Fărtăţia ca formă de înfrăţire în afara familiei a fost practicată la diferite popoare încă din perioada Antichităţii şi a Evului Mediu. “Cuprinderea de fărtaţi” practicată în satele chiorene şi lăpuşene este o practică de înfrăţire bazată pe comuniunea alimentară.

Ocaziile ceremoniale în care se realiza cuprinderea de fârtaţi erau mai multe: la nunţi, la ospeţele de botez, în ziua de Paşti, Crăciun, Rusalii sau la diferite clăci care se organizau în cursul unui an. De regulă, înfrăţirea se făcea între perechile căsătorite sau cele care urmau să se căsătorească (mirii), între familiile ce locuiau în acelaşi sat sau în sate şi zone diferite.
După cum ne arată regretatul etnograf dr. Ioan Chiş Şter, “cuprinderea de fărtaţi” în zona Chioar (Maramures) presupunea parcurgerea mai multor momente principale. Prima etapă consta în alegerea fărtaţilor, alegere realizată pe baza unor criterii clare, cum ar fi: să fie de vârste apropiate, să fie cam de aceeaşi poziţie socială şi să se înţeleagă. Al doilea moment ceremonial este chemarea. Dacă fărtăţia era o secvenţă din cadrul ceremonialului de nuntă, chemarea se făcea în cadrul chemării tuturor invitaţilor. Dacă se face ospăţ special de fărtăţie, persoana respectivă trimite chemătorii să invite la ospăţ pe fărtaţi, rudenii, prieteni şi oamenii din sat. După ce intră în casă, chemătorii rostesc oraţia de chemare la ospăţ, prin intermediul căreia se proclamă cine intenţionează a se prinde fărtat, muzicanţii pe care îi au etc. Următoarea secvenţă constă în primirea la casa gazdei. Starostele care conduce ceremonialul de fărtăţie, primeşte invitaţii cu o sticlă înstruţată, le închină şi îi aşază la masă. În cadrul acestei etape se petrece secvenţa cea mai importantă a ceremonialului ce poartă denumirea de răspunsul colacilor. Într-o linişte deplină, starostele anunţă pentru cine se face ospăţul, moment în care socăciţele aduc colacii pe care îi aşază doi câte doi, unul peste altul. Peste colaci se pun o bancnotă şi o farfurie cu prăjituri (mai demult în locul farfuriei se punea o plăcintă). În continuare, starostele rosteşte “cuvântul de oraţiune” (stărostia) prin intermediul căreia se vorbeşte despre virtuţile oamenilor şi semnificaţiile fărtăţiei. Ultimul moment ceremonial al acestei practici de înfrăţire este petrecerea prorpiu-zisă, care se desfăşoară sub formă de joc cu strigături şi chiuituri. (Marius Câmpeanu/Glasul)

Fotografia este o amintire a momentului în care două familii chiorene “s-au prins fărtaţi cu colaci”. Prima pereche este formată din Cozma Costan (40 de ani) cu soţia Măricuţa (30 de ani) din satul Făureşti, iar cea de-a doua pereche este formată din Gâţ Avram (35 de ani) cu soţia Lentina (34 de ani), de loc din satul Copalnic. Fotografia a fost realizată la data de 22 august 1933.

Grigore MIHUŞ

PICTURĂ PE LEMN DIN ZONA LĂPUŞ

principii, care au prins rădăcini pe solul

nostru, din care s-au născut nepieritoare

opere de artă.” (Octavian Goga)

Lemnul a fost folosit pe o scară foarte largă în pictura veche (încă din Grecia antică), fiind un material solid şi uşor, care se prepara lesne cu clei. În nord era folosit mai ales stejarul, iar în sud plopul, salcia şi teiul. Copacul se tăia în timpul iernii şi abia în anul următor era despicat în scânduri. Planşetele de mărime mai importantă erau obţinute prin lipirea mai multor bucăţi mici, unite prin bare de lemn. Pentru lipire se întrebuinţa de obicei clei de tâmplărie sau clei de cazeină şi var. Pentru a nu crăpa, lemnul era fiert câtva timp în apă. Marginile bucăţilor erau lipite cu fâşii de pânză care, uneori, se aplicau pe toată suprafaţa lemnului.

Biserica de lemn din Rogoz


Pictura pe lemn are rădăcini foarte adânci în istoria artei. Încă din paleolitic, pictura pe lemn este folosită în comunicarea vizuală cu ajutorul semnelor şi al simbolurilor. În Egiptul antic este întâlnită pe sicrie şi pe sarcofage, unde imaginile reprezintă portretele defuncţilor.

Pictura pe lemn din Ţara Lăpuşului, prin specificul ei aparte, ne oferă multiple elemente arhaice cu o însemnătate specială, cu valoare de unicat.

