PRINCIPALELE OPERAŢIUNI FINANCIAR-BANCARE ALE BĂNCII „RÂUREANA” DIN COPALNIC-MĂNĂŞTUR (1899-1917)

Cornelia ROMÎNAŞU*

Principalele operaţiuni financiare ale Băncii „Râureana” din Copalnic-Mănăştur au fost identificate într-o serie de documente arhivistice, dintre care cele mai importante sunt „Cartea depozitelor”, „Cartea acţionarilor” şi „Cartea principală”.

La acest institut financiar-bancar românesc s-au desfăşurat următoarele activităţi specifice: primirea de depuneri spre „fructificare”, acordarea de credite pe cambii, acordarea de credite cambiale cu acoperire ipotecară, acordarea de credite ipotecare, acordarea de credite pe obligaţiuni personale sau caventi „creditul ţărănesc”, acordarea de credite pe efecte publice şi alte „hârtii de valoare”, afaceri de comision şi cumpărarea de efecte publice pentru eventuala lor lombardare, cumpărarea, arendarea şi vinderea de terenuri agricole, păduri şi alte bunuri imobiliare1.

Pentru a susţine o circulaţie rapidă a capitalului, ponderea cea mai importantă în activitatea institutului au avut-o operaţiunile financiare cu scadenţa la termene scurte. Se puteau satisface astfel dorinţele unui număr mai mare de solicitanţi, iar banca îşi asigura profituri maxime, necesare consolidării situaţiei financiare la început de drum2.

Depunerile spre „fructificare” au reprezentat principalul izvor de alimentare al băncii cu capital. Ele urmăreau două obiective majore: dezvoltarea spiritului de economisire şi atragerea a cât mai multor capitaluri, pentru a face faţă cererilor de creditare fără a se recurge la reesconturi. Pentru sumele depuse, banca a acordat depunătorilor o dobândă de 5-6 %3.

Observăm că un loc important între deponenţii institutului l-au avut intelectualii, care s-au evidenţiat în viaţa culturală, politică şi economică a zonei. Cu toate acestea, cei mai numeroşi deponenţi ai Băncii „Râureana” au rămas ţăranii înstăriţi, care proveneau atât din localitatea Copalnic-Mănăştur, cât şi din satele arondate acestei comune sau din satele vecine: Coruia, Cărpiniş, Cărbunari, Ciocotiş, Brebeni, Berinţa, Lăpuşul Unguresc, Lăpuşul Românesc, Măgureni, Preluca, Plopiş, din aşezări mai îndepărtate precum Buteasa, Vad, Sălişte şi chiar din Budapesta şi din Statele Unite ale Americii. Pentru ultima exemplificare îl evidenţiem pe Costin Costan, care în anul 1910 a depus la „Râureana” suma de 2.098 coroane4.

Orientarea predilectă a operaţiunilor financiare spre sectorul agricol a fost determinată şi de provenienţa resurselor băneşti, care în principal constituiau capitalul social şi formau marea majoritate a depunerilor. Ele proveneau de la reprezentanţi ai burgheziei şi de la alţi depunători care aparţineau altor categorii sociale ce locuiau în mediul rural. De altfel, sursa economică principală a marii majorităţi a elementelor burgheziei şi intelectualităţii româneşti implicate în structura instituţiilor finaciare se baza pe proprietatea imobiliară, îndeobşte suprafeţe arabile, păduri, păşuni şi fâneţe, mai puţin pe surse economice provenite din comerţ sau din exercitarea profesiunilor liberale (avocaţi, medici), precum şi pe sporadicele şi modestele activităţi industriale desfăşurate la nivelul atelierelor meşteşugăreşti sau ale aşa-numitei „industrii de casă” sau ţărăneşti5.

Menţionăm că burghezia românească n-a pierdut din vedere sfera celorlalte domenii, prin orientarea spre zona creditului, şi nici nu le-a neglijat, încercând, pe măsura posibilităţilor sale economice, să-şi mobilizeze resursele pentru acţiuni industriale sau comerciale realiste şi eficiente, în raport însă de complementaritate cu amploarea şi calitatea acţiunilor financiare6.

Bineînţeles, datorită realităţilor locale din zonă, bisericile greco-catolice au avut un număr mai mare de depuneri decât cele ortodoxe.

