, fapt dovedit de participarea episcopului Efrem de la Manastirea Habra sau Habrul, la sinodul ortodox din 2 iunie 1600, convocat de Mihai Viteazul la Suceava. Dupa tradarea credintei stramosesti de catre Atanasie si începutul luptei stapânirii habsburgice împotriva românilor ortodocsi pentru trecerea lor la uniatie, tinutul Maramuresului a ramas unul ortodox, propaganda de dezbinare fiind stopata de Episcopul Iosif Stoica, care a platiti scump pentru atitudinea sa. Din pacate, în secolul al XVII-lea, interesele straine au reusit sa destrame Episcopia Ortodoxa a Maramuresului. Astfel, în 1737, guvernatorul Ardealului din Cluj trimite Comitetului din Sighet un ordin prin care episcopul ortodox român Dosoftei din Maramures sa fie supravegheat, iar daca se va afla ca a sfintit numai un singur preot ortodox, sa fie prins si dus la comandantul cetatii Hust. Toate aceste actiuni vor avea ca finalitate desfiintarea definitiva a Episcopiei Maramuresului în 1740, asigurându-se, într-o oarecare masura, triumful catolicismului, impus prin teroare, minciuna si împilare. Chiar daca lipsesc date concrete privind existenta unei organizari protoieresti în aceste tinuturi, documentele anului 1869 vorbesc despre parohiile ortodoxe din zona Lapusului si Chioarului, organizate sub denumirea Protopopiatul Cetatatea de Piatra, Protopopiat desfiintat în anul 1736, odata cu uniatia, dar care, se pare, n-a încetat sa fiinteze. Datele desprinse din aceste documentele privesc inventarierea fondurilor parohiale, evidenta personalului preotesc sau corespondente referitoare la constructiile bisericesti si scolare. Impunerea catolicismului cu înversunare de catre stapânirea habsburgica, nu si-a atins scopul în totalitate, caci gasim înca numeroase parohii ortodoxe în aceste tinuturi. Iar faptul ca în Baia Mare nu ia fiinta o parohie ortodoxa decât dupa Marea Unire din anul 1918, se explica prin importanta covârsitoare pe care a avut-o orasul în ochii stapânitorilor. Din anul 1922, episcopul Nicolae Ivan al Vadului, Feleacului si Clujului, care a pastorit si partile Maramuresului, partile Lapusului si Chioarului, a raspuns unor cereri tot mai insistente, hotarând înfiintarea parohiei ortodoxe române de la Baia Mare. Astfel, în acelasi an, 1922, preotul Alexiu Latis din parohia Plopis este însarcinat cu organizarea si administrarea noii parohii la Baia Mare, fiind apoi ales preot paroh al acestei comunitati ortodoxe ce crestea cu fiecare zi. Trebuie mentionat faptul ca sediul protopopesc nu avea o resedinta stabila, acesta stabilindu-se în functie de parohia în care activa preotul protopop, fapt pentru care Laschia, Carpinis sau alte localitati sunt mentionate drept sedii protopopesti. În anul 1924 Protopopiatul Ortodox Român al tractului “Cetatea de Piatra” îsi muta resedinta de la Surduc-Copalnic, (azi comuna Copalnic Manastur), la parohia Baia Mare, care devine sediul Protopiatului Cetatea de Piatra, desfiintat în 1736, si care nu dupa multa vreme se va numi Protopopiatul Ortodox Român Baia Mare. În anul 1926, este ales protopop al Protopopiatului Cetatea de Piatra parintele stavrofor Alexiu Latis, paroh al parohiei Baia Mare. S-a nascut la Târgu Lapus în 26 iulie 1882, ca fiu al lui Alexa si Lucretia Latis, viitorul protopop începându-si primii ani de scoala la Târgu Lapus, iar gimnaziul si liceul la Baia Mare. În timpul liceului, a avut dificultati cu administratia scolii, fapt pentru care trece la Liceul Fundational din Nasaud, unde în 1902 îsi ia bacalaureatul. Dupa terminarea liceului se înscrie la Institutul Teologic din Sibiu, unde desfasoara o frumoasa activitate culturala, participând la întocmirea „Dictionarului Enciclopedic” al lui Diaconovici si la toate actiunile de manifestare ale asociatiei Astra. În 1905 primeste Absolutoriu si Licenta în Teologie, dupa care, timp de aproximativ doi ani, dornic sa cunoasca îndeaproape viata românilor de la sat, cutreiera locurile si plaiurile Lapusului, Chioarului si Codrului, culegând folclor. În 1907 se casatoreste cu Lucretia Filip si este numit paroh în Stoiceni, lânga Târgu Lapus, iar doi ani mai târziu este transferat la parohia Plopis, unde va functiona pâna în anul 1922, când va fi numit de Episcopul Nicolae Ivan al Episcopiei Clujului, preot cu menirea de a înfiinta si a pune bazele noii parohii din Baia Mare. Dupa numirea sa ca protopop, parintele Alexiu Latis desfasoara o admirabila activitate pe plan bisericesc, numarul parohiilor ortodoxe crescând la 35 de unitati. Senator de Baia Mare sau presedinte al Asociatiei Astra, protopopul Alexiu Latis a fost o personalitate complexa, desfasurând o bogata activitate pe plan pastoral, administrativ sau cultural-bisericesc, de numele lui leagându-se multe realizari si evenimente din acest protopopiat. În decurs de un deceniu, între 1925-1935, în regiunea Maramures, cu cele doua judete, Maramuresul si Satmarul, s-a desfasurat un proces de revenire la ortodoxie de o mare intensitate si profunzime, încât a fost necesara cuprinderea credinciosilor într-o Episcopie. În 1931, ramânând vaduv, protopopul Alexiu Latis începe truda de organizare a Episcopiei Ortodoxe de Maramures cu sediul la Sighet, fiind ales în Comisia ce urma sa se ocupe de reînfiintarea vechii Episcopii de Maramures. Reparându-se nedreptatea istorica de veacuri, Consiliul de Ministri, prin temeiul nr. 1.874 din 14 iulie 1937, publicat în Monitorul Oficial nr. 167 din 23 iulie 1937, confirma hotarârea sinodala de reînfiintare a Episcopiei Maramuresului cu resedinta la Sighet si cu jurisdictie asupra manastirilor si parohiilor ortodoxe române, din cadrul protopopiatele Sighet, Baia Mare, Cetatea de Piatra si Satu Mare. Odata cu înfiintarea vechii Episcopii de Maramures în 1937, protopopul Alexiu Latis este numit consilier episcopal, dar, nu peste multa vreme, regimul hortyst a perceput Biserica Ortodoxa ca pe o institutie româneasca puternica, fapt pentru care, în perioada 1940-1945 începe pentru crestinii ortodocsi din nord-vestul Transilvaniei un adevarat calvar care n-a ocolit nici tânara Eparhie a Maramuresului. Astfel, Episcopul Vasile Stan a fost expulzat din Maramures în anul 1940, fiind urmat de o parte din personalul Episcopiei la Sibiu, situatie în care prerogativele administrativ-bisericesti sunt trecute vicarului episcopesc Alexiu Latis, prin Decretul nr. 72/1940, din 31 august: “Prea Sfintitului Domn Nicolae Colan, Episcopul Ortodox al Clujului. Cu frateasca dragoste te înstiintez ca nerecunoscându-mi-se cetatenia maghiara, nu ma pot înapoia deocamdata la scaunul Eparhiei mele de Sighet si în mijlocul lor. Drept aceea îti transmit toate puterile jurisdictionale si canonice ce le-am exercitat ca episcop asupra Episcopiei Ortodoxe a Maramuresului, cu rugamintea sa iei în absenta mea în parinteasca ocrotire aceasta Episcopie, cu preotii si credinciosii… Notez ca vicarul meu la Sighet este parintele Alexiu Latis, care are împuternicirea sa ma înlocuiasca.” Semneaza Vasile Stan, Episcopul Ortodox al Maramuresului. Nu dupa mult timp, vicarul episcopal Alexiu Latis raporteaza, prin adresa nr. 162/1940 persecutia la care a fost supus, persecutie ce a culminat cu închisoarea de ortaci de la Satu Mare. Dupa expulzare, Alexiu Latis s-a stabilit la Sibiu pâna în 1946, fiind pensionat la 1 august 1945 pentru limita de vârsta, dar revine la Baia Mare, unde participa la alegerea episcopului Sebastian Rusan. Sub povara celor 67 de ani de zbucium, necazuri, închisoare si razboi, trece la cele vesnice la 17 februarie 1949. Odata cu reînfiintarea Episcopiei Ortodoxe din Maramures, cu sediul la Sighet, în anul 1937, primul Protopop al Protopopiatului Cetatea de Piatra, Pr. Alexiu Latis, fiind numit Consilier la Episcopia nou înfiintata, din acest an, 1937, la conducerea Protopopiatului din Baia Mare, îl gasim pe P.c. Pr. Stefan Barbos, ca administrator protopopesc. Originar dintr-o veche familie ortodoxa de tarani din satul Ciocotis, urmeaza primele clase elementare în localitatea natala, dupa care absolva clasele gimnaziale si de liceu, luându-si bacalaureatul. Dorind sa urmeze calea preotiei, îsi continua studiile la Academia Teologica din Cluj-Napoca si se casatoraste cu tânara Lucretia din Sacalaseni, fiind numit paroh în Parohia Ciocotis. Începând cu anul 1937, Pr. Stefan Barbos administreaza, atât parohia Baia Mare, cât si Oficiul protopopesc Baia Mare, misiunea protopopului nefiind usoara, încercându-se mentinerea unitatii ortodoxiei. În urmatorii ani, pâna la odiosul Dictat, Protopopiatul Cetatea de Piatra îsi desfasoara activitatea si pe plan misionar-pastoral, atât prin conferinte, prin care se mentinea unitatea de duh si de credinta, cât