(Augustin Padurean, Teodor Petrican, Vad – studiu monografic, Ed. Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2004)
Intemeietorii
În lipsa unui atestat care să excludă jocul de opinii, istoricii – consacraţi sau amatori – nu împărtăşesc aceeaşi opinie asupra identităţii întemeietorului episcopiei Vad, astfel încât iniţiativa aşezării unui vlădică aici este atribuită fie lui Ştefan cel Mare, fie lui Petru Rareş. Asta în cazul în care certitudinea nu este dezechilibrată de îndoiala prudentă printr-un “sau” (Ştefan cel Mare sau Petru Rareş), “se pare” ( se pare că tot Ştefan cel Mare) sau alte formule mai puţin angajante.
A.
Cei mai mulţi îl consideră pe Ştefan cel Mare
întemeietor al episcopiei, un inventar al opiniilor dându-le câştig de cauză:
Nicolae Iorga – “Ştefan cel Mare, căpătând Ciceul, întemeia în apropiere, la Vadul Someşului, episcopia Vadului.”
Ioan Lupaş – Episcopia Vad “a fost înfiinţată de vestitul voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt.”
Teodor Herman – “…Ştefan cel Mare zideşte… o episcopie ortodoxă pentru credincioşii din nordul Ardealului…”
Victor Motogna – “Episcopia Vadului, întemeiată de Ştefan cel Mare, a înflorit şi s-a dezvoltat mai ales în cursul domniei lui Petru Rareş.”
Ştefan Meteş – “Pentru cele 60 de sate ale domeniului Ciceu Ştefan cel Mare zideşte o biserică măreaţă aşezând în fruntea ei un vlădică…”; “…şi la Vad (…) când a fost în stăpânirea lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, care face din această biserică o episcopie.”
D. Georgescu – “Episcopia Vadului a fost înfiinţată de Ştefan cel Mare ….”
Ioan Ciupe – “Episcopia Vad a fost întemeiată de Ştefan cel Mare ….”
David Prodan – În 1553 “se menţine încă şi mănăstirea şi episcopia întemeiate de Ştefan cel Mare.”
Marius Porumb – “tradiţia afirmă că biserica din Vad a fost construită în timpul lui Ştefan cel Mare. Oricum la sfârşitul domniei lui ea devine sediul unei episcopii.”
Constantin şi Dinu Giurescu – Ştefan cel Mare “a întemeiat mănăstirea de la Vad şi făcu pe egumenul ei episcop peste ţinutul pe care-l stăpânea în Transilvania.”
Mircea Păcurariu – “socotim că tot Ştefan cel Mare (…) a aşezat în mănăstirea de la Vad un episcop.”
Ioanichie Bălan – “tot Ştefan cel Mare, se pare, a înfiinţat la Vad un neam episcopal.”
Ştefan Pascu – “Episcopia Vadului îşi are începutul cu certitudine în vremea marelui Ştefan.”
Constantin Şerban – “Ştefan cel Mare a construit o biserică la Vad, apoi o episcopie înzestrată cu venituri la care s-au adăugat cele acordate de Petru Rareş.”
Ioan Toderaşcu – “În preajma domeniului Ciceu, la Feleac şi la Vad, a ridicat Ştefan cel Mare edificii de cult (…) Ctitoria de la Vad va deveni reşedinţă episcopală.”
B. Alţi câţiva consideră că Petru Rareş este întemeietorul episcopiei:
Zenovie Pâclişanu – Mănăstirea “nu a fost întemeiată de Ştefan cel Mare, cum se crede (deci, pe cale de consecinţă, nici episcopia n. n.), ci de Petru Rareş.”
George Mânzat – “Petru Rareş care adesea locuia cu boierii săi în falnicul castel de pe stânca Ciceului şi cu ocaziuni de acestea arbora pe bastioane steagurile moldovene văzând mulţimea satelor pur româneşti ce împrejmuiau această vale şi având viziunea clară a viitorului elementului românesc din această regiune întemeiază episcopia Vadului în inima românismului din acest ţinut ….”
Ioan M. Bota – “În prima jumătate a sec. XVI (deci între 1501-1550 n. n.) au fiinţat câteva episcopii ortodoxe în Ardeal între care amintim Episcopia Vadului …”
Socotim că după atâtea secole de la întemeiere şi după tot ce ştim despre rolul pe care l-a avut în menţinerea unităţii confesionale şi culturale a românilor, problema identităţii întemeietorului mai are doar importanţă academică.