Obiectivele care conservă asemenea reprezentări sunt bisericile de lemn. Un exemplu de remarcat este Biserica “Sfinţii Arhangheli” din Rogoz, purtătoare a unor unicate pe linia motivelor din arta populară. Vulturul bicefal are o funcţionalitate magico-mitică, de simbol al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, aspiraţia omului din popor.

Motivele decorative reprezentând calul şi călăreţul există de mult în civilizaţia geto-dacică, ele răspândindu-se odată cu moneda geto-dacă. O reprezentare asemănătoare găsim în Ţara Lăpuşului, într-o variantă regională, tot la Biserica “Sfinţii Arhangheli” din Rogoz. Pe fruntea şi pe capul calului descoperim o rozetă care ne argumentează funcţia solară a calului.

Calul şi călăreţul


Biserica “Sfinţii Arhangheli” din Rogoz mai conservă o serie de motive arhaice în pictura murală. Balaurul cu şapte capete, motiv de inspiraţie biblică, în arta murală este tratat în manieră populară. De fapt, factura populară a picturii bisericilor din Ţara Lăpuşului este caracteristică manierei de lucru a fiecărui pictor, cu specificul său, raportat la modul său de gândire.

Balaurul cu mai multe capete


În acest spaţiu cultural întâlnim deopotrivă valori patrimoniale ale tradiţiei arhaice îmbinate uneori cu valorile artei creştine, precum şi folclorul cu specificul lui aparte: Hore-n grumaz, Hore cu noduri, venite din vremuri ancestrale. Valoarea autentică a folclorului păstrat în vremuri postmoderne, datorită respectului pentru tradiţie şi conservarea ei, o valorificăm în scopuri didactice.

Pictura pe lemn are o îndelungată şi bogată tradiţie, în care icoanele pe lemn din zona Maramureşului, a Lăpuşului şi a Chioarului sunt încadrate unor canoane existente în iconografia românească, în speţă bizantină, cu unele influenţe din bestiarul fantastic al artei romanice şi gotice. În acelaşi timp, în pictura de icoane şi pictura murală întâlnim unele influenţe ale Renaşterii şi ale barocului, venite prin filieră austriacă.

Iconostasul si altarul bisericii din Rogoz


Un loc cu totul aparte îl ocupă însă pictura pe lemn lăpuşenească, robustă, plină de umor, de realism naiv şi mişcare. Pornind de la un simplu exemplu al unei icoane lăpuşeneşti, ne putem permite unele generalizări de caracterizare a unei trăsături specifice a artei noastre populare: dinamica mişcării, fapt care ilustrează calitatea şi valoarea deosebită ale oricărui obiect de artă populară, reprezentat chiar printr-o icoană bisericească din Lăpuş.

Este vorba de un creator anonim, care, în contextul concepţiei compoziţionale privitoare la dinamica mişcării ­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­- nefiindu-i suficiente mijloacele picturale obişnuite - îl reprezintă în pictura unei icoane pe lemn pe proorocul Elisei prinzând cojocul aruncat de Sfântul Ilie, în două ipostaze, cu mişcări descompuse, pentru a asigura iluzia de mişcare. Este desigur o formă primară, naivă de înregistrare grafică a mişcării, o gândire cinematografică - în sensul concepţiei de mişcare a filmului animat. După unele surse, filmul animat ţine mai mult de artele plastice decât de cinematografie.

O analiză plastică a lucrării ne înfăţişează o compoziţie dinamică cu două centre de interes, care sunt legate între ele prin linii de forţă, care sugerează ideea de formă, de spaţiu, de mişcare, spaţiul real prin redarea secvenţială a mişcării şi călătoria în spaţiul cosmic a Sfântului Ilie.

Elementele ornamentale din arta noastră populară reflectă, prin structura şi organizarea lor, o valoare dinamică, dar cu conţinuturi diferite. Astfel, rombul, cercul, spirala închisă, steaua, rozeta, roata creează un univers dinamic închis, în schimb, spirala continuă, linia în zigzag redau mult mai plastic mişcarea continuă spaţială. Aceasta se datorează repetării, care poate fi oricând întreruptă sau nelimitat continuă, elementului primar înlănţuit ritmic, la nesfârşit repetat. Dar, chiar elementele ornamentale cu mişcare închisă primesc valoare spaţială, liniară, de desfăşurare, de fugă, după acelaşi principiu al repetării, al înlănţuirii ritmice. Modulele romboidale ale Coloanei Infinitului brâncuşiene - infinitul vieţii şi al morţii, al mişcării, prin dinamica repetării sunt un exemplu al raportării capodoperei la arta noastră populară.