La Banca „Râureana” au depus sume importante de bani şi şcolile din împrejurimi. Şcoala greco-catolică din Copalnic-Mănăştur depunea frecvent în „fondul cultural” al băncii o anumită sumă, începând cu anul 1900. În documentele arhivistice, situaţia este prezentată până în anul 1910. Începând din anul 1904, din „fondul cultural” au fost ridicate o parte din sumele depuse pentru ajutorarea unor persoane particulare dar şi pentru susţinerea unor instituţii (orfani, oameni fără adăpost, emigranţi din Macedonia, pentru „Masa studenţilor universitari” din Cluj, pentru cercetarea ştiinţifică, pentru bisericile greco-catolice din Rohia şi Lăpuşul Românesc, pentru gimnaziul din Baia-Mare, şcoala greco-catolică Rusor, Muzeul Naţional Baia-Mare etc.).

Documentele arhivistice studiate reţin doar date legate de depunerile efectuate de către şcolile greco-catolice, cele ortodoxe neavând posibilităţi materiale consistente din această perspectivă, datorită conjuncturii social-politice. După părerea noastră, Banca „Râureana” nu făcea discriminări confesionale. Situaţia materială mai slabă a şcolilor ortodoxe a determinat ca operaţiunile bancare ale acestora să fie sporadice sau chiar să lipsească.

Semnificative au fost şi depunerile făcute de următoarele bănci: „Someşana” din Dej, „Lăpuşana”, prin dr. Gavril Buzura, „Poporul”, institut de credit din Sălişte, „Foraus berger Vilmos” din Dumbrăviţa, „Râureana bătrână”. Observăm că a existat şi o „Râureană” mai veche, probabil o fostă cooperativă de credit, prima înfiinţată în zona Copalnicului. Din această cooperativă de credit a rezultat, probabil mai târziu, „Râureana tânără”, institut de credit şi economii organizat ca societate anonimă pe acţiuni.

Au existat şi o serie de fundaţii care au depus la Banca „Râureana” sume importante: „Fundaţiunea Protopresbiterială greco-catolică a Cetăţii de Piatră” reprezentată prin preotul George Paşca, „Cassina” din Copalnic-Mănăştur, „Fondaţiunea J. Petrovan”, „Fondaţiunea Eudochia Simione”, „Fondaţiunea Papp Ştefan”.

Banca „Râureana” nu a fost o bancă mare, ca atare nu a putut supravieţui doar pe baza deponenţilor săi. Ea a fost nevoită să împrumute capitaluri băneşti sub formă de reesconturi. Ca urmare, băncii i s-au oferit importante reesconturi atât din partea unor bănci, cât şi reesconturi venite de la persoane particulare: „Reszveny” (Acţiunea) din Baia-Sprie, „Reszveny” din Baia-Mare, Banca oraşului Baia-Mare, „Reszveny” din Lăpuşul Românesc, „Ardealul” din Cluj, „M. Leszamitolo” din Cluj, „Ustredna banka ceskyck” - filiala Brano, de la Latzko N. si Popper A. din Budapesta7.

Înscrise la loc de frunte în cadrul operaţiunilor financiare ale instituţiilor de credit româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, depunerile au avut un loc însemnat, specific chiar, faţă de situaţiile normale de funcţionare ale altor bănci, în condiţiile permanentei cereri de capital lichid, iar, pe de altă parte, ale prezenţei acestora în portofoliile băncilor, contrar statutelor acestora, pe perioade destul de îndelungate.

În pofida valorii însemnate a depunerilor, cu excepţia anilor de război 1916-1918, când inflaţia a creat un supranumerar la casele tuturor băncilor româneşti, cererile de capital lichid n-au putut fi întru totul acoperite prin propriile forţe. Pe de altă parte, instituţiile financiare româneşti au dorit să-şi extindă rapid operaţiunile bancare şi să-şi sporească în acest mod beneficiile. Cele mai nou înfiinţate, cum a fost Banca „Râureana”, aveau nevoie de sprijin suplimentar de capital pentru a demara cu succes în viaţa financiar-economică a Transilvaniei. Din aceste motive, băncile româneşti au făcut apel la operaţiunile de reescont, care au atins în 1914 circa 20% din valoarea bilanţului general. Băncile mai mici, cum a fost şi Banca „Râureana”, cu un capital social redus şi cu rezerve puţine, au reescontat valoric mai mult, punându-şi în această privinţă existenţa în pericol, întrucât sumele primite de la alte instituţii financiare, oricare ar fi fost originea lor naţională, în condiţii economice critice, puteau fi oricând retrase.