si în luarea în comun a unor masuri împotriva iredentismului maghiar acolo unde era necesar. Aceasta perioada grea de dictat, în care se gaseau credinciosii din nord-vestul Ardealului, face ca pastorii sufletesti, împreuna cu Protopopul, sa fie mai aproape de sufletul pastoritilor lor. Înca din primele zile ale agresiunii, peste institutia religioasa, peste preoti si peste masele de credinciosi, s-a abatut teroarea, manifestata prin devastari si distrugeri, pângariri ale lucrurilor sfinte, prin omoruri si schingiuiri, expulzari si arestari a slujitorilor altarelor si a a credinciosilor, ceea ce determina desfiintarea Episcopiei Maramuresului la 18 septembrie 1948 si reducerea numarului de parohii din cadrul Protopopiatului Cetatea de Piatra la 17 unitati, parohiile din cadrul Protopopiatul Baia Mare fiind trecute sub jurisdictia Eparhiei de Oradea. Aceasta stare de fapt a durat pâna la 1 aprilie 1968 când, odata cu împartirea administrativa a tarii pe judete, Maramuresul a trecut în întregime la Eparhia Vadului Feleacului si Clujului. În aceasta perioada vitrega, pe plan misionar, pastoral si liturgic, Biserica prin slujitorii ei si-au facut cu prisosinta datoria. Astfel, din punct de vedere pastoral-misionar, se strâng legaturile între protopop si preotii parohi, prin conferinte si rapoarte privind, mai ales, combaterea sectarismului, starea asezamintelor parohiale, întretinerea lor sau privind numarul credinciosilor. Din temele conferintelor pe anul 1944, mentionam conferinta cu tema „Atragerea credinciosilor la vecernie si paraclise si combaterea lecturilor sectare”, iar pe anul 1945, „Evanghelia si asistenta sociala”, „Crestinismul si problemele sociale”, „Bogatia si saracia în lumina Evangheliei” sau „Preotul si necesitatea educatiei religios-morale în scolile primare”, tot pe aceasta linie dându-se o circulara privind combaterea analfabetismului de la sate si orase. În anul 1947 este numit la conducererea Protopopiatului Baia Mare, protos pensionar Alexiu Latis, an în care se trimite o circulara prin care se îndeamna preotii sa faca o colecta în vederea ajutorarii fratilor crestini din zonele bântuite de seceta si sa trimita rapoarte privind documentatia terenurilor bisericesti. În timpul de dupa razboi, gasim o perioada mai obscura din punct de vedere a datelor istorice si cronologice, fiind o perioda în care se încearca vindecarea ranilor prilejuite de razboi, precum si a altor rani produse de atrocitatile ocupantului. Începe ocuparea parohiilor de catre preoti, repararea stricaciunilor, precum si completarea si înzestrarea bisericilor cu toate cele de trebuinta. Dar, Biserica nu a scapat din vedere nici noile transformari radicale care se întrevedeau, tocmai de aceea, prin mijloacele ei specifice, a pregatit credinciosii prin catehizari, încercând prin aceasta si asezarea în sufletul pastoritilor a nadejdii în pronia divina. Astfel, conferintele tinute în aceasta perioada sunt axate pe teme ca: „Crestinismul si problemele sociale”, „Evanghelia si asistenta sociala”, sau „Sufletul românesc si problema sectara între noile conceptii de viata”. Anul 1948 aduce cu sine venirea la putere a unei orânduiri, cea comunista, care a cerut numeroase jertfe din partea poporului român, atât a credinciosilor, cât si a slujitorilor lor. Dar anul 1948 este marcat de revenirea fratilor uniti cu Roma la Biserica mama, fapt ce determina o noua organizare teritorial-administrativa a Protopopiatului Baia Mare, conform noilor organizari si legi emise de autoritatea statului. Meritul Bisericii Ortodoxe se vadeste în aceasta perioada de a sluji cu abnegatie mentinerea credintei strabune prin predici si purtare morala a slujitorilor sfintelor altare, începându-se reconstructia unui mare numar de biserici si case parohiale noi. Pentru o scurta perioada de timp, la conducerea Protopopiatului s-a aflat Pr. Iosif Tint, fiind mutat în Maramuresul istoric, dupa care, timp de aproape un an de zile a condus destinele Protopopiatului Baia Mare P.c. Huzau Vasile, care a activat, apoi, o perioada îndelungata ca secretar al Protopopiatului si paroh la Catedrala din Baia Mare, amintit pâna în anul 1951, perioada în care Biserica este pusa fata-n fata cu noi probleme si o noua orientare privind slujirea credinciosilor sai, precum si însasi existenta ei de a via. În anul 1951 gasim ca Protopop la Baia Mare pe Pr. Popa Ilie, om capabil si bun administrator, dar care pleaca la Dorohoi, în Moldova. Din punct de vedere pastoral-misionar, amintim conferinte cu teme ca: “Evenimente si democratia”, “Sufletul românesc si problema sectara între noile conceptii de viata”, “Functiunea catehetica a liturghiei”. În anul 1953 are loc, sub presedentia Episcopului Valerian al Oradiei conferinta cu tema „Darea de seama asupra Congresului Mondial al Pacii” tinut la Viena între 12-14 decembrie 1952. Începând cu anul 1955, Oficiul protopopesc din Baia Mare este condus de P.c. Pr. Protopop Aurel Gliga, care s-a nascut la 20 martie 1904, în comuna Râpa de Sus, azi Vatava din judetul Mures, ca cel de-al saselea copil al Pr. Nicolae si Aurelia. Îsi începe scoala primara în Reghin, la Scoala Saseasca, facând cunostinta si cu slova româneasca la scoala din comuna, pentru ca anii de educatie sa si-i încheie la Liceul Graniceresc din Nasaud, primind de la Episcopia Clujului o bursa pe patru ani pentru a urma Facultatea de Teologie din Cernauti, al carei licentiat devine în anul 1926. În perioada anilor 1926-1929, cât a stat la Cluj, a functionat ca profesor de religie, detinând în paralel si postul de Sef de Cabinet al Episcopului Nicolae Ivan, timp de un an, apoi pe cel de Secretar al Academiei Teologice si Pedagog al Internatului Teologic. În 1929 este numit preot paroh în parohia Toplita unde a pastorit timp de 11 ani, pâna în vara anului 1940, când i se înmâneaza pentru activitatea sa neobosita în via Domnului de catre Episcopul Nicolae Ivan, Diploma de recunostinta si postul de Protopop si cel de paroh în orasul Turda, fiind ales si instalat acolo în 30 iunie 1940. Aici a trait anii grei ai începutului de razboi cu toate urmarile nefaste, mai ales refugiul credinciosilor din Ardealul ocupat de hortisti, pe care i-a ajutat cu hrana si cu adapost. Ca o încununare a eforturilor sale pe plan cultural, în 7 august 1943, este ales membru pe viata a asociatiei Astra. În anul 1955 este numit Protopop al Protopopiatului Baia Mare, unde va functiona pâna în anul 1960 desfasurând o bogata activitate misionara, pastorala si liturgica, pentru ca dupa anul 1960 sa functioneze ca preot raroh la Parohia Lapusel, stingându-se din viata în anul 1983. În anul 1960 este ales ca Protopop de Baia Mare P.c. Pr. Dr. Pop Carol, nascut la 9 august 1908, în localitatea Cavnic, fiul lui Maria si Aurel Pop, oameni simpli, cu posibilitati modeste. Primele clase primare le face la Cavnic, o parte în Baia Mare, familia mutându-se, apoi, în Firiza, unde parintii lui se angajeaza la o exploatare miniera pentru a se putea întretine. Urmeaza liceul Gheorghe Sincai din Baia Mare, în perioada anilor 1925-1929, predând ore elevilor de la ciclul gimnazial pentru a-si putea continua studiile, reusind sa-si ia bacalaureatul în Carei, judetul Satu Mare. Timp de un an urmeaza Institutul Teologic Greco-Catolic de la Gherla, fiind trimis cu o bursa la Roma, unde, timp de trei ani, studiaza teologia si filosofia, luându-si doctoratul în filosofie. Revenit în tara, este numit preot pe seama Parohiei Gherausa din judetul Satu Mare, pe care o pastoreste timp de aproape 19 ani, cu frumoase realizari, fiin retinut, în timpul Dictatului de la Viena, pentru putin timp. Meritul incontestabil al P.c. Protopop Dr. Pop Carol a fost acela ca s-a numarat printre cei 38 de protopopi care în 1948, la 21 octombrie, au semnat actul de revenire la sânul Bisericii de care, cu aproape 250 de ani în urma, s-au despartit. În cadrul sedintei ce a avut loc în biserica Sf. Nicolae din Baia Mare, prezidata de I.P.S. Sebastian Rusan, P.c. Pr. Dr. Pop Carol este numit Protopop al Protopopiatului Ortodox Român Baia Mare. Pâna la numirea sa ca Protopop, pr. Carol Pop a functionat, o perioada, ca vicar al P.S. Valerian al Oradiei si o perioada ca Protopop la Satu Mare. Personalitatea P.c. Pr. Protopop Dr. Carol Pop s-a vadit, atât prin frumoasa si vasta cultura, cât si prin tinuta si prestanta lui demna, fiind apreciat de confratii sai din subordine, conducând Oficiul protopopesc pâna în 1978, când se pensioneaza. Pentru meritele sale, atât pe tarâm bisericesc, cât si social, a fost distins cu cele mai înalte onoruri bisericesti, dar si de catre autoritatile statului. Odata cu pensionarea P.c. Pr. Protopop