Secolul al XIX-lea cunoscut în istoriografie ca fiind secolul naţionalităţilor va schimba din punct de vedere politic, social, economic şi cultural soarta Europei.

Revoluţia de la 1848 a fost un moment crucial pentru spaţiul european pentru români inclusiv cei din zona Lăpuşului având aceleaşi aspiraţii, idealuri şi interese în ciuda graniţelor vremelnice care-i despărţeau.

Izbucnirea revoluţiei în Ungaria în iarna-primăvara anului 1848 s-a extins repede în comitatele nordice ale Transilvaniei cu repercursiuni grave pentru transilvăneni deoarece Dieta de la Pojon (Bratislava) a votat anexarea transilvaniei la Ungaria. Prin articolele legii se declară unite cu Ungaria comitatele Solnocul Interior, Dăbâca, Districtul Chioarului, ceea ce a dus la interzicerea folosirii limbii române în administraţie justiţie şi învăţământ, limba şi cltura maghiară devine obligatorie.

În condiţiile sus menţionate românii transilvăneni inclusiv lăpuşenii îşi intensifică lupta de emancipare. În spaţiul lăpuşean speranţele românilor erau orientate spre regimentul grăniceresc de la Năsăud fiind garnizoană militară cu soldaţi români.

În fruntea acţiunilor românilor de aici s-au aflat oameni de marcă ai locului: protopopul greco-catolic Ioan Dragomir, Atanasie Moţ Dâmbu şi Ioan Mureşan.

Detaşamentul inteligenţei româneşti din zonă era format din preoţi, învăţători, funcţionari şi avocaţi care luptau pentru drepturile naţionale ale românilor.

În primăvara anului 1848 au fost răspândite în localităţile lăpuşene manifeste şi proclamaţii: Fraţilor români, Apel către români, Provocaţiunea manifest semnat de Simion Bărnuţiu (adus în satele lăpuşene de preotul greco-catolic Popovici din Suciul de Sus. Protopopul greco-catolic Ioan Dragomir a răspândit Proclamaţia de la Blaj la Băiuţ, iar în Chioar Vasile Buteanu, Vasile Dragoş şi liceanul Ioan Popescu care doreau să organizeze o adunare naţională districtuală în care să-l aleagă pe Vasile Hossu preşedinte sau căpitan de ţinut, iar Chioarul să devină autonom. Acţiunile premergătoare organizării acestei adunări nu au putut avea loc la Târgu Lăpuş deoarece aici exista o gardă maghiară formată din 160 de soldaţi cu ofiţerii Tecsi Savu, Csonka Savu etc. La aceştia se adăugau 13 plutonieri 13 caporali şi un toboşar ajutaţi de alţi tineri maghiari. Pregătirile pentru plecarea la Blaj s-au făcut în satele învecinate. Rohia, Băiuţ, Suciu de Jos şi Lăpuşul Românesc, dar au fost luate măsuri drastice de oprire a delegaţilor Ioan Popovici fiind arestat în acest context. Cei mai mulţi delegaţi au plecat pe ascuns din Solnocul Interior, Chioar şi Sătmar, iar cei mai puţini din Maramureş.

Protopopul greco-catolic Mihai Raţiu a convocat aleşii lăpuşeni de la casa parohială din Lăpuşul Românesc iar protopopul Ioan Dragomir la Băiuţ s-a ridicat împotriva uniuni cu Ungaria şi a primit mandat de delegat din partea comunei Copalnic Mănăştur de a participa la Blaj. Toţi aceşti delegaţi au fost aleşi pe ascuns aşa cum a fost cazul lui Gavril Man din Boiereni (apropiat a lui Simion Bărnuţiu) care la Rohia a organizat o adunare secretă.

La Marea Adunare de la Blaj au participa şi lăpuşeni aşa cum a fost cazul protopopului Ioan Dragomir care a făcut parte din membrii delegaţiei ce urma să ducă Petiţia Naţională la Dieta din Cluj.

Radicalizarea mişcării din Transilvania din vara-toamna anului 1848 a dus la intensificarea acţiunii antiromâneşti. Aceste acţiuni au determinat convocarea în zilele de 13-14 septembrie a unei adunări a grănicerilor de la Năsăud la care au participat şi lăpuşeni care au jurat sub steagul Regimentului Grăniceresc să apere autonomia Transilvaniei. Precipitarea evenimentelor a dus la acţiuni militare sângeroase în zona Chioar, Năsăud şi Lăpuş, în toamna anului 1848.