Important este că prigonita Biserică Ortodoxă din Transilvania a găsit în Ştefan cel Mare şi în vrednicul său fiu şi urmaş, Petru Rareş – indiferent căruia îi revine meritul şi cinstea întemeierii episcopiei – vrednici şi pricepuţi ocrotitori, ştiind ei cât de folos şi de laudă este lor înşişi, neamului şi ţării “să fie spre partea creştinească”- cum zice Miron Costin.
Intemeierea
În lipsa unui hrisov sau a oricărui alt act doveditor, data întemeierii episcopiei nu poate fi stabilită cu exactitate, obligând istoricii să se angajeze în dispute de promovare a unor ipoteze de sorginte logică sau să crediteze tradiţia cu valoare de document. Dificultatea stabilirii unui reper cronologic incontestabil a impus prudenţă, căutarea unor formule ocrotitoare de genul: “tradiţia spune”, “tradiţia afirmă”, “după toate probabilităţile”, “se pare”, “se presupune” etc.
Aşa se face că data exactă a întemeierii episcopiei nu este cunoscută, fiecare autor optând pentru un anumit an sau pentru o anumită perioadă dintr-un interval cronologic de peste o jumătate de veac, cuprins între 1475 şi 1550, considerate ca fiind mai apropiate de data probabilă a întemeierii.
Potrivit opiniilor până
acum exprimate episcopia ar data:
a) din 1475 – “Între aceste 60 de sate (ale domeniului Ciceu n. n.) se afla şi satul Vad, numit şi Rhaew unde ŞTEFAN CEL MARE zideşte în anul 1475 o episcopie ortodoxă română…”
b) înainte de 1488 – Biserica episcopiei Feleac “se presupune a fi fost construită înainte de 1488, iar cea de la Vad cam tot atunci …”
c) prin 1489 sau după – “prin 1489 Ştefan a primit Ciceul şi Cetatea de Baltă. Ridicarea bisericii [episcopale] a avut loc, desigur după ce Ştefan cel Mare a ajuns în stăpânirea feudelor amintite”
d) înainte de 1494 – “Într-un proces dintre egumenul mănăstirii Peri, Ilarie, şi episcopul rutean Ioan de Muncaci, în privinţa jurisdicţiei ierarhice asupra satelor din Maramureş, regele Vladislav dispune la 14 august 1494 ca egumenul Ilarie şi urmaşii săi: “să se poarte cu cinste faţă de episcopul de Muncaci” şi cu “supunere şi ascultare faţă de arhiepiscopia de Transilvania”. Ori, la acea dată, singura episcopie românească de peste Carpaţi era cea de la Vad”
e) sfârşitul sec. XV – “…ştim că episcopia întemeiată la Vad în mod statornic pe la sfârşitul veacului XV a fost înfiinţată de vestitul voievod al Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt”
f) pe la 1500 – “Episcopia Vad a fost întemeiată de Ştefan cel Mare pe la anul 1500”
g) între 1490-1504 – mănăstirea Vad a fost înfiinţată “intre anii 1490-1504 când a fost în stăpânirea lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, care face din această mănăstire o episcopie”
h) între 1595-1504 – “Construită în anul 1488, biserica Sf. Paraschiva din Feleac (jud. Cluj) este un mic, dar armonios edificiu de tip sală. Încă şi mai interesantă se prezintă biserica din satul Vad (jud. Cluj) pe Someş, a cărei dată de construcţie pare a se aşeza în ultimul deceniu al domniei lui Ştefan cal Mare”
i) în prima jumătate a sec. XVI – “În prima jumătate a sec. XVI au fiinţat câteva episcopii ortodoxe în Ardeal între care amintim: Episcopia Vadului…”
j) între 1527-1538 sau 1540-1546 – “Petru Rareş întemeiază episcopia Vadului în inima românismului din acest ţinut…”
Considerăm că lipsa de rigoare în datarea întemeierii episcopiei nu prejudiciază cu nimic nici meritul întemeietorilor, nici valoarea instituţiei, mai ales că toţi autorii sunt de bună credinţă şi au opţiuni argumentate. Apoi, sunt cazuri, cum cel în discuţie, când mai importantă este toleranţa, libertatea căutării, în spiritul celor spuse cu aproape 400 de ani în urmă de bavarezul Rupertus Meldenius (pseudonimul lui Petrus Meiderlinus): in necessariis unitas in dubiis libertas in omnibus caritas (“În cele necesare unitate, în cele îndoielnice libertate, în toate iubire”).