Dr. Pop Carol, parintele Mociran Gavril este ales Protopop al Protopopiatului Baia Mare în 1978, functionând si ca preot al bisericii Sfântul Nicolae din Baia Mare. Protopopul Mociran Gavril s-a nascut în Carbunar, o veche parohie ortodoxa, la 20 august 1940, ca primul fiu dintre cei trei copii ai lui Vasile si Rozalia, oameni simpli, dar cu o puternica credinta în Dumnezeu. Clasele primare le-a urmat în satul natal, iar ciclul doi la scoala din Grosi, pentru ca în 1955 sa se înscrie la Seminarul Teologic din Cluj-Napoca, pe care-l absolva în 1960, iar în urmatorii patru ani, 1960-1964, îsi desavârseasca studiile teologice la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu. Dupa terminarea facultatii, timp de un an, functioneaza ca prim-cântaret la Catedrala ortodoxa din Baia Mare, fiind hirotonit pe seama parohiei Mara, unde va pastori pâna-n anul 1968, an din care, cu data de 1 iulie, parintele Mociran Gavril, functioneaza ca preot paroh în Parohia Bozânta Mare, pâna la 31 decembrie 1969. Activitate rodnica desfasurata în cei cinci ani de pastoratie în cele doua parohii, determina transferul Pr. Mociran Gavril la biserica Sfântul Nicolae din Baia Mare, începând cu 1 ianuarie 1970. În acest timp, din 1968, a lucrat si ca secretar al Protopopiatului, pâna în 1973. Înca din primii ani de pastoratie si-a creat o personalitate de mare orator, slujind si vorbind pe întelesul auditorului, fiind deseori invitat cu ocazia serviciilor religioase în parohiile din cadrul Protopopiatului Baia Mare. Odata cu anul 1990 au aparut actiunile de prozelitism si de pretentie a Bisericii Unite cu Roma, de dezbinare a credinciosilor de acelasi neam, care, pentru a-si atinge scopul, nu s-au dat în laturi de-a aduce jigniri si amenintari preotilor si ierarhilor Bisericii Ortodoxe. P.c. Protopop a avut întâlniri cu reprezentantii Bisericii Unite, facând propuneri rezonabile în vederea aplanarii situatieiaparute. Pozitia intransigenta a P.c. Protopop Mociran Gavril în pastrarea credintei stramosesti a facut sa fie supus mai multor amenintari si chiar atentate la viata si la familia sa, în mai multe rânduri, la Cetatele, Sisesti, ori la locuinta personala, pentru ca, macinat de o boala nimicitoare, sa se stinga din viata în vara anului 1995. Dupa trecerea în eternitate a Pr. Protopop Mociran Gavril, este numit în functia vacanta de P.c. Pr. Filip Ioan. Nascut la 7 ianuarie 1940 în localitatea Cupseni, jud. Maramures, dupa clasele gimnaziale se înscrie la Seminarul Teologic din Cluj, precum si la Scoala tehnica miniera din Baia Mare, studiile teologice desavârsindu-le în cadrul Institutului Teologic din Sibiu. Timp de cinci ani si jumatate functioneaza ca tehnician minier la Centru de cercetari pentru minereuri neferoase din Baia Mare, iar la 9 noiembrie 1968 este hirotonit preot pentru trebuintele Parohiei Oarta de Jos din cadrul Protopopiatului Baia Mare. Din data de 1 octombrie 1973 a fost transferat la Parohia Lapusel, pentru ca începând cu anul 1979 sa functioneze la Parohia Baia Mare IV-Valea Rosie din Baia Mare, ocupând, în paralel si postul de preot misionar, iar apoi pe cel de secretar protopopesc în cadrul Protopopiatului Baia Mare. Dupa moartea fostului protopop Mociran Gavril, în anul 1995, este numit în functia vacanta de protopop, functie pe care o detine pâna în anul 2002, când este pensionat pentru limita de vârsta. Pe tot parcursul activitatii sale desfasurate la parohiile pastorite, precum si în cadrul Protopopiatului, Prea cucernicia sa s-a dovedit a fi un vrednic slujitor al sfântului altar, un bun administrator si gospodar al treburilor bisericesti. La 1 septembrie 2002, conducerea Protopopiatului Ortodox Român Baia Mare i-a fost încredintata P.c. Pr. Coroian Fabian, inspector eparhial în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Maramuresului si Satmarului, care a ocupat, mai întâi, functia de protopop interimar, iar apoi pe cea de protopop titular. Imediat dupa preluarea Protopopiatului, s-a trecut la rezolvarea problemelor administrative stringente. Astfel, întrucât Protopopiatul Baia Mare functiona de ani de zile într-o cladire a parohiei Baia Mare I de pe strada Vasile Lucaciu nr. 49, s-a reusit amenajarea unui sediu protopopesc într-o cladire de pe str. Simion Barnutiu nr. 8, cladire construita în colaborare cu parohia Sf. Nicolae-Baia Mare si cu parohia Baia Mare II, noul sediu fiind înzestrat cu tot ceea ce este necesar pentru o buna functionare. Totodata, în anul 2006 s-a reusit, prin efortul vrednicilor preoti ai Protopopiatului Baia Mare, achizitionarea unui autoturism necesar pentru nevoile institutiei. La centrul protopopesc îsi desfasoara activitatea, pe lânga P.c. Pr. Protopop Coroian Fabian si Pr. Buia Ioan-Zorel, secretar protopopesc, Muresan Maria, contabil si Roman Marioara, îngrijitor. La ora actuala, Protopopiatul Ortodox Român Baia Mare cuprinde un numar de 152.332 credinciosi, conform recensamântului populatii din anul 2002, fiind structurat în de 86 parohii, 1 filie, 1 manastire si 1 schit, deservite de 222 angajati, dintre care 92 personal clerical si 130 personal neclerical. Date privind existenta Episcopiei Maramuresului si Satmarului Cu o existenta ce se intinde pe parcursul a sase secole (1391 - actul patriarhal al patriarhului Antonie al Constantinopolului, prin care manastirea Peri din Maramures devine Stavropighie), Episcopia Maramuresului a avut o istorie extrem de zbuciumata. In pofida credintei puternice a maramuresenilor si atasamentului lor fata de Ortodo­xie, ei n-au avut parte de o organizare bisericeasca bine asezata, si care sa nu fie vulnerabila la apartenenta acestui spatiu binecuvantat unor administratii trecatoare, care i-au negat si suprimat intotdeau­na drepturile. Pana in 1705, cand este aruncat in inchisoare episcopul Iosif Marturisitorul din Maramures, pe care Sfantul Sinod al B.O.R. l-a canonizat in 1992 la propunerea P. S. Episcop Justinian, si apoi in 1739, cu ultimul episcop ortodox amintit in Maramures cu numele de Gavril de Barsana, care a rezidat pe locul unde astazi din jertfa, rugaciunile, statornicia lui in credinta si binecuvantarea P. S. Justinian, a reinviat manastirea cu acelasi nume, scaunul episcopal al ierarhilor de Maramures nu era intr-un loc anume si mai cu seama nu era intr-un centru urban. Cel mai adesea era intr-o manastire, iar episcopul era ceea ce profesorul si istoricul Mircea Pacurariu numeste in Istoria Bisericii Ortodoxe Romane - (horepiscop, adica episcop de tara). Voievozii maramureseni au incercat si adesea au reusit sa infiripeze centre bisericesti superioare pe langa curtea lor, insa datorita imprejurarilor istorice si spatiului geopolitic caruia apartinea Maramuresul, interesul Imperiului Austro - ungar a fost atat de mare in zona incat insusi voievodul Bogdan din Cuhea Maramuresului, unul dintre cei mai reprezentativi, a fost nevoit, fiind declarat infidel al Curtii imperiale, sa-si paraseasca Maramuresul drag si sa plece in pribegie peste munti, unde pune bazele statului Moldova - 1359. Din 1739 - cu ultimul episcop ortodox amintit cu numele si pana in 1937, Maramuresului nu i-a fost ingaduit sa aiba episcop ortodox datorita uniatiei care a fost o actiune politica impusa cu forta. La 1700 romanii au fost declarati uniti fara sa fie consultati, iar daca au indraznit sa-si ridice glasul, represiunile erau atat de violente si inumane incat acestia s-au resemnat in noua situatie. Declarati uniti, in masa - deci in mod formal - in fond ei tineau pe mai departe datina mosilor si stramosilor lor ceea ce au fost inainte - ortodocsi. Situatia ultimelor doua recensaminte, din 1992 si 2002, dovedeste cu prisosinta acest lucru. In 1937 se infiinteaza prin Hotararea Consiliului de Ministri din 23 iulie, Episcopia Ortodoxa a Maramuresului, iar printr-un decret al regelui Carol al II-lea, noua episcopie este inzestrata cu mai multe cladiri in Sighet, unde i s-a fixat si resedinta, printre care: Palatul Cultural, Hotel Coroana, peste 300 ha padure, din padurea comunei Vadu Izei si alte bunuri precum si bani. Cedarea Ardealului de Nord intre 1940 - 1944 a adus in Maramures o administratie dusmanoasa fata de tot ce era romanesc si ortodox, si astfel din ordinul lui Horty Myklos au fost expulzati din Maramures toti preotii ortodocsi, iar episcopul dr. Vasile Stan a fost nevoit si el sa paraseasca resedinta si sa plece la Sibiu, incercand de acolo sa coordoneze activitatea eparhiei - atat cat se pu­tea - zdrobita de hortisti, in urma unei terori fara egal in Maramures. Eliberarea din 1944 a redeschis posibilitatea reluarii activitatii episcopiei dar norii iernii comuniste isi faceau aparitia