Lăpuşenii şi chiorenii l-au avut în frunte pe Atanasie Moţ Dâmbu persoană desemnată de autorităţi de a pacifica satele din zonă. Prin venirea lui Atanasie Moţ Dâmbu teritoriile acestea urmau să iasă de sub controlul guvernului maghiar şi să se alipească districtului grăniceresc de la Năsăud, ceea ce a creat o adevărată panică în rândul autorităţilor maghiare. Comandantul gărzilor din Târgu Lăpuş Kadar Lajos şi Tecsi Samuel cer comisarului Gavril Mihaly voluntari să-i apere împotriva românilor .

La 23 octombrie 1848 Atanasie Dâmbu în fruntea unui detaşament de năsăudeni intră în localitatea Suciu de Sus unde a fost aşteptat de aproximativ 2000 de oameni înarmaţi iar la intrarea în Târgu Lăpuş de 1500 şi 4000 de lănceri din tabăra de la Rohia pentru a se îndrepta spre Ţara Chioarului. La aceştia s-au mai adăugat ulterior ţăranii răsculaţi din Fânaţe, Copalnic Mănăştur, Făureşti, Cetăţele, Şişeşti şi Săcălăşeni.

Împotriva acestei acţiuni s-au ridicat forţele nobilimii maghiare din Solnocul de Mijloc conduse de Decsei Ladislau şi maiorul Katona Mikloş alături de trupele guvernamentale care aveau rolul de a izola Lăpuşul de Chioar şi Regimentul Grăniceresc.

La 8 noiembrie 1848 apărarea Chioarului a cedat având loc bătălii sângeroase pe valea Cavnicului, Mesteacăn, Pietriş, Dămăcuşeni, Rohia, Suciu de Sus şi Agrieş. Rezistenţa de pe Dealul Pietrişului a fost suprimată la mijlocul lunii noiembrie iar satul Cufoaia a fost ars complet de unităţile lui Katona. Pe Dealul Florilor de lângă Dej, la 24 noiembrie 1848 unitatea lui Katona a fost distrusă în totalitate Moţ Dâmbu s-a întors în Lăpuş şi Chioar silind capitularea garnizoanelor maghiare din Băiuţ şi Târgu Lăpuş. La începutul luni decembrie Atanasie Dâmbu avea conducerea administraţiei populare din zonele Lăpuş şi Chioar.

Intervenţia militară a generalului Bem de la 20 decembrie 1848 a spulberat speranţele de libertate a românilor, fapt pentru care armata lui Atanasie Dâmbu s-a retras spre Regimentul Grăniceresc, iar unii spre Munţii Apuseni. Unii dintre lăncieri au rămas cu Atanasie Dâmbu purtând în iarna primăvara anului 1849 lupte de partizani până la intervenţia armatei austro-ruse.

Înfrântă revoluţia, Atanasie Moţ Dâmbu s-a retras la Zagra nemulţumit de ceea ce români au obţinut continuând să susţină drepturile românilor până ce sa stins din viaţă la 8 noiembrie 1867.

Perioada post-revoluţionară a fost marcată de măsurile regimului absolutist menit să întărească guvernarea habsburgilor. În condiţiile regimului absolutist în 1851 pentru comitatul Solnocului Interior se înfiinţează 4 căpitănate: Dej, Reteag, Gherla şi Şomcuta. Zona Lăpuşului a aparţinut în întregime sau în parte de căpitănatele Dej, Gherla şi Şomcuta. În 1854 se înfiinţează Prefectura Dejului cu 337 de localităţi împărţite în 8 cercuri (preturi) din care:

1. Pretura Lăpuş - 35 localităţi;

2. Pretura Mănăştur - 34 localităţi;

3. Pretura Şomcuta - 67 localităţi;

4. Pretura Reteag - 52 localităţi;

5. Pretura Somişna - 40 localităţi;

6. Pretura Dej - 38 localităţi;

7. Pretura Gherla - 41 localităţi;

8. Pretura Beclean - 21 localităţi.

Pretura Lăpuş avea centru la Târgu Lăpuş, unde în 1854 a fost înfiinţat un post de jandarmi pentru a fi mai uşor de apărat

Activitatea românilor din zona Lăpuşului sa intensificat odată cu unirea din 1859 şi în perioada regimului constituţional din imperiul habsburgic instaurat prin Diploma din 20 octombrie 1860. în acest context românii ardeleni cereau „unirea tuturor românilor din monarhie într-un corp politic, cu un teritoriu naţional propriu”.