Dacă „Albina”, „Victoria”, „Timişana”, „Ardeleana” - în mai mică măsură, „Economul”, „Patria”, „Bihoreana” şi „Silvania” aveau deschise reesconturi la băncile centrale ale statului austro-ungar, sau particulare, prin intermediul burgheziei maghiare şi săseşti, marea majoritate a băncilor româneşti făceau cu predilecţie reesconturi la Banca „Albina” sau, în măsură mai redusă, la celelalte instituţii financiare româneşti. Este şi cazul „Râurenei” din Copalnic-Mănăştur8.

Împrumuturile cambiale sau de scont au avut un rol însemnat în activitatea băncilor româneşti transilvănene până la primul război mondial, nu numai prin faptul că reprezentau operaţiunea financiară predominantă a momentului, ci şi prin implicaţiile profunde pe care le-au avut, datorită caracterului lor, în relaţiile social-economice din mediul rural.

Aceste împrumuturi erau stabilite pe termene scurte, de trei sau şase luni, şi puteau satisface cerinţele curente ale gospodăriilor săteşti ce vizau cumpărarea de seminţe, de unelte agricole, de animale pentru tracţiune, precum şi acoperirea necesităţilor mărunte ale gospodăriei, prea puţin investiţiile pentru o agricultură intensivă, care presupuneau cheltuieli mai mari şi pentru o perioadă de timp mai îndelungată9.

Pentru a suplini deficienţele rezultate din termenul scurt al acordării împrumuturilor cambiale, conducătorii marii majorităţi a băncilor româneşti vor recurge, pe cât posibil, mai rar la acţiunile de protestatare şi împrocesuare a scadenţelor la multe din datoriile de această natură, prelungindu-le la cererea debitorilor, pentru a le oferi acestora posibilităţi de găsire a unor noi surse economice necesare lichidării creditelor primite. Prelungirile se făceau îndeosebi pentru datorii care ofereau suficiente garanţii materiale, obţinându-se, prin această măsură, dobânzi şi venituri în plus. Modalitatea consta în reînnoirea cambiei, înainte de a fi protestată de către debitorul şi giranţii săi, la sediul instituţiei de credit, plătindu-se cu această ocazie dobânzile şi taxele de prelungire, uneori şi o parte din datorie.

Fără a exista o regulă generală, erau admise prelungiri la cambii într-un procentaj de 10-20% din numărul acestora, în funcţie de instituţia financiară creditoare. Flexibilitatea şi nuanţarea în comportamentul băncilor faţă de debitori erau necesare pentru câştigarea şi atragerea clientelei ţărăneşti, pentru sporirea încrederii acesteia în posibilităţile de creditare ale instituţiilor bancare, cu atât mai mult cu cât asemenea atitudini nu micşorau beneficiile acţionarilor, adeseori le sporeau prin recalcularea şi mărirea ratei dobânzilor incluse în procesul prelungirii creditelor neplătite la timp, băncile rămânând astfel cu o clientelă cvasipermanent îndatorată, nu numai material, ci şi moral10.

Este semnificativă situaţia întâlnită la Banca „Râureana” din Copalnic-Mănăştur, unde se admiteau prelungiri succesive a achitării creditelor prin acoperirea cu alte împrumuturi, pe perioade de până la patru ani. Deşi fenomenul prelungirii cambiilor nu se generalizează în sensul aplicării sale la nivelul întregului portofoliu, ci este valabil doar la nivelul unui număr relativ restrâns de împrumuturi cambiale, acest fapt impune o caracteristică aparte a băncilor româneşti şi transilvănene11. Totodată, împrumuturile cambiale erau folosite, depăşind adeseori obişnuita lor destinaţie, în operaţiunile de vânzare-cumpărare a unor moşii nobiliare maghiare întreprinse de băncile româneşti în regie proprie sau de către elemente ale burgheziei ce garantau cu situaţia lor materială, uneori şi cu cea publică, valoarea mare a unor asemenea împrumuturi12.

Menţionăm că nu am găsit până la acest moment nici un document de arhivă care să ateste acest fapt în care să fie implicată Banca „Râureana”. Am descoperit doar împrumuturi date de către bancă unor persoane de origine română care cumpărau pământ de la persoane de aceeaşi naţionalitate.