deja de data aceasta dinspre rasarit, asa ca in 1948 martirica episcopie, alaturi de alte episcopii din tara a fost desfiintata de catre noul regim comunist instalat la putere. De subliniat ca in orasul Sighet, slujbele arhieresti erau savarsite in paraclisul din interiorul Palatului episcopal, neexistand o catedrala episcopala. S-au facut demersuri, s-a obtinut un teren, dar lucrarile au ramas in aceasta faza. In anul 1990 dupa eliberarea de sub dictatura comunista, la dorinta unui grup de initiativa format din preoti inimosi, ale caror nume sunt mentionate in docu­mentele vremii, precum si la dorinta multimii credinciosilor, Sfantul Sinod al B.O.R. a aprobat memoriul inaintat in 2 februarie 1990 de preotimea maramureseana si in 12 februarie din acelasi an, s-a hotarat reactivarea Episcopiei Maramu­resului, care urma sa cuprinda judetele Maramures si Satu Mare. Loctiitor al noii eparhii a fost desemnat P.S. Justinian Chira - fiu al Maramuresului, episcop vicar al Clujului din 1973, care in 26 septembrie 1990 va fi ales cu majoritate de voturi, titular al acesteia si instalat in 11 noiembrie 1990 de catre un sobor de 11 arhierei in frunte cu mitropolitul Anto­nie al Ardealului. Resedinta noii episcopii s-a stabilit in municipiul Baia Mare, cum era si firesc. In resedinta de judet traiesc peste 100.000 de credinciosi ortodocsi. Desi cu o populatie ortodoxa atat de numeroasa, in oras nu existau decat trei biserici ortodoxe, si acestea in partea veche a orasului. Asa ca sub obladuirea P. S. Justinian s-a pus piatra de temelie pentru alte biserici in cartierele noi, astazi in orasul Baia Mare exista 15 biserici de parohie si o catedrala episcopala. Justin Hodea Sigheteanu arhiereu - vicar 1:51queue Cînd am scris despre imprăștierea caselor nobileare din Maramureșul istoric , n-am avut destule date . În articolul de mai jos citeva date despre aceasta împrăștiere , inclusiv în sate din ȚARA LĂPUȘULUI Cultură: Istorie şi genealogie de Mihai Sorin Rădulescu Nu poate trece neobservată o apariţie editorială precum Enciclopedia nobiliară a lui Alexandru Filipaşcu (1902 - 1952), istoric de la Sighetu Marmaţiei, redescoperit de curând prin editarea, în 2003, de către Editura Albatros a Patronimelor maramureşene. Genealogia familiei de Dolha şi Petrova. Ambele volume au fost îngrijite de către fiica sa, doamna Livia Piso, foarte devotată restituirii memoriei tatălui. Enciclopedia aceasta aduce cu pregnanţă aminte de lucrarea de referinţă a lui Ioan cavaler de Puşcariu, Date istorice privitoare la familiile nobile româneşti din Ardeal (1892 - 1895), care îşi păstrează şi astăzi valoarea istoriografică, deşi a trecut peste un secol de la apariţia ei. Amândouă au fost concepute sub forma unor dicţionare istorico-genealogice, conţinând la fiecare articol şi descrierea blazonului respectiv. Atât lucrarea lui Puşcariu, cât şi cele ale lui Alexandru Filipaşcu redimensionează statutul social al românilor ardeleni care, în afară de apartenenţa la clasa iobagilor, au acces - în număr destul de ridicat - la condiţia nobiliară, de-a lungul îndelungatei istorii a Transilvaniei, din secolul al XIV-lea şi până în cel de-al XIX-lea. Este vorba de restituirea acestei memorii ocultate de regimul totalitar care a pus un accent unilateral pe structura socială a românilor ardeleni. Şcoala Ardeleană şi de fapt întreaga mişcare de emancipare a românilor din Transilvania din secolele XVIII - XIX nu pot fi înţelese fără acest temeinic suport social pe care l-a constituit nobilimea românească din Transilvania, păstrătoare a identităţii naţionale. Lui Alexandru Filipaşcu, fost primar al oraşului Sighet în vremea Guvernului Tătărescu din anii '30, i se datorează o cunoscută Istorie a Maramureşului, publicată în 1940, care conţine, la sfârşitul ei, un complex arbore genealogic al descendenţei Drăgoşeştilor. El însuşi coborâtor din- tr-o spiţă nobilă, cu epitetul "de Dolha şi Petrova", al cărei nume a fost schimbat din "Filipciuc" în "Filipaşcu", cărturarul maramureşean poate fi considerat drept continuatorul cel mai erudit şi mai harnic al lui Ioan Mihaly de Apşa, ale cărui Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV (1900) au stat în bună măsură la temelia volumului de faţă. Despre Alexandru Filipaşcu şi familia sa, îngrijitorii ediţiei - fiica şi ginerele lui - au adăugat câteva precizări biografice ce merită a fi citate pentru cunoaşterea figurii acestui remarcabil istoric şi genealogist uitat: "El este doctor în filozofie la Roma, doctor în teologie la Lemberg (Lwow), profesor de religie, primarul Sighetului între 1933 - 1938, autor al primei istorii a Maramureşului premiată în 1941 de Academia Română, între 1943 - 1947 şef de lucrări la Centrul de Studii şi Cercetări Transilvane, între 1948 - 1952 profesor de istorie la Institutul Teologic Cluj, mort la Canalul Dunărea - Marea Neagră. Copiii săi sunt: Livia, pictor scenograf, căsătorită cu Ion Piso, şi Alexandru VIII (n.1937) Filipaşcu, doctor în biologie (tatăl lui Marius Filipaşcu inginer, n.1957 şi al Ligiei profesoară, căsătorită cu preotul D.Tomoiagă" (p.95). Alexandru Filipaşcu junior a urmat vocaţia de om de litere a tatălui său. A publicat în 1986 la aceeaşi editură - Dacia -, un roman cu caracter autobiografic intitulat Salonul, în care apare mult din Maramureşul nobiliar, "cu gheparzi şi lei", pentru a cita o formulă din carte. Revenind la Enciclopedia lui Alexandru Filipaşcu senior, după cum este precizat în Notă asupra ediţiei, "materialul care a stat la baza manuscrisului reprezintă rezultatul cercetărilor unui sfert de secol ââa câtorva vagoane de documente>>, după cum afirma însuşi profesorul, în primul rând în arhiva oraşului Sighet..." (p.XXXIV). Volumul cuprinde notiţe istorico-genealogice pentru 457 familii nobile maramureşene, despre care, în cuvinte puţine, sunt comunicate informaţii numeroase legate de data înnobilării, evoluţia istorică şi membrii reprezentativi. Cine se va ocupa de-acum încolo de istoria Maramureşului şi nu numai, hotărât nu va putea ignora tezaurul de date din această lucrare. Multe sunt lămuririle genealogice pe care le putem afla aici. De pildă, o întrebare care frământă de multă vreme pe autorul rândurilor de faţă este legată de originea familiei Moisil din Bucureşti, care a fost considerată - foarte probabil eronat - în unele lucrări ca fiind legată de spiţa nobilă Moiş de Biserica Albă (sat în Maramureşul de nord, astăzi în Ucraina). Răspunsul pertinent poate fi găsit în Enciclopedia lui Alexandru Filipaşcu: "Familia MOISIL de BERBEŞTI (de BARDFALVA) ş?ţ. Descinde din familia Moiş de Berbeşti având aceeaşi origine veche românească. La 1758 este consemnat Dorofte Moyszili în Maieru. Fiul său Syzrdje/Sergiu/ se mută în Şanţ (Rodna Minora). Fiul său Vasile, preot între 1761 - 1811 este tatăl lui Grigoraş învăţător şi al lui Vasile II preot între 1812 - 1850. Acesta are doi fii Iacob şi Grigore, ultimul fiind vicar al Năsăudului între 1859 - 1890, întemeietorul liceului grăniceresc din Năsăud ş?ţ. El este tatăl profesorului Iuliu Moisil, născut la 1859, doctor în filozofie, membru de onoare al Academiei Române" (p.176). Este curios faptul că nu sunt amintiţi şi urmaşii bucureşteni ai vicarului Grigore Moisil, bunicul cunoscutului numismat Constantin Moisil, tatăl matematicianului Grigore Moisil. Cercetări pe care le-am întreprins cândva în cimitirul de la Năsăud m-au pus pe urmele acestei interesante filiaţii. Relevanţă istorică şi culturală mai largă are şi articolul despre familia Chindriş alias Balea de Ieud din care coborau Mureşenii. Datele prezentate de Alexandru Filipaşcu vin să întărească şi să completeze pe cele date la iveală de regretatul Mircea Gherman de la Braşov, descendent al familiei Mureşianu şi fost custode al casei memoriale din Piaţa Sfatului. Membrii spiţei Chindriş de Ieud, cu nobleţea recunoscută în 1752, au peregrinat prin întreaga Transilvanie. Este interesant că în acest articol se regăseşte fără fisuri întreaga filiaţie a Mureşenilor: "în sec.XVII Iacob din Biserica Albă emigrează în Ardeal împreună cu fiii săi: Ivan, Văsuc şi Ioan. Primii doi se stabilesc în Rogoz, al treilea în Boiereni (Boerfalva) (?). La 1866 existau în Suciu şase familii din descendenţii lui Ivan şi Ioan. Văsuc al lui Iacob se mută în Jucul Român/Cluj, unde fiul său Lupu moare la 1718. / Ioan fiul acestuia se mută în Mintiul Gherlei şi adoptă patronimul Mureşan, nume păstrat de descendenţii săi. Ioan are doi fii: Nicolae morar şi Ştefan. Vasile, fiul lui Nicolae se stabileşte în Aluriş. El este tatăl lui Alexă, Vasile şi Teodor, stabiliţi la Bistriţa. Descendenţii lor sunt renumiţii Mureşeni din