Progresul cultural al românilor transilvăneni se vede prin ridicarea de şcoli şi înfiinţarea de societăţi culturale. În zona Lăpuşului de la 1856 funcţiona Şcoala principală greco-catolică care cuprindea pe toţi cei doritori să înveţe carte indiferent de confesiune (aspect surprins şi dezvoltat într-un capitol ulterior). În 1861 s-a înfiinţat Asociaţia pentru Cultura Poporului Român (ASTRA) de activitatea căreia s-a legat şi munca intelectualilor lăpuşeni printre care învăţătorul Ioan Buşiţa care ajunge la conducerea Despărţământului maramureşan.

Încercările românilor de a se afirma ca naţiune şi limbă s-au dovedit zadarnice deoarece în 1866 s-a impus dualismul austro-ungar. Consecinţele acestui compromis au fost simţite de români foarte repede pentru că în februarie 1867 contele Iuliu Andrassy a fost numit prim-ministru al Ungariei în acest context a avut loc sancţionarea încorporării Transilvaniei la Ungaria şi anularea Legilor votate în Dieta de la Sibiu din 1863-1864.

Încercarea de deznaţionalizare a românilor şi a celorlalte naţiuni ne maghiare prin legi şi măsuri abuzive nu au putut înfrânge dorinţa de libertate a românilor.

Românii lăpuşeni ş-au găsit un susţinător al drepturilor pe învăţătorul Ioan Buşiţia care a răspândit în zonă ziarul Federaţiunea .

După 1875 odată cu venirea la putere a guvernului condus de Koloman Tisza politica de deznaţionalizare românească a luat forme dure deoarece funcţionarii erau numiţi din rândul maghiarilor iar limba română ş-a păstrat doar la predarea religiei.

În 1876 s-a realizat o nouă împărţire administrativă, completată în 1877 când se înfiinţează comitatul Solnoc Dobâca din fostul Solnoc Interior, din Dăbâca, 48 de comune din Chioar, comunele Uioara, Şieu şi oraşul Gherla.. Acest comitat a existat până în 1926 când a fost reorganizată administrativ-teritorial România Mare şi s-a format judeţul Someş. Comitatul cuprindea 312 comune organizate în 8 plăşi: Beclean, Ceachi, Chendriş, Dej, Gherla, Ileanda Mare, Lăpuşul Unguresc şi Mănăştur.

Plasa Lăpuşului Unguresc cuprindea satele lăpuşene avea funcţionari din rândul maghiarilor, iar numărul proprietarilor cu drept nobiliar a crescut la sfârşitul secolului XIX (maghiari şi români) până la 271 de persoane .Cucerirea independenţei de stat a României (1877-1878) a contribuit la intensificarea luptei naţionale a românilor transilvăneni. Românii lăpuşeni şi-au exprimat solidaritatea cu cei ce participau la război, satele lăpuşene au adunat 101 florini austrieci destinaţi ostaşilor români. Aceşti bani au fost trimişi de parohul din Lăpuş Ioan Giorgiu la 27 iunie 1877 lui Manole Diamandi preşedintele Comitetului de Ajutor însoţită de o scrisoare „…iubim ca adevăraţi fraţi pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi, bucuria se poate citii pe faţa fiecărui român”.

Crearea în 1881 a PNR din Transilvania a impulsionat lupta naţională a românilor, la Conferiţa Naţională de la 1 iunie 1884 a fost ales preşedinte Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti vice-preşedinte, iar preotul greco-catolic Vasile Lucaciu secretar general. Ultimii doi tribuni sus menţionaţi aparţin şi zonei lăpuşene nu numai prin apropierea reşedinţei lor de Lăpuş ci şi prin comunitatea spirituală. Biserica din Şişeşti a fost la sfârşitul secolului XIX şi primul deceniu al secolului XX o Mecca a românilor din zonă.

Memorandumul a fost răspândit şi în satele lăpuşene în special prin intermediul preoţilor .

Un bun exemplu al legăturilor dintre românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi îl reprezintă răspândirea Manifestului Comitetului Naţional Studenţesc din Bucureşti (1898) adresat populaţiei din Transilvania cu ocazia împlinirii a 50 de la Adunarea Naţională de la Blaj. Acest manifest se mai păstrează în două exemplare la Biserica ortodoxă din Rohia unde era preot Nicolae Gherman.