Trecând la compoziţia ornamentală în arta populară lăpuşană, constatăm concurenţa altor factori, care-i conferă dinamicitate. Este vorba de o lege fundamentală a artei populare, aceea a alternanţei ritmice, care asigură dinamica mişcării cu largi orizonturi creative, reflectând, în planul abstractizărilor schematizate ale limbajului decorativ, realităţi istorice, sociale, etnogenetice, toate având la bază concepţia artistică populară. Alternanţa ritmică pune în valoare şi elemente cromatice îmbinate într-un ansamblu dinamic compoziţional. Există, bineînţeles, o dinamică a culorilor, o mişcare cromatică, niciodată închisă, atunci când este vorba de o compoziţie policromă sau de o simbioză dinamică între elementele ornamentale, planuri, forme şi culoare, atunci când compoziţia ritmică e monocromă.

Toate aceste consideraţii, pornind de la o simplă pictură pe lemn din Lăpuş, ţin să pună în valoare creatorii artei noastre populare şi să promoveze o atitudine pozitivă în vederea conştientizării dimensiunii educaţionale la nivelul cultural-artistic.

Ţara Lăpuşului îmbină fericit mirificul naturii, istoria, monumentalitatea bisericilor din lemn şi a mănăstirilor, precum şi ospitalitatea specifică oamenilor de pe aceste meleaguri.

Satul Cupseni, celebru pentru specialistele care “impistreaza” oua

Apartenenta la neam, dictata de regulile rudeniei sau, mai larg, de comunitatea de limba, teritoriu, cultura, aspiratii, viata sociala etc nu inceteaza nici dupa moarte, intre cei vii si cei morti continuand sa existe o comunicare si o solidaritate permanenta. Asa se explica ca in folclorul nostru obiceiurile in legatura cu moartea au pastrat, mai mult decat celelalte obiceiuri in legatura cu momente importante din viata omului, credinte si practici stravechi, anterioare crestinismului. Unitatea celor vii cu cei morti, consemnata in cantecele ceremoniale, dar si in bocete, si consacrata prin numeroase acte rituale indatinate (priveghiul, pomana, bocitul, pomenirea la date importante etc.) sta marturie a trainiciei si soliditatii sistemului de relatii de rudenie din societatea traditionala romaneasca.

Calatoria mortii

In sistemul de credinte si mituri romanesti moartea este vazuta ca o "mare calatorie", ca o mare trecere", ca un "drum" pe care "dalbul de pribeag" il face "din lumea cu dor / in cea fara dor; / din lumea cu mila / in cea fara mila". Poporul credea ca prin gesturi, cuvinte si melodii se putea actiona si in acest moment asupra fortelor binevoitoare sau potrivnice si se putea pregati marea trecere.

In formele de viata traditionala, poporul credea ca moartea este prevestita prin semne. Semnele prevestitoare de moarte erau: caderea unei oglinzi sau a icoanei, cantecul cucuvelei, urletul cainilor, gaina care canta cocoseste, caderea stelelor, anumite vise etc. Obiceiurile in legatura cu moartea incepeau inca din timpul agoniei. Existau practici menite sa usureze moartea. Ultimele dorinte ale celui care moare trebuie indeplinite intocmai, atat din respect pentru cel mort, cat si de teama urmarilor nefaste pe care le-ar putea avea neindeplinirea lor.

In clipa cand omul murea se aprindea o lumanare. Dar, pe langa aceasta, dupa moarte, i se punea la cap "toiagul", "lumina de stat" sau "statul", o lumanare de ceara lunga de inaltimea unui om. Aceasta lumanare se invartea in mai multe spirale si trebuia sa arda pana ce mortul era ingropat.

Indata dupa moarte urmau o serie de acte cu caracter social. Moartea era anuntata nu numai neamurilor si vecinilor, ci intregii comunitati, prin moduri traditionale: se trageau clopotele sau se tragea clopotul intr-un anumit fel, in regiunile de munte se suna din bucium, in alte locuri se punea la poarta celui mort o naframa sau o "corpa" neagra, ori barbatii din familia mortului umblau in semn de doliu cu capul descoperit. Si faptul de a umbla nebarbierit era un semn de doliu. Indata dupa moarte, mortul este scaldat si gatit. Odaia in care se afla mortul era gatita in chip special: se acopereau oglinzile.

In unele regiuni si astazi, altadata peste tot, mortul era mai intai asezat pe pamant. Mortul era apoi pus pe lavita sau pe masa, in sicriu deschis, pentru ca lumea sa poata veni sa-si ia ramas-bun de la el. In constiinta traditionala si in exprimarile ei folclorice nu exista totusi, la noi, o teama predominanta de mort si nici o teama de toti mortii. Multe obiceiuri aratau, dimpotriva, ca, in conceptia populara traditionala, intre lumea celor vii si lumea celor morti existau legaturi si ca poporul se temea numai de acei morti care se puteau face strigoi. Se socotea ca se fac strigoi cei insemnati cei rai, sinucigasii, cei morti de moarte naprasnica, vrajitorii si vrajitoarele. Impotriva revenirii lor se actiona printr-o serie de practici profilactice menite sa apere pe cei vii de contagiunea mortii.