Bistriţa, Nimigea, Rebrişoara şi Ienciu de Câmpie. Teodor din Bistriţa este tatăl lui Andrei Mureşan, autorul imnului din 1848 ââDeşteaptă-te Române>>. Preotul Ioan Mureşan, din Rebrişoara/Năsăud, este tatăl ziaristului Iacob Mureşan, cel care a lansat dansul ââRomana>>" (pp.143-144). Enumerarea descendenţilor Mureşeni continuă dovedind vitalitatea acestui rezervor de intelectualitate şi de patriotism care a fost nobilimea maramureşeană. O altă revelaţie a cărţii vine din genealogia haiducului Grigore Pintea a cărui obârşie nobiliară aruncă o anumită lumină asupra vieţii sale. El provenea din familia Pintea de Budeşti, atestată documentar prima dată în 1494. Familiile Dunca de Şieu, Iuga de Sălişte, Lazăr de Purcăreţ şi Apşa de Jos, Vancea de Onceşti, ca şi multe altele, s-au ilustrat în politica şi cultura atât a Maramureşului, cât şi a Vechiului Regat. Caracterul aparte al Maramureşului, arta sa puternic individualizată, nu pot fi înţelese fără a lua în considerare fenomenul social al nobilimii "în opinci", conservatoare şi mândră de vechimea ei. Este cunoscut faptul că adeseori celebrele porţi maramureşene exprimau statutul nobiliar al locuitorilor gospodăriei respective. în concluzie, publicarea Enciclopediei lui Alexandru Filipaşcu trebuie salutată ca un eveniment istoriografic, precum şi ca unul de mai largă respiraţie culturală. # Etimologia termenului “Maramures” January 15th, 2010 Note istorice. Pe intreg parcursul istoriei si pâna la mijlocul secolului al XX-lea, Maramuresul a intrat in constiinta românilor ca fiind spatiul din bazinul superior al Tisei, dincolo de Carpatii Nordici. (Harta Maramuresului in 1918) Dupa cucerirea romana, acest spatiu locuit de triburile dacilor liberi a evoluat o vreme independent, opunând rezistenta in spatele unei redute naturale aproape impenetrabile. Pe parcursul primului mileniu, locuitorii din aceasta zona au trebuit sa faca fata valurilor de popoare migratoare. Cu siguranta, in acest interval de timp s-a cristalizat constiinta pastrarii cu orice pret a traditiilor si a mostenirii culturale. Inversunarea a luat chip de lege stramoseasca in asemenea masura incât, la inceputul secolului al XX-lea, cercetatorii români si straini au descoperit aici, cu uimire, “daci coborâti de pe Columna lui Traian”. “Maramuresul e un tinut care rapeste de la inceput pe cercetator. Infatisarea satelor cu bisericile lor gotice, de lemn, vechi de sute de ani; infatisarea gospodariilor simple, dar placute; manifestarile credintei si a diferitelor momente de viata, in traditii vechi, multe cu inteles inca de nepatruns; vechile institutii politice, chinezatele si voievodatele, transmise urmasilor in interesante organizatiuni si traditii de casta; viata bisericeasca cu institutii religioase, ca vladicia ortodoxa a Perilor, infiintata in 1391 de Patriarhul Antonie al Constantinopolului la cererea voievozilor Drag si Balc; viata pacurareasca, cu expansiunea ei pâna in mijlocul Poloniei si Cehoslovaciei de azi, cum ne arata in primul rând documentele etnografice si toponimice; bogata si frumoasa poezie populara; graiul scurt si raspicat, impletit cu cuvinte a caror origine este inca o taina; multe mestesuguri ce ne arata o veche cultura populara, si, la fine, mândra infatisare a taranului român de aici, cu sufletul sau vesnic impresionat de natura – iata tot atâtea enigme, care sunt tot atâtea probleme pentru viitor” (Gh. Vornicu, citat de Demeter, Marin, 1935, op. cit., p. 14-15). - Prima atestare documentara a Tarii Maramuresului dateaza din anul 1199. - Pâna in secolul al XIV-lea, regiunea se numea Voievodatul Maramuresului, era condusa de voievozi locali si organizat in cnezate de vale. - Dupa instaurarea feudalismului, sub administratia maghiara, Maramuresul devine comitat, cu resedinta la Sighet. Se invecina cu Galitia, Bucovina si comitatele Bereg, Ugocea, Satmar, Solnoc-Dabâca si Bistrita. - In 1538 (dupa victoria otomana asupra regatului maghiar -batalia de la Mohacs, din 1526) Maramuresul intra in componenta voievodatului Transilvaniei. - Dupa 1688, devine parte a Imperiului Habsburgic. - La sfârsitul secolului al XIX-lea, tinutul era impartit in zece subdiviziuni administrativ-teritoriale: Rahau, Taras, Teceu, Hust, Dolha, Boureni, Sighet, Ocna Sugatag, Dragomiresti si Viseu de Sus. - La Conferinta de Pace de la Paris (1919), partea nordica a Maramuresului este atribuita Cehoslovaciei (intrând ulterior in componeneta Ungariei – 1939, URSS – 1945 si Ucraina – din 1991). - In perioada interbelica, Maramuresul – restrâns la teritoriul dintre Carpatii Nordici si Tisa – a functionat ca un judet cu resedinta la Sighet. Se invecina la vest cu judetul Satu Mare, la est cu judetele Radauti si Câmpulung, la sud cu Nasaud si Somes, iar la nord cu Cehoslovacia si Polonia. - La 6 septembrie 1950, prin reorganizarea administrativ-teritoriala, vechea Tara a Maramuresului intra in componenta regiunii Baia Mare (care includea si actualul judet Satu Mare). - In februarie 1968 se revine la impartirea teritoriala pe judete. In componenta noului (si actualului) judet Maramures sunt incluse, alaturi de vechea Tara a Maramuresului (jumatatea de sud a Maramuresului Istoric), Tara Chioarului, Tara Lapusului si Tara Codrului (partea de est). Sighetul este ridicat la rang de municipiu, insa Baia Mare ramâne municipiu resedinta de judet, care va evolua, dupa anul 2000, in Zona Metropolitana Baia Mare. (Judetul Maramures, dupa 1968) - Actualul judet Maramures se intinde pe o suprafata de 6.215 kmp si are o populatie de 510.110 locuitori (la recensamântul din anul 2002). Se invecineaza cu judetele Satu Mare, Salaj, Cluj, Bistrita-Nasaud si Suceava, respectiv Ucraina (la nord). Consideratii etimologice Intr-o exegeza etimologica pentru numele râului Mures, istoricul A. D. Xenopol precizeaza ca Maris este o derivare scitica a radacinii arice *mar = apa, de unde sanscritul mara, celticul mor, goticul marei, latinescul mare, slavicul mare, litvanul mares. De aici s-ar fi format termenii Maris (Mures), dar si Marsala, râu si oras in Sicilia, precum si Mara, pârâu in Maramures. In final conclu­zioneaza: “Suntem nevoiti sa admitem ca si Tisa, in prelungirea ei superioara de la revarsarea Muresului in ea, purta pe atunci numele generic de Maris = Mures, care duplificându-se cu celalalt râusor din acea tara, Mara, ce si astazi poarta acel nume, dadu nastere numelui tarii udate de ambele aceste doua cursuri de apa” (Istoria rom. din Dacia Traiana, I., 1925, cf. Gh. Pop, Elemente neologice in graiul maramuresean, Cluj, 1971). Teoria porneste, evident, de la forma actuala a termenului “Maramures”, care, la prima vedere, este compus din Mara si Mures, numele a doua râuri cunoscute de pe teritoriul României. Xenopol este primul exeget ce incearca o astfel de constructie, pe care, insa, nici un document sau marturie nu o confirma. Tache Papahagi combate noua directie, pe considerentul ca “nu vedem cum putem inlatura dificultatile geo­grafice ce s-ar opune: dinstanta dintre Mures sau dintre izvoarele acestuia si dintre Mara e prea mare, pentru ca, la rigoare, sa ne gândim ca aceasta portiune sa fi fost numita Maramures – adica tinutul cuprins intre Mara si Mures. Pe lânga acesta, am putea releva si faptul ca, pentru o atare denumire, s-ar fi putut recurge mai degraba, la una dintre celelalte doua vai ale Maramuresului sau chiar la Tisa. Totusi, desi greutatile sunt evidente, identitatea formei Mara – din Maramures nu poate fi trecuta cu vederea. Numele Mara face parte cu siguranta din toponimia veche, autohtona a regiunii si el trebuie pus alaturi de Tisa si Iza” (Grai…, 1925, p. 156-157). Daca admitem ca avem de a face cu un termen compus, primul ele­ment,”mara”, fie se refera la râul Mara, fie este un derivat al radicalului *mar (= apa). Dificultatile incep o data cu analiza semantica a celui de-al doilea termen – “mures”. Prelungind teoria lui Xenopol, am putea obtine urmatorul scenariu: Un prim argument de ordin istoric ne parvine de la Al. Filipascu (1940): “…in conflictul neintrerupt care a existat intre stapânii Daciei si noul popor navalitor, o parte din cei biruiti si alungati trebuie sa fi cautat refugiu in Maramuresul aparat de munti si de codri seculari. Repetarea deasa a acestor conflicte a inmultit peste masura numarul locuitorilor umplând pâna si coamele muntilor celor mai inalti cu asezari omenesti” (p. 18). Si in continuare: “Ramasitele dace si-au organizat in Maramures o patrie noua, o Dacie libera, pentru apararea careia au construit o multime de cetati…” (p. 19). Regruparea ar fi avut loc, in mod firesc, dincolo de Gutâi si Ignis, stabilindu-si tabere de-o parte si de alta a