Preponderenţa creditului cambial în portofoliile băncilor româneşti nu se poate reduce doar la motivaţia privind politica subiectivă a majorităţii conducătorilor instituţiilor de credit de a obţine un surplus de beneficii, în condiţiile în care mulţi dintre aceştia erau convinşi de riscul unei atari întreprinderi pentru clientela lor, de eficienţa economică mult mai scăzută a cambiei în mediul rural decât cea a creditelor pe termen lung. Această situaţie financiară este determinată şi de factori obiectivi precum insuficienţa capitalului social propriu în raport cu cererile de creditare, dar mai ales de proporţia relativ mare a depunerilor în portofoliile băncilor, a căror valorificare se realiza cu cele mai mici riscuri pentru existenţa lor, prin împrumuturile mobile şi avantajoase ale depunătorilor, care îşi vedeau asigurate dobânzile. În acest sens este sugestiv faptul că între ritmul de creştere al depunerilor şi al cambiilor s-a stabilit, nu întâmplător, o strânsă legătură, valoarea lor fiind sensibil egală în bilanţul general al băncilor13.

Pentru a suplini cererile mărunte de capital, ca urmare a unor necesităţi primordiale ale gospodăriilor ţărăneşti modeste, adeseori obligate să-şi procure în cursul anului fie unelte agricole, fie un număr foarte restrâns de animale, uneori chiar hrana în condiţii de calamitate, subvenţionarea unor evenimente tradiţionale ca nunţile, botezurile sau înmormântările, Banca „Râureana” a deschis un cont de creditare pe „obligaţiuni personale” sau obligaţiuni cu caventi, denumit şi credit ţărănesc. Creditul personal pe obligaţii a fost o necesitate şi o modalitate de acţiune pentru băncile mici, însoţirile de credit cooperatiste, care prin însuşi scopul lor de a sprijini cererile locale de împrumuturi, precum şi prin puterea lor financiară limitată trebuiau să se adapteze unor genuri de creditare modeste ca valoare, aşa cum erau bunăoară cele pe obligaţiuni personale.

Creditele personale pe obligaţiuni necesitau mai puţine formalităţi, presupunând doar obligaţia în scris a solicitantului de a plăti la anumite termene o parte din împrumut, plus semnătura acestuia sau, când era vorba despre un analfabet, şi a anumitor caventi . De aceea, ele s-au bucurat de o largă popularitate. În tot cazul, obligaţia era socotită ca acceptată chiar şi numai prin punerea degetului de către viitorul debitor, avându-se în vedere că împrumuturile nu depăşeau de obicei valoarea de până la 50 florini sau 100 coroane, fapt ce uşura mult condiţiile împrumuturilor pentru micul producător ţăran.

În „Cartea principală” a Băncii „Râureana” am descoperit contul de amortizare contractuală (amortizare pe obligaţii), ceea ce demonstrează că această bancă oferea asemenea împrumuturi. Spre exemplu, în anul 1899 a fost împrumutată suma totală de 60.441 coroane, 50 fileri, în 1900 – 197.005 coroane, 55 fileri, în 1901 – 234.244 coroane, 5 fileri.

În ansamblul operaţiilor financiare creditele personale au fost modeste ca valoare, cu excepţia situaţiei unor bănci, cum a fost „Râureana” (fosta cooperativă de credit), unde creditele personale aveau întâietate faţă de alte genuri de împrumuturi. „Râureana” oferea astfel de împrumuturi ţăranilor cu posibilităţi materiale modeste din zona Copalnic- Mănăştur, contribuind la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale acestora14.

Cele mai adecvate forme de creditare pentru mediul rural şi care au fost întrebuinţate şi de „Râureana” au fost creditele ipotecare. Creditul ipotecar era cel mai potrivit necesităţilor şi activităţilor economice productive din domeniul agrar faţă de toate celelalte forme de împrumut, în primul rând pentru că se efectua pe termen îndelungat în timp, între 5 până la 30 de ani. Puţine împrumuturi ipotecare, de obicei cele în sume mici sau în situaţia în care banca se afla la începutul activităţii ei şi nu avea suficient capital social, se limitau sub durata celor cinci ani. În acest caz, creditele ipotecare se apropiau de creditele „ţărăneşti”, dar cu garanţii de ipoteci.

Perioadele mai îndelungate de restituire a creditului nu doar facilitau rambursarea la timp a împrumutului, şi, în paralel, valorificarea maximă a acestuia, ci încurajau solicitarea unor împrumuturi suficiente pentru activităţi şi investiţii de mare amploare.