Biserica episcopala
Ipotetic putem considera că prima biserică în Vad a fost, de fapt, o sihăstrie construită de (sau în timpul fraţilor) Balc şi Drag, cândva, pe la sfârşitul veacului XIV şi începutul celui următor.
A doua biserică construită pe locul fostei sihăstrii, este opera lui Ştefan cel Mare sau Petru Rareş. Biserica are hramul “Adormirea Maicii Domnului”, a fost mănăstire, reşedinţă episcopală şi mai există încă.
În lipsa unui document probator, încercarea de a stabili anul construirii ei, rămâne o frumoasă deşertăciune acceptată şi susţinută nu doar de farmecul căutării, ci şi de dorinţa sinceră de apropiere de un adevăr care ni se refuză. Certitudinea construirii în epoca celor doi mari voievozi există însă. Prin planimetrie şi stil ea aparţine artei moldoveneşti din vremea lui Ştefan şi Rareş, chiar dacă amestecul formelor arhitecturale din Moldova şi Ardeal în chiar structura construcţiei îi dau un caracter de unicat.
Planul treflat (triconic) cu abside laterale semicirculare, împărţit în naos, pronaos şi altar, o face asemănătoare monumentelor moldoveneşti din prima parte a domniei lui Ştefan cel Mare, în vreme ce altarul poligonal de factură gotică, o apropie de arta ardeleană.
Bolţile cu nervuri de piatră, cum o dovedesc consolele de pornire păstrate încă în pereţi, acoperişul altarului în boltă stelară, pe nervuri, chenarele ferestrelor şi uşilor vădesc, de asemenea, o influenţă a goticului ardelean, datorată participării unor meşteri autohtoni – poate bistriţeni – la construcţia ei.
De remarcat portalele specific moldoveneşti, în arc frânt pe faţada vestică şi dreptunghiulare cu baghete între pronaos şi naos. Nu e sigur că biserica a fost încinsă cu un brâu sculptat, aidoma celor din Moldova.
Pentru înălţarea bisericii meşterii – ardeleni şi moldoveni – au folosit piatra – adusă cu spatele de la Băbdiu, spun localnicii, desigur pentru a sublinia efortul cerut de o asemenea construcţie – multă recuperată din ruinele castrului de la Căşeiu. Fragmente din vechi monumente funerare romane, cu frânturi de inscripţii neinteligibile se mai văd încă în zidurile bisericii. Astfel, pe un fragment din colţul nord-vestic se poate citi: “(DJM//…RCELL BRITA//…XLV//…ARIA…
În partea vestică a altarului se află un alt fragment cu inscripţie:
“D.M.
LASA. EQST
AVR, TSINTA VIX
În interiorul bisericii există câteva fragmente reliefuri romane.
Biserica nu are pisanie.
Pictura veche nu se păstrează, ci doar un mic fragment de pictură în partea de apus a altarului, deasupra proscomidiarului, reprezentând chipul unui sfânt.
În 1717, potrivit unei tradiţii confirmate, biserica a fost distrusă de tătari şi “refăcută abia după un sfert de veac” – scrie Kádár în monografia sa. Informaţia este aproximativă, întrucât biserica nu era refăcută nici în 1754, an în care protopopul Gabor din Ocna Dejului, înzestrează pe doi vădeni, cu o scrisoare adresată “pravoslavnicilor creştini” din protopopiat, care sunt rugaţi să-i ajute pe “ săracii de vădeni” pentru a repara stricăciunile pricinuite de “năvălirea în ţară a pleanului străin” acestui locaş care a fost odinioară “maica altor biserici româneşti din ţara Ardealului”.
În anul 1838 biserica a fost încă o dată reconstruită, probabil atunci adăugându-se un exonartes supraînălţat cu o clopotniţă de lemn.
Între 1969-1973 specialişti ai Direcţiei Monumentelor Istorice au efectuat lucrări de restaurare şi cercetări arheologice nevalorificate încă într-o lucrare.