râului Mara. In zona, sa nu uitam, salasluiau triburile de Costoboci si Cistoboci. Deci nou venitii erau “venetici”, straini, chiar daca faceau parte din acelasi regat / imperiu. Acestia din urma proveneau, majoritatea, din tinutul trecut prin foc si sabie de legiunile romane: asezarile de pe Mures (Sebes, Orastie, Gradistea, Simeria, Deva, Brad, Gurasada – localitati situate in prezent in judetul Hunedoara si partea sudica a Apusenilor). In acesta regiune transilvaneana era organizat “centrul de comanda” a regatului geto-dac. Nu e exclus ca denumirea generica a refugiatilor sa fi fost “moriseni” / “moroseni” / “muraseni” (cei din / de pe Mures). Daca analizam hartile din Atlasul Lingvistic Român (vol. I, 1969, Editura Academiei), vom constata ca toti locuitorii de pe valea Marei isi spun exclusiv “moroseni” / “moruseni” / “moraseni”, in timp ce pe valea Izei si Viseului s-a inregistrat apelativul “maramuraseni” (“maramoroseni, “maramorâseni”). Mai târziu, al doilea aliniament de aparare si organizare militara, s-a asezat pe relatia Satmar (Oas) – Seget (Sighet) – Tisa (Isa / Iza). Astfel, s-au construit numeroase cetati de aparare la Balesti, la Baranica, pe valea Bârjavei, la Apsa, pe dealul Cremenita, la Oncesti, la Bârsana (cetatea lui Dragus), la Cuhea, la Sarasau, in locul numit Poarta de fier (vezi Al Filipascu, op. cit., p. 19). Asa se explica faptul ca s-a atestat termenul de “morosan” si in localitatile Iapa – Sighet, Sapânta, Rona de Jos si Ieud (ALR, h. 4). Cu alte cuvinte, termenul de “murasean” / “morosean” s-a generalizat asupra tuturor locuitorilor din tinut. O marturie importanta in acest sens o avem de la etnologul Ion Muslea, care a intreprins cercetari folclorice in Tara Oasului, in primele decenii ale secolului al XX-lea. Acesta a consemnat o marturie referitoare la confruntarea sângeroasa, din anul 1717, dintre maramuresenii condusi de protopopul Borsei, Lupu Sandor, fost capitan a lui Rakoczy si o armata formata din 10.000 de tatari (batalia s-a dat in strâmtoarea Cheia de sub Prislop si au fost nimiciti peste 8.000 de tatari, inclusiv fiul hanului): “Batrânii o spus ca la Borsa o luat cununa de la-mparat, de la ala a tatarelor, murasenii i-o luat-o” (cf. I. Datcu, 1968, p. XXXI). E foarte putin probabil ca osenii sa-i numeasca pe locuitorii din acest tinut “muraseni” (sau bastinasii sa-si spuna “moroseni”) pornind dela numele râului Mara (in acest caz am avea “mareni”). Faptul ca cei de pe Iza si Viseu isi spun maramuraseni / maramoroseni ar trebui pus in relatie cu termenul marmara > maramar (apa amara, apa cu sare, slatina, moratura), care a derivat pe de o parte in Marmatia, respectiv mar(a)mor +suf. -es. O alta dovada a ipotezei este data, involuntar, chiar de T. Papahagi, care precizeaza ca particularitatile fonetice din Maramures corespund cu cele din regiunile muresene din Transilvania (op. cit. p. 130). Astfel, forma “moresan” in loc de “muresan” se datoreaza pronuntiei lui “o”, in loc de “u”, la fel ca si bosâioc, fondament, poroncesc (idem, Fonetica, p. 133). Nu e de neglijat nici incidenta toponimului Muras consemnat in folclorul maramuresean: “Muras, Muras hândauas / Nu pazi, nu tulbura / Ca-i mândru pa fata ta / Si ma tem ca s-a-nneca” (Tiplea, 1906, p. 478, t. 94). In aceiasi colectie: “Audzât-am o minciuna / Ca Murasi-i apa buna, / Cine bea, tati sa cununa. / Blem, mândrut, sa bem si noi / Sa ne luam amândoi” (p. 193, t. 15). Sau “Muras, apa curgatoare,/ Daca ai si vorbitoare / Eu numa te-as intreba / Am parte de bine-or ba? / Ca de n-am parte de bine / M-as zvârli, Muras, in tine” (Stetco, 1990, p. 145, t. 187, Borsa). E greu de precizat la care râu se face referire in textele folclorice locale: la numele vechi al Tisei (cf. Xenopol), la o denumire alternativa a râului Mara data de muresenii pribegiti – o varianta care merita atentia – , la denumirea medievala a Marei, consemnata in Diplome (Maramoris) – probabil o consecinta a acestei alternante — , sau la râul din podisul transilvan? Nu putem sa trecem cu vederea identitatile de ordin lingvistic, folcloric si toponimic corespunzatoare Maramuresului si tinutului Padurenilor din Hu­nedoara. In lexicul celor doua regiuni se regasesc termeni ca bai, baier, calapar, fermecatura, gazda, hazna, iosag, inverigat, a jalcui, modru, strec, tau, teleaga, tipau etc. Apoi motivul pastoral “ciobanul care si-a pierdut oile”, motivul “trei cocosi negri”; textele folclorice se evidentiaza prin incidenta covârsitoare a regimului metric de 7/8 silabe, desi padurenii se situeaza in partea de sud a Transilvaniei, unde regimul de 7/8 alterneaza semnificativ cu regimul de 5/6 (v. Emilia Comisel, Antologie folclorica din Tinutul Padurenilor, Buc., 1964). Alte teorii privind etimologia termenului Maramures ■ (Râul) Mara + murus (zid de piatra). Daca ramânem in zona teoriei care vorbeste despre retragerea spre nord a “muresenilor” si corelam acest aspect cu una dintre denumirile consemnate in Diplome: “Maramurus”, putem adauga supozitia ca numele tinutului ar fi fost dat de cei care veneau dinspre sud, ca fiind “tara strabatuta de râul Mara si inconjurata, ca o cetate, de pereti (murus) de piatra (munti)”, adica Maramurus. De mentionat ca termenul “mur” (“mururi”), cu sensul de “temelia casei” sau “zidul de sub casa”, a fost atestat in Berbesti si Sapânta in a doua jumatate a secolului al XX-lea, iar cu sensul de “zid” (din piatra), in Bârsana si Oncesti (ALR, h. 248). Cu certitudine ca in vechime acest cuvânt avea o raspândire mult mai extinsa. ■ (Râul) Mara + rad. sl. *mor (râu). In opinia lui N. Draganu, primul termen, Mara, este numele râului si privine de la “Maria”, numele posesoarei (râul Mariei = Mara). Al doilea element, nicidecum explicat prin Maros = Mures, “poate fi un derivat cu suf. -es al radicalului slav *more, insemnând probabil râuri cu revarsari frecvente, in urma carora s-au format lacuri” (N. Draganu, Românii din veac. IX-XIV pe baza toponimiei si onomasticii, 1933, p. 391). Daca deja Mara se traduce prin “râul Marie”, nu vedem de ce ar mai fi fost necesar sa se adauge cuvântul slav “mor”, tot cu sensul de “râu”. Sau al doilea element, continua Draganu, este tot un nume de persoana (fiul Marei / Mariei) – pe considerentul ca multe nume topice din Maramures isi au originea in nume de persoana (Budesti < Bud, Desesti < Desimir, Dragomiresti < Dragomir, Moisei < Moisa etc). Ideea este impartasita si de Gh. Pop (op. cit.). Sa admitem ca al doilea element se refera la un Moris / Mores sau Maris, ca fiind fiul Mariei, deci mostenitor al aceluiasi râu Mara. E greu de crezut ca aspectul e relevant pentru locuitorii de pe Iza, Viseu sau cei de pe partea dreapta a Tisei. ■ Mara + Maris (legenda). Desi mitologia Maramuresului este extrem de bogata, pâna astazi nu s-a consemnat vreo legenda care sa confirme / infirme teoriile de mai sus. Exceptie face Calendarul Maramuresului (nr. 5-6, 2007) ce noteaza o presupusa legenda etimologica a tinutului: Un oarecare Maris, “cu cohorta lui”, si-a stabilit tabara in tinutul nordic al Daciei, sub muntele Gutâi. S-a indragostit de o localnica pe numele Mara. Insa aceasta nu i-a impartasit dragostea si, de teama sa nu fie capturata, s-a sinucis cu un pumnal. Romanul, de durere, a procedat la fel. “Unde au fost gasite cele doua trupuri, locul a fost numit Poiana Marei si a lui Maris, dupa ani Maramaris, azi Maramures” (p. 446-447, col. A. Somcutean). Dupa toate probabilitatile, textul e o plasmuire de data recenta. ■ < Marus / Maurus (numele primului descalecator). Canonicul I. Bunea il deriva din “Marmore, un Marus din neamul lui Maurus”, care ar fi fost primul descalecator si de la care si-ar fi luat numele râul Mara si familia Maris. Acesta se bazeaza pe actele Patriahiei din Constantinopol (din anii 1390-1400), in care Moldova se numea Maurovlahia, ce ar insemna “tara vlahilor originari din Maramures” (cf. A. Filipascu, 1940, p. 17). Din pacate teoria nu e intarita de alte documente prin care Dragos sau Bogdan (voevozii maramureseni descalecatori in Moldova) sa fi avut si un apelativ Marus sau Maurus. ■ Marimorusa = “mare moarta” In opinia lui N. Densusianu (1913) si I. Martian (1924), termenul provine din cuvântul Marimorusa, care in limba cimbrilor inseamna “mare moarta” (cf. Plinius, Hist. Nat. L.IV.C.13), nume ce s-ar fi dat Maramuresului din cauza maselor de ape care inainte de era neolitica acoperea intregul ses al Panoniei, pâna in Muntii Bucovinei (v. N. Densusianu, Dacia Preistorica, 1913; Maior I. Martian, Ardealul istoric si toponimic, 1924). Argumentele constau in atestarea numelelor Mortua, Mortva si Mortua Magna, sub care figureaza in unele