Priveghiul si plangerea mortului

Priveghiul este, fara indoiala, un rit precrestin, care s-a pastrat in multe zone ale teritoriului nostru folcloric, cu sensul lui primar, de separare a neamului celor vii de cel mort, inainte de integrarea lui in neamul celor morti. Priveghiul dureaza, de obicei, doua nopti si se face pentru a nu lasa mortul singur. Exista, in anumite regiuni, credinta ca mortul trebuie pazit ca sa nu treaca prin fata lui, pe sub el sau peste el vreun animal, caine, pisica, gaina etc, caci se preface in strigoi.

Atunci cand priveghiul se face dupa randuiala traditionala, cei veniti sa privegheze mortul danseaza, fac jocuri cu masti, joaca jocuri distractive, canta din fluier, spun basme, joaca jocuri de carti, mananca, beau si discuta despre treburile curente ale oamenilor si ale comunitatii. La priveghi se petrece deci intr-un anumit fel si rostul petrecerii este nu numai sa alunge somnul celor veniti sa privegheze, ci si sa marcheze, in cadrul ceremonialului de trecere, momentul despartirii de cel mort. Este ultima petrecere a celor vii impreuna cu cel mort.

Plangerea mortilor (jelirea), intalnita sub o forma sau alta la toate popoarele lumii, nu era numai expresia spontana a durerii, ci avea si un caracter indatinat, presupuneau indeplinirea unei obligatii sociale. Se poate constata chiar un fel de "corespundere" intre cantecele de leagan si bocete, cele doua forme de arta care deschid si inchid traiectul existential al omului punand in lumina relatia cea mai solida care ii leaga pe indivizi in cadrul celulei familiale – relatia dintre mama si copiii sai: "Draga mamei, fata mare, / Tu esti mandra ca o floare, / Tinerete ce-ai avut, / Cu amar le-ai petrecut. [...] Buna casa c-ai avut / Si ea nici ca ti-a placut; / Acum alta ti-ai facut, / Fara usi, fara feresti, / in ea ca sa vietuiesti; / Fara pari, fara nuiele, / Plina toata tot de jele" sau: "O, doamne, mandra mamii, / Mandru te-am gatat mireasa / Sa te duci mandru de-acasa. / Nu te-am gatat de trait / Ce numai de putrezit; / Nu te-am gatat sa traiesti / Ce-n pamant sa putrezesti. / Mandra mamii, mult as da / Numai sa te pot scula, / Sa nu meri de la mama...".Cand murea un flacau sau o fata de maritat, inmormantarea se facea sub forma de nunta.

In colectivitatile traditionale moartea cuiva era un eveniment care ii privea pe toti. De aceea, la inmormantare participa, intr-un fel sau altul, intreaga colectivitate. Era indatinat ca, in caz de moarte, nu numai familia, ci si vecinatatea si uneori intreaga colectivitate sa sara in ajutorul celor loviti, sa participe la pregatirea inmormantarii.

Pomenile

Un loc important in obiceiurile de inmormantare il ocupau pomenirile. Acestea erau de mai multe feluri, de la simpla coliva sau colac, pana la daruirea hainelor celui mort sau a anumitor lucruri din casa. Altadata se dadeau peste groapa chiar vite din turmele celui mort. Si in obiceiurile de inmormantare, ca si in toate obiceiurile in legatura cu viata omului, exista o masa numita in unele locuri "comand" sau "comandare".

Aceasta masa, ca si toate mesele din riturile de trecere, reprezenta un moment ai solidaritatii sociale a intregii colectivitatii si era semnul unei incheieri a secventei din ceremonial. Sensul ei era unirea supravietuitorilor in fata durerii resimtite prin moartea unui membru al colectivitatii si semnul continuarii vietii individuale si colective. Acest lucru pare evident cand observam desfasurarea mesei. Inceputa intr-o atmosfera de tristete solemna, masa se termina cu veselie si chiar cu dans.

Comunitatile maramuresene pastreaza momente deosebite de cinstire a stramosilor in cadrul sarbatorilor Floriilor, Pastilor si Rusaliilor. Este atunci obiceiul ca in cimitire mormintele sa fie impodobite cu flori si fiecare familie sa vina cu lumanari, mancare si bautura pentru a lua parte la «praznicul celor vii cu cei morti», cunoscut inca din ziua Rozaliilor la traci si pastrat in Maramures si mai cu seama in tara Lapusului pana astazi .