Împrumuturile ipotecare presupuneau însă investiţii din partea băncii pe o durată mai îndelungată şi deci imobilizarea şi angajarea unor sume din capitalul ei al căror rulaj era efectiv încetinit în comparaţie cu situaţiile celorlalte operaţiuni financiare. Amintim cazurile speciale când termenul de acordare şi felul garanţiei erau echivalentul de apreciere şi integrare în portofoliul băncilor transilvănene, sub denumirea de credit ipotecar, deşi, prin formele şi valoarea sa, el întrunea fie condiţiile creditului cambial cu acoperire ipotecară, fie pe cele ale creditului fix sau ale celui pe obligaţii personale, dar cu garanţii ipotecare. Astfel de cazuri întâlnim şi la instituţia de credit şi economii „Râureana”.

Insuficienţa capitalului social propriu, a rezervelor sau a unor sume băneşti blocabile, pe termen lung, în pasivul băncii în afara depunerilor, garanţia, nu întotdeauna optimă, a majorităţii debitorilor erau adevăratele motive pentru care banca nu a reuşit să dezvolte foarte mult asemenea tipuri de împrumuturi15.

Astfel, „Râureana”, ca şi majoritatea băncilor româneşti care efectuau împrumuturi ipotecare, a fost obligată să cedeze parte considerabilă din ipoteci Băncii „Albina” din Sibiu, aşa cum rezultă din registrul 32 al institutului, document ce cuprinde evidenţa împrumuturilor şi restituirilor.

Creditele ipotecare în valori mari, preferate de Banca „Albina” şi parţial doar de celelalte instituţii financiare româneşti, care de regulă le cedau tot „Albinei”, erau acordate cu precădere unor adevarate consorţii sau obşti de proprietari rurali mijlocii sau înstăriţi precum preoţii, învăţătorii, muzicanţii etc. sau girate de agenţii băncilor cât şi de personalităţi politice proeminente din viaţa publică, cum ar fi Vasile Lucaciu, George Pop de Băseşti, în cazul „Râurenei”16.

Din registrul 21 privind „împrumuturile ipotecare” pe anii 1905-1918 rezultă persoanele particulare care au făcut împrumuturi ipotecare. Ele erau în număr de aproximativ 560. Amintim pe cei care au împrumutat sume mari: Bernard Izrael – 5.600 coroane; dr. Cârlig Augustin – 6.000 coroane; Filip Gavrila (Laschia) – 6.800 coroane, Iuga Liviu (Copalnic-Mănăştur) – 8.000 coroane, Costin Costan (America) – 2.000 coroane.

Împrumuturi ipotecare de câteva mii de coroane au fost acordate de către bancă şi unor instituţii publice sau culturale naţionale cu personalitate juridică, precum administraţiile comunale, care garantau cu averile comunitare, de obicei păduri, islazuri şi cu veniturile proprii, rambursarea împrumuturilor prezentând garanţii sigure pentru banca creditoare17.

În dorinţa satisfacerii necesităţilor de credite tot mai numeroase ale clientelei din mediul rural pe o perioadă de timp cât mai lungă, fără a-şi primejdui existenţa, dezvoltarea şi profiturile, cât şi pentru sporirea garanţiei unor împrumuturi cambiale amânate, băncile româneşti, între care şi „Râureana”, au recurs la o formă intermediară de creditare, la o combinaţie între creditul cambial şi cel ipotecar, menită să satisfacă necesităţile debitorilor rurali, ca şi cerinţele tehnico-financiare ale instituţiilor de credit, prin asigurarea mobilităţii relative a capitalului împrumutat. În acest fel, creditele cu acoperire ipotecară acordate pe termene destul de lungi, acoperite cu garanţii ipotecare sigure, cât şi de cambiile semnate de debitori, care se puteau reesconta pe piaţa financiară, creau posibilitatea folosirii lor cu eficienţă în domeniul agrar, iar pe de altă parte lărgeau posibilităţile băncilor de a obţine capitaluri suplimentare, necesare amplificării operaţiunilor financiare. Prin natura lor, creditele cambiale cu acoperire ipotecară au putut să suplinească, deşi nu în aceeaşi măsură, datorită condiţiilor de denunţare a împrumuturilor, creditele ipotecare, atât în procesul de achiziţionare a unor terenuri agricole de mai mică suprafaţă de exploatare a unor păduri, cât şi în activităţile de comasare a unor proprietăţi rurale, de îmbunătăţire a calităţii solului, precum şi pentru cumpărarea de maşini sau de animale de rasă. Fondul documentar lacunar nu ne permite să facem o contabilizare exactă a împrumuturilor de acest fel acordate de Banca „Râureana”18.