docu­mente medievale niste mlastini situate intre bazinele Dunarii si Tisei (cf. A. Fili­pascu, 1940, p.17). Teoria lui N. Densusianu ar putea capata un imbold daca s-ar lua in consi­derare dovezile geologice, respectiv bogatele zacaminte de sare din regiune (Ocna Sugatag, Costiui etc), care au prilejuit un comert intens inca din anti­chi­tate (transportul se facea folosindu-se reteaua hidrografica). ■ Râul Mara = Maramoris. In preambulul celebrei lucrari “Diplomele maramuresene” (1900), I. Mihaly opina: “Comitatul si-a luat denumirea dela râul Mara, care se varsa in râul Iza si care se numea in secolul al XIV-lea Maramoris (v. diploma din 1349). De unde are numele râul? Sunt multe si felurite explicatii. E de primit ca acest nume ne-a ramas dela popoarele antice ale Celtilor si Dacilor, dela care am mostenit nu­mele râurilor Tisa, Iza, Taras, Somes, Mures etc” (op. cit. p. 2). Tache Papahagi a comentat, 25 de ani mai târziu, aceasta supozitie: “In caz ca aceasta formula (“fluviul Maramorosii”) e chiar denumirea râului Mara, atunci numele Maramures de astazi ar fi insusi numele râului, iar cel al râului Mara de astazi, ar urma sa-l consideram ca o forma injumatatita din prima” (Graiul si folklorul Maramuresului, 1925, p. 156-157). Teoria e pertinenta si are acoperire in documentele medievale. In plus, este dovedita atractia localnicilor de a reduce cuvintele la radicalul din care au fost derivate (Mari’ < Marie, Ilea’ < Ileana, ma’ < mama, ta’ < tata, tra’ < a trage, fa’ < a face; deci, in acest context, numele râului Maramoris ar fi putut deveni Mara). Totusi este ciudat cum numele unui râu (Mara), afluent pentru Iza, sa fi dat numele tinutului, când râul Tisa ar fi fost indreptatit sa aspire la acest statul onorabil. Numai daca nu avem de a face cu un râu a carei apa juca un rol important, in riturile magice si religioase din vechime, pentru intreg tinutul. ■ Marmura, Marmure > mar(a)mure. A doua teorie propusa de Mihaly de Apsa se refera la derivarea din cuvântul “marmure”, cu un “a” intercalat, precum in cazul “arma” > “arama”. Argumentul consta in existenta unor cariere de marmura la Borsa, Sacel, Repedea etc. O prima problema ar fi identificarea unui numar cât mai mare de cuvinte in subdialectul maramuresean care s-au format respectând aceasta regula fonetica. Apoi ar trebui aflat daca, intradevar, exploatarea depozitelor de marmura din regiune au reprezentat la un moment dat un interes deosebit, fie pentru localnici, fie pentru straini (cum s-a intâmplat in cazul salinelor). ■ Marmatia. O pista invocata, dar nefructificata indeajuns, este denumirea de Mar­matia ca sinonim pentru “Maramures”. I. Mihaly o foloseste ca un argument pentru derivarea din “marmure”: “Dupa Bonficiu (Dec. I., Lib. I) tinutul nostru se numea in timpuri antice Marmatia“, iar Tache Papahagi il aminteste, cu regretul ca nu-l poate explica: “Oricum, originea formei Maramures ramâne necunoscuta, dupa cum pe de alta parte, nu vedem ce indrumare s-ar putea da numirii de Marmatia sub care acest tinut mai e cunoscut” (op. cit. p. 157). Probabil acest termen ar trebui corelat cu “definitiile de cancelarie” date unor teritorii locuite de triburi compacte, gen Galitia, Pocutia, Elvetia, Croatia… (asa cum neamul carpilor a dat numele Carpatilor). In acest caz, ar trebui identificat numele misteriosului trib care a salasluit in acest tinut la un moment dat si care a intrat in contact, in mod decisiv si semnificativ, cu alte triburi sau popoare antice. Radicalul *mar (apa) nu pare a ne fi de folos. Ipoteza lui Mihaly iarasi nu pare a rezista, din moment ce cuvântul “marmura” este de sorginte latina (marmor, -oris), ori termenul trebuie sa fie neaparat preroman. ■ Mar (amar) > marmarais (cel mai amar). Al. Filipascu noteaza, ca o curiozitate, ca evreii stabiliti in zona (constituiti intr-o comunitate puternica in secolul al XIX-lea) au incercat sa-l derive din cuvântul ebraic “marmarais”, ca forma superlativa a adjectivului mar = amar (op. cit. p. 17). Evident, in acest caz, este vorba de o asemanare fonetica. Singura corelatie ar fi tot legata de depozitele de sare: in zona avem “slatina” = apa cu concentratie mare de sare, sau “apa amara” (in opozitie cu “apa dulce” a izvoarelor sau râurilor). Am putea avea “mar-amar”/ “mara-mar” / “mar-mara” (unde mar e radacina de la apa, iar (a)mar e adj. amar, din lat. amarus), cu sensul de “apa amara”, dupa cum s-a format numele marii Marmara. De aici (Mar-mara >) ar fi putut deriva termenul “Marmatia” (tara cu apa amara, referitor la izvoarele de slatina), sau ar fi dezvoltat in timp o forma de genul “maramar”, care a evoluat spre “maramor” sau “maramur”. (Dorin Stef) Istoric Protopopiatul Ortodox Român din Ţara Lăpuşului Viaţa socială a satului, sau mai precis a ţăranului român, în special în Ardeal, înainte de eliberarea naţională a acestuia, se desfăşura în jurul bisericii, în cadrul parohiei. Funcţionarii stăpânilor de alt neam, din acele vremuri, nu-l înţelegeau şi nu-i cunoşteau nici limba. De aceea, ţăranul, recurgea totdeauna şi cu toate păsurile, la preot, care era din neamul lui şi-l înţelegea. Preotul, deci pe lângă că le boteza copiii, le cununa mirii, le prohodea morţii, el era şi sfătuitorul, învăţătorul, medicul şi chiar judecătorul credincioşilor lui, era părintele sufletesc al sătenilor alături de care trăia, împărtăşea aceeaşi soartă cu ţăranul, din care se trăgea, pe care îl îndruma şi ale cărei pricini, la nevoie, le judeca. În cazurile când cei judecaţi considerau că preotul nu le-a înţeles pe deplin păsul şi ca atare soluţia dată de acesta le părea nesatisfăcătoare, ei se adresau organului superior al acestuia şi anume protopopiatul tractual, iar nu organelor justiţiei civile de stat. Protopopul fiind tot din neamul lui, de obicei cu o învăţăturî mai mare şi primul între preoţi, alesul acestora şi al mirenilor, se bucura de mare încredere între săteni, iar împricinaţii de obicei se mulţumeau cu soluţiile date de acesta în pricinile recurate. În această situaţie, protopopul apărea şi ca organ de jurisdicţie, în pricinile ţăranului român. Apoi, pe lângă munca de îndrumare şi control a activităţii preoţilor, protopopul se preocupa şi de desfăşurarea învățământului confesional, de dezvoltarea culturală şi chiar economică a parohiilor din tractul său, deci era unicul organ naţional pe care-l preocupa îndeaproape întrega viaţă socială a parohiilor, a satelor şi ca atare a ţăranului din tractul său, urmărind ridicarea nivelului cultural, moral, economic şi deci bunăstarea acestuia, de obicei prin asociaţia "Astra" prin diferite forme de cooperaţie. De aceea considerăm util ca cele ce urmează să arătăm evoluţia protopopiatului din Ţara Lăpuşului, în ultimele două secole. În urma unor verificări sumare printre documentele aflate la Arhivele Statului din Baia Mare şi anume în fondul nr. 20 al Protopopiatului Solnoc II, inventar nr. 41, 42 şi fondul nr. 20 al Protopopiatului Cetatea de Piatră, inventar nr. 68 precum şi broşura intitulată "Episcopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului 1919 - 1930" de Dr. Sebastian Stanca - consilier eparhial, editată în 1930, am putut desprinde câteva date în legătură cu trecutul protopopiatului ortodox român din Ţara Lăpușului. Primul document aflat aparţine anului 1841 şi e un protocol ce pare că ar fi al protopopiatului Muncel (din tractul Dejului), dar el este de fapt al arhivei Solnocului II şi este scris cu litere chirilice. Documentele cercetate şi în special corespondenţa Episcopiei Sibiu şi ceea a oficiilor parohiale, ne arată că Protopopiatul din Ţara Lăpuşului, în cursul timpului a purtat diferite denumiri, şi anume: Protopopiatul Solnocului; Protopopiatul Solnocului II; Protopopiatul Solnocului interior; Protopopiatul Solnocului de mijloc; Protopopiatul Solnocului de sus; Protopopiatul Cetatea de Piatră; Protopopiatul Lăpuşului. Sediul protopopiatului de obicei coincide cu cel al parohiei deservite de protopopul tractului, ba uneori chiar cu comuna de domiciliu al acestuia. Din aceste motiv, în special mirenii, dar şi unii preoţi, în corespondenţele lor denumeau protopopiatul după domiciliul protopopului. Astfel instituția aceasta mai apare şi sub denumirile: Protopopiatul Muncel sau Cărpiniş, localităţi care se află chiar în afara zonei Ţării Lăpuşului, prima în protopopiatul Dejului, iar a doua în protopopiatul Chioarului. Această situaţie s-ar putea explica fie prin aceea că, pentru scurt timp, comunele Ţării Lăpuşului ar fi aparținut protopopiatelor respective, fie prin aceea că titularii acelor protopopiate ar fi girat temporar protopopiatul vacant din Ţara Lăpuşului. Numai în asemenea împrejurări