Într-o notă de cercetare arheologică, Mariana Beldie, şefa şantierului, consemna că, în săptămâna 30 X – 7 XI 1969, au fost descoperite 5 morminte, dintre care 2 “in situ”, din care s-au recuperat ceramică feudală şi două monezi austriece -kreutzeri - unul din 1680 şi celălalt cu efigia lui Iosif al II-lea (identificate de E. Isăcescu de la Cabinetul Numismatic al Academiei).
Pridvorul este ridicat pe fundaţie de piatră brută şi bolovani, legate cu mortar din mult nisip şi puţin var, şi datează, probabil, cel mai devreme la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
În pereţii bisericii, la interior şi exterior, apare cărămidă de la reparaţiile ulterioare. Sub tencuieli sunt multe sgrafitte. Pe latura de SE a altarului, pe primul strat de tencuială, se citeşte printre alte nume (subl.n.) “Ermonah Antoni Mol(doveanu) Bisericani vleat 7227 (1719)”. Se mai disting anii 7100 (1592) şi 1735.
La început biserica a fost tăvănită, urmele grinzilor de susţinere a tavanului fiind vizibile în pronaos şi naos. Bolta pe nervuri a fost realizată doar în altar. Într-o fază ulterioară au fost executate în naos şi pronaos bolţi semicilindrice din lemn.
Cercetările din perioada 13-28 octombrie 1971 au dus la identificarea unor morminte în interior, uneori suprapuse, dar fără material care să susţină datarea.
Cercetările din 1972 au surprins pardoseala iniţială din cărămidă pe un strat de nisip compact. În exterior au fost decoperite 12 morminte din care 2 aveau câte o lespede de piatră şi material ceramic din secolul XVI. În altă secţiune au fost descoperite 22 morminte din care 5 cu monedă (din intervalul 1613-1629 până la 1764). Pe această bază , începuturile mănăstirii au fost stabilite în primul sfert al veacului al XVI-lea (sub Ştefăniţă?!) mormintele fără monede din această perioadă indicând o utilizare a spaţiului strict monahală .
Martori oculari susţin că în incinta naosului a fost descoperită o criptă din care au fost recuperate un lănţişor de aur, inele şi cruciuliţe, ceea ce ar dovedi că acolo a fost înhumat un ierarh.
La începutul sec XVII (1613-1639) biserica episcopală devine biserică de mir.
Biserica a fost restaurată în anii 2000-2002, la acoperiş şi zugrăvelile interioare, cu fonduri de la Ministerul Culturii şi Cultelor.
Care au fost primii stătători în scaunul episcopal întemeiat la Vad pentru nevoile spirituale ale românilor de pe domeniul Ciceu, nu se ştie încă. O nedreaptă uitare s-a aşternut demult şi poate definitiv peste numele unor vlădici care şi-au asumat sarcina dificilă a întemeierii episcopiei, a organizării unei instituţii multifuncţionale, slujitoare deopotrivă şi credinţei şi conştiinţei de neam.
Şirul episcopilor cunoscuţi începe abia din 1523, dacă se va adeveri fără putinţă de tăgadă că, încă controversatul Ilarion (Ioan, Larion), era atunci înalt demnitar la Vad.
Ilarion (după unii - Ioan) – “primul episcop de la Vad” pomenit documentar în 1523, dar, probabil, în funcţie “de la începutul veacului din timpul lui Ştefan cel Mare” – continuă să fie subiect de controverse, argumentele care susţin calitatea lui fiind destul de fragile. Iată contextul în care e menţionat episcopul: La 29 septembrie 1523 se înfăţişează magistratului Bistriţei cnejii din Valea Rodnei împreună cu 3 preoţi sau călugări de la Vad, de la Peri sau din Moldova: Matei, Şandor (Şandru, Alexandru) şi Petru, cerând învoire să înnoiască vechea mănăstire dintre Hordou (azi Coşbuc) şi Telciu, “de la drum în stânga spre apus, pe un deluleţ, lângă apa Byrckeş” (Birkhs; acum Bichigiu). Deputăţia, se zice, ar fi fost susţinută şi de episcopul Ilarion (Ioan) care “cerea bistriţenilor pe seama noului aşezământ monahal reînnoirea privilegiilor acordate odinioară Mănăstirii Bistriţei”. “Ilarion, activ şi curajos , nu putea fi decât Episcopul Vadului deoarece această episcopie îşi exercita jurisdicţia şi în părţile Năsăudului şi ale Bistriţei”.