Prezenţa băncilor româneşti în mediul rural, atât prin intermediul împrumuturilor ipotecare sau cambiale cu acoperire ipotecară, adecvate specificului activităţilor agricole (care în 1914 se ridicau la circa 33% din totalul plasamentelor financiare), cât şi prin covârşitoarea majoritate a împrumuturilor cambiale (puţin folosite de comercianţii sau meşteşugarii români, ce apelau la operaţiunile financiare în cont curent), la care adaugăm mai modestele sume ale creditului ţărănesc ca şi valoarea proprietăţilor imobile aflate temporar în proprietatea băncilor, pot fi estimate, fără a ne depărta de realitate, la circa 85% din totalul plasamentelor acestora, dovedind rolul lor însemnat în viaţa social-economică a satelor transilvănene, cu urmări notabile şi în activitatea culturală şi politică naţională a românilor19.

La fel ca toate băncile româneşti, nici „Râureana” nu a practicat exclusivismul naţional, înţelegând să ofere acelaşi tratament în afaceri maghiarilor, evreilor, germanilor, oferindu-le diferite tipuri de împrumuturi.

Un caz aparte în activitatea băncii a fost cumpărarea pădurii Plopişului, aşa cum rezultă din documentele arhivistice din anul 1911. Banca a cumpărat pădurea de la următoarele persoane: dr. Iosif Papp de Şomcuta-Mare - 308 iugăre, cu preţul de 6.000 coroane, Alesiu Latis - 28 iugăre, cu preţul de 5.400 coroane, Veturia Colceriu - 13 iugăre, 685 st., cu preţul de 2.600 coroane, Pop Şandor al lui Giurgi şi fraţii - 21 iugăre, cu preţul de 3.360 coroane, Ciupe Ioan din Dej - 10 iugare, cu preţul de 2.150 coroane, Vaida Danilă şi Augustin - 10 iugăre, cu 1.900 de coroane, dr. Clemente Barbul - 49 iugăre, cu 9.800 coroane, Sigismund Lengel, un om din conducerea institutului - 31 iugăre, cu 6.200 coroane, George I. Petrovan, tot o personalitate importantă în cadrul institutului - 60 iugăre, cu 18.000 coroane.

În contul bilanţului din 31 decembrie 1914, la moţiunea „active”, apare pădurea Plopişului, care contribuia la sporirea capitalului băncii cu o sumă de 114.086 coroane. În anul 1915 pădurea Plopişului (prin vânzarea de lemne) contribuie cu o sumă de 94.401 coroane, iar în anul 1916 cu 73.033 coroane la aportul de capital20.

Banca a reuşit să cumpere porţiuni de pădure din hotarul Plopişului, teren pe care l-a exploatat apoi în folos propriu, sumele obţinute contribuind la creşterea capitalului lichid. Din vânzarea lemnului din pădurea Plopiş s-au obţinut, în anul 1916, 21.368 coroane, 83 fileri, iar la sfârşitul anului 1917, 73.033 coroane, 17 fileri21.

Dintr-un document de arhivă reiese că în anul 1922, în urma reformei agrare, Banca „Râureana” a fost expropriată de 80 de iugăre de pădure din totalul celor 800 de iugăre aflate în hotarul satelor Plopiş şi Trestia. Pe lângă aceasta, aşa cum rezultă din sursele arhivistice, în urma uneltirilor unei persoane fizice, banca a fost expropriată din nou, rămânându-i în proprietate doar 100 de iugăre cadastrale22.

Asemeni altor bănci cu capital românesc din Transilvania, Institutul de credit şi economii „Râureana” din Copalnic-Mănăştur a avut o contribuţie semnificativă la promovarea burgheziei româneşti din zona în care a activat, sprijinind totodată şi mişcarea naţională a românilor ardeleni. „Râureana” s-a impus la începuturile sale - în zona la care facem referire - ca şi cooperativă de credit, oferind ţăranilor o serie de credite necesare cumpărării unor suprafeţe de pământ, a seminţelor selecţionate, a animalelor de rasă şi a instrumentarului agricol.

Treptat, cooperativa de credit s-a transformat în societate anonimă pe acţiuni, devenind cea mai importantă bancă din zonă. Principalele operaţiuni financiare au vizat susţinerea multiplelor cerinţe locale atât a celor care veneau din partea burgheziei româneşti din zona comitatului Solnoc-Dăbâca, cât şi a celor care proveneau de la diversele categorii sociale care erau active în lumea rurală românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.