a putut apare corespondenţa Cărpinişului şi a Muncelului în cadrul documentelor protopopiatului Solnocului II şi corespondenţa protopopiatului Solnocului II în cadrul documentelor protopopiatului Cărpiniş. Ţinând seama de corespondenţa Episcopiei Sibiu - organul tutelar al acestor parohii - urmează a se considera că denumirea oficială a protopopiatului, în perioada verificată, s-a sucedat precum urmează: Între anii 1841 - 1881 - Protopopiatul Solnocului II Între anii 1881 - 1905 - Protopopiatul Solnocului Între anii 1906 - 1923 - Protopopiatul Cetatea de Piatră Iar după anul 1925 - Protopopiatul Lăpuş Dar, uzanțele par să fi fost mai tari decât ordonatele oficiale, căci diferitele acte de corespondenţă din perioadele cercetate arată că de fapt denumirea şi sediul protopopiatului s-a succedat după cum urmează: Între anii: 1841 - 1848 apare ca Protopopiatul Solnocului interior, cu sediul în comuna Muncelului, comună în afara zonei Lăpuşului 1849 - 1851 apare ca Tractul Solnocului cu sediu în comuna Muncel 1852 - 1857 apare ca Tractul Solnocului de mijloc, cu sediul în comuna Rohia 1858 - 1868 apare ca Tractul Solnocului cu sediul tot în comuna Rohia 1869 pentru acest an nu s-a găsit acte printre documentele Solnocului, însă în documentele protopopiatului Cetatea de Piatră se spune că la acest protopopiat aparţin şi 8 comune din Nordul Ţării Lăpuşului. 1870 - 1874 apare ca Tractul Solnocului II, cu sediul în comuna Cupşeni 1878 - 1880 apare ca Tractul Solnocului II, cu sediul ]n comuna Cupşeni şi are 16 parohii 1881 în acest an, conform actului nr. 3917 din 16 decembrie 1881 dat în şedinţa plenară a consorţiului arhidiecezan din Sibiu, se face o nouă arondare a protopopiatelor şi ca urmare ia naştere Protopopiatul Solnocului "cu locul central la Borcut", dar sediul de fapt rămâne tot la Cupşeni. Acestui nou protopopiat al Solnocului aparţin 16 parohii din fostul protopopiat al Solnocului II şi anume: Borcut, Costeni, Cupşeni, Dobric, Dobriţinaş, Poiana porcului, Rogoz, Rohia, Stoiceni, Suciul de jos, Ungureni, Văleni. 1881 - 1905 apare deci Protopopiatul Solnocului cu sediul în comuna Cupşeni, cu toate că are ficsat ca "loc central comuna Borcut" 1906 în acest an în toată dieceza se organizează protopopiate mai mari. La noi situaţia a fost mai uşoară, deoarece protopopiatul Solnocului devenind vacant, s-a contopit cu protopopiatul Cetăţii de Piatră, aflat şi el vacant, protopopiatele unite au luat o singură denumire şi anume aceea de Cetatea de Paitră cu reşedinţa, permanentă de acum, în Lăpuşul unguresc (Târgu Lăpuş). Parohiile protopopiatului mărit sunt: Borcut, Costeni, Cupşeni, Dobric, Dobriţinaş, Ineu, Libotin, Maşca, Peteritea, Poiana porcului, Rogoz, Rohia, Stoiceni, Suciu de jos, Ungureni, Văleni plus parohiile: Berinţa, Bercheş, Coplanic, Cărbunar, Cărpiniş, Ciocotiş, Curtuiuşul mic, Făureşti, Fînaţe, Finteuşul mare, Leschia, Selniţa, Trestia, Vălenii Somcuţii, Secătura. Pe ultima filă scrisă, a registrului de intrare şi ieşire a protopopiatului Solnocului, din aul 1905/1906 se află următoarea inscripţie: "În înţelesul ordinului Veneratului Consorţiu Arhidiecezan din 6 februarie 1906 nr. 836 Plen. împotrocolat sub nr. 68 al acestui protocol, tractele Cetatea de Piatră şi Solnoc s-a contopit într-un tract sub numirea protopresbiterului "Cetatea de Piatră" care cu începere din 15/28 aprilie 1906 a început a funcţiona ca element social bisericesc de sine stătătoriu, deschizîndu-se registre noauă; - deci acest protocol s-a încheiat şi dimpreună cu actele induse în el s-a predat din partea mea nou denumitului administrator protopresbiterial al tractului contopit Vasile Duma fost paroh în Jabeniţa tractul Reghinului săsesc, ceeace prin subscriere se confirmă". "Cupşeni, în 18 Aprilie (1 Mai nou) 1906." "S.S. Teodor Herman Protopersbiter al tractului Dej, ca administrator protopresbiterial al fostului tract Solnoc" "Am primit S.S. Vasile Duma adm. prot. al tractului Cetatea de Paitră" Notăm aici că Vasile Duma, a devenit mai târziu episcop al Argeşului. Între anii: 1906 - 1922 apare deci protopopiatul Cetatea de Paitră cu sediul în Lăpuşul Unguresc. 1923 în acest an, în şedinţa de la 4/17 Aprilie 1923, Sinodul hotărăște reînființarea tractului protopopresbiterial Chioar (care înainte de contopirea sa cu Tractul Solnocului purta denumirea de Cetatea de Piatră) şi cu această ocazie se reorganizează tractul Lăpuşului care rămâne tot cu denumirea de Cetatea de Piatră şi avea 21 de parohii şi anume: Baba, Boiereni, Borcut, Costeni, Coroieni, Cupşeni, Dobric, Dobriţinaş, Ineu, Lăpuşul unguresc, Libotin, Maşca, Peteritea, Poiana porcului, Rogoz, Rohia, Stoiceni, Suciu de jos, Ungureni, Văleni, Vima mică. 1925 în acest an, şi anume începând din luna 1925, data intrării în vigoare a legii pentru unificarea administrativă, protopopiatul şi-a luat denumirea de Protopopiatul Lăpuşului după denumirea oficială a plăşii în care îşi desfăşura activitatea. 1968 odată cu reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, care a avut loc în anul 1968, când s-au înfiinţat judeţele şi s-au desfiinţat judeţele, atunci şi-a încetat activitatea şi protopopiatul raionului Lăpuş (înfiinţat în această formă în anul 1950), iar parohiile sale au fost trecute la protopopiatul judeţean din Baia Mare. 1976 în acest an Protopopiatul Lăpuşului s-a reînfiinţat reluându-şi activitatea anterioară. CONDUCEREA protopopiatului a fost înfăptuită precum urmează: 1841 - 1845 de Ioan Greble, administrator protopopesc, Muncel 1841 - 1851 de Ioan Greble, protopop Muncel, 1852 - 1868 de Vasile Cosma, administrator protopopesc, Rohia 1869 ............................................................................ 1870 - 1871 de Samuil Cupşa, administrator protopopesc, Cupşeni 1872 - 1905 de Samuil Cupşa, protopop, Cupşeni 1905 - 1906 de Teodor Herman, administrator protopopesc, Lăpuşul Unguresc 1906 - 1911 de Vasile Duma, protopop, Lăpuşul Unguresc 1912 - 1920 de Andrei Ludu, protopop, Lăpuşul Unguresc 1921 - 1928 de Zaharie Man, protopop, Târgu Lăpuşului 1921 - 1931 de Nicolae Gherman, administrator protopopesc, Târgu Lăpuşului 1932 - 1948 de Ştefan Ghaţiei, protopop, Târgu Lăpuşului 1948 - 1949 de Pavel Pieu, protopop, Târgu Lăpuş 1949 - 1950 de Gherghe Todea, protopop, Târgu Lăpuş 1950-1951 de Teodor Ungur, protopop, Târgu Lăpuş 1951 - 1952 de Dionisie Gog, protopop, Târgu Lăpuş 1952 - 1968 de Petru Şuteu, protopop, Târgu Lăpuş 1968 - 1976 protopopiatul a fost desfiinţat 1976 - 1983 de Augustin Mureşan, protopop, Târgu Lăpuş 1983 din acest an conducerea protopopiatului i s-a încredinţat pr. Ioan Ciceu de către Arhiepiscopul Teofil Hermineanu al Vadului, Feleacului şi Clujului, protopop care administrează şi astăzi bunul mers al acestei instituţii.                                            #

Populaţia românească, organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în obşti săteşti şi uniuni de obşti, conduse de cnezi şi voievozi, era organizată în interiorul unor „ţări” (terrae), formând o stare recunoscută constituţional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „ţări” româneşti, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului), tolerate parţial de autorităţile statului maghiar, au încetat să fiinţeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).

La 7 octombrie 1698 sinodul de la Alba Iulia a decis unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt care a deschis calea emancipării lor culturale. Drepturile politice promise nu au fost însă acordate. Episcopul Inocenţiu Micu-Klein a stabilit reşedinţa Bisericii Române Unite la Blaj şi a transformat acest oraş într-un centru de spiritualitate românească. Tot el a pus bazele mişcării Şcoala Ardeleană.

Unele comunităţi româneşti ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În 1701 au fost transmise împăratului Austriei proteste ale locuitorilor din zona Braşovului. Către mijlocul secolului XVIII au abrogat actul unirii, ca urmare a acţiunilor iniţiate de mitropolitul sârb de la Sremski Karlovci şi puse în practică de călugării ortodocşi intraţi sub ascultarea sa (sunt cunoscute în special numele lui Sofronie de la Cioara şi Visarion Sarai, sârb din Banat, ambii canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română). De asemenea, Mitropolia Ţării Româneşti a sprijinit comunităţile ortodoxe din Transilvania. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat şi sudul Crişanei au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crişanei, Transilvaniei şi din Maramureş au acceptat unirea cu Roma.( Cred ca aici trebuie incluse și Țara Lăpușului ,Chioaruluiși a Codrului )

(Din internet-Transilvania -