Noul aşezământ monahal durat în piatră, numit de unii “sihăstria Telciu” sau “mănăstirea din Teliuc” (desigur Telciu n. n.), lua locul unei sihăstrii de lemn din veacul XV şi a durat probabil până către sfârşitul sec. XVII când a fost desfiinţată de calvini. Existenţa unei mănăstiri sub culmile Ţibleşului dinspre Nedeia şi Măgura Calului este atestată şi de toponimul Valea Călugărului.
La 14 februarie 1533, autorităţile bistriţene întăresc printr-un “act de protecţie” vechea concesiune dată mănăstirii Bichigiu, căreia îi conferă dreptul de posesie asupra unor păduri, poieni, mori şi a altor bunuri. În acest act este pomenit, de fapt “episcopul Layr Iowan”, în care Augustin Bunea a văzut un Ilarion, primul episcop de Vad atestat documentar.
De remarcat că, în 1523, când a fost reconstruită mănăstirea Bichigiu, părţile năsăudean-bistriţene nu aparţineau încă Moldovei, iar în 1533, când este menţionat “episcopul Layr Iowan”, alias Ilarion, Larion, Ioan, la Vad păstorea din 1529 Anastasie. Pe acest temei susţine Iorga că Ilarion s-a prezentat sfatului bistriţean şi în 1523 şi în 1533 nu în calitate de episcop de Vad, ci al unui episcopat distinct de acesta, întemeiat ”pentru rumânii bistriţeni”.
Preocupaţi de a lumina cât mai deplin acest episod de istorie eclesiastică, cercetătorii au reuşit să facă noi deschideri către adevăr. Astfel, invocându-se o greşeală de transcriere a apelativului Kyr (domn), obişnuit în relaţiile cu ierarhii Bisericii Ortodoxe – care a devenit neînţelesul “Layr” şi faptul că antroponimicului slavon “Iowan” îi corespunde românescul “Ioan” – s-a stabilit o identitate mai credibilă, contestatului episcop. “De aceea – scrie M. Păcurariu, autorul acestei demonstraţii – îl socotim pe Ioan – cu rezerve – ca primul episcop de Vad cunoscut cu numele”. Acelaşi episcop “care ridica în 1523 o mănăstire în părţile Bistriţei şi se remarca în vremea lui Petru Rareş prin luciditate diplomatică şi dârzenie ostăşească” (confuzia cu Anastasie este evidentă) este numit Ilarie – Ion.
Certitudini documentare pentru a susţine prezenţa episcopului polinominalizat ( Layr Iowan, Ilarion, Larion, Ion, Ilarie, Ioan) nu există, jocul ipotezelor, oricâtă energie şi logică ar consuma, putând da câştig de cauză şi celor care văd în el primul episcop de Vad nominal cunoscut şi celor care-i refuză calitatea, considerându-l episcop de … Bistriţa. Fireşte discuţia trebuie să ţină seama de faptul că jurisdicţia episcopiei nu se limita doar la domeniul cetăţii Ciceului. Un conflict cu Rareş, un interes oarecare sau o misiune poate l-ar fi îndepărtat pentru o vreme din scaunul episcopal pe Anastasie pentru a-i face loc în 1533 lui Ioan-Ilarion. Oricum, dacă demnitatea lui nu apare expresiv verbis în documente, istoricii nu ezită să-l recunoască ca atare. Şi poate au dreptate.
Varlaam este considerat de N. Iorga “cel dintâi vlădică de Vad cunoscut până astăzi”, părere pe care nu mulţi istorici o împărtăşesc, unii nerecunosându-i nici măcar calitatea de episcop al Vadului. În chiar anul instalării sale pe tronul Moldovei, spune Iorga, în 1527 adică, Petru Rareş i-ar fi dăruit lui Varlaam, odată cu cârja episcopală, o bederniţă pe care numele vlădicii era brodat cu fir de aur. Darul domnesc a ajuns nu se ştie cum la Blaj şi a fost păstrat cu sfinţenie printre bunurile Mitropoliei greco-catolice până la revoluţia paşoptistă.
Anastasie – “primul episcop al Vadului atestat documentar…” cum credea Mircea Păcurariu în 1966, este amintit ca episcop în 1529. Călugăr sau egumen la Putna, poate chiar episcop sau mitropolit înainte de a ajunge episcop la Vad, Anastasie, unul din oamenii de încredere a lui Petru Rareş, era cunoscător de limbi străine, diplomat abil şi oştean curajos care-şi împărţea priceperea şi vremea între altar şi câmpul de luptă, între meditaţie şi negociere, între vizite canonice şi misiuni diplomatice.
<!--[if gte vml 1]><![endif]--><!--[if gte vml 1]><![endif]-->În toamna anului 1529 a participat alături de pârcălabul Ciceului, Simeon Dracşin, şi de vistiernicul Toma la asediul cetăţii Bistriţa, fiind unul dintre cei care au negociat armistiţiul din 11 octombrie cu bistriţenii. Pentru meritele câştigate în stingerea acestui conflict, se pare că a fost dăruit de Petru Rareş cu satele Bogata de Sus şi Bogata de Jos şi un loc de moară pe malul dinspre Câţcău al Someşului. În 1531 apreciatul episcop dăruieşte bisericii episcopale din Vad o frumoasă icoană ferecată în argint aurit, reprezentându-l pe Sfântul Nicolae, icoană aflată azi la Muzeul de Artă al României. În anul de mare cumpănă, încercare şi durere a lui Petru Rareş, în 1538 adică, anul în care domnul îşi pierde tronul, scăpând cu viaţă la Ciceu, Anastasie pare a fi fost amestecat în aşa-zisul complot de la Ciceu, menit să-l suprime pe voievod pentru liniştea şi siguranţa uzurpatorului Ştefan Lăcustă. Prin mijlocirea pârcălabului Mihu, Ştefan Lăcustă a intrat în relaţie epistolară cu Simion Dracşin, pârcălabul Ciceului, şi cu Anastasie, “popa cel războinic şi isteţ la solii”, rugându-i să-i facă “slujba cu acest Petru Vodă” sau mai pe înţeles să-l ucidă sau să-l trimită prins la Suceava dimpreună cu familia. Că Rareş, cum se susţine, a dejucat uneltirile sau pârcălabul şi episcopul nu s-au lăsat târâţi într-o aşa urâtă faptă, e mai greu de dovedit. Cert este că dorinţa lui Lăcustă nu s-a împlinit, pribeagul şi ameninţatul domn punându-se la 19 octombrie acelaşi an sub protecţia lui Zapolya. Se pare că în urma eşuatului aşa-zis complot, Anastasie, retras sau înlăturat din vlădicie, se stabileşte la Putna căreia îi dăruieşte în 1538-1539 de două ori câte 100 de galbeni pentru a i se face două pomeniri pe an.
Probabil a fost reinstalat în 1541, Rareş, revenit la tron, înlăturându-i pe boierii necredincioşi. E posibil, deci, ca vara anului 1546 să-l fi apucat la Vad. În 1548 era episcop la Roman unde păstoreşte 14 ani, afirmă Marius Porumb. Numai că din 1548 până în 1558 la Roman au ocupat scaunul episcopal, după Macarie: Mitrofan (1548-1550?), Gheorghe I (1550?-1551) şi Macarie II (1551-1558), iar urmaşul său, Anastasie (1558-1572), era – cum îl ştie Azarie- “bărbat blând, liniştit, plin de înţelepciune, de asemenea împodobit cu deşteptăciune smerită, având pe faţă şi în inimă florile binefacerii”, portret în care este greu de recunoscut “ popa cel războinic de la Vad”.
Tarasie ocupă scaunul episcopal în anul din urmă al domniei şi al vieţii lui Petru Rareş. La 19 iulie 1546 domnul dădea veste bistriţenilor că “am ales pe acest episcop al vostru cu numele Tarasie la episcopia Vad”, sugerând că noul păstor sufletesc fusese şi în Moldova om de nădejde. Domnul cerea bistriţenilor să acorde omului său jurisdicţie şi peste creştinii ortodocşi din ţinutul lor “ori unde ar fi popi de români” întrucât “aşa a fost şi înainte”. Tarasie, despre activitatea căruia nu ştim nimic, a condus eparhia timp de trei ani şi jumătate.
Gheorghe sau, cum îl grafiază unii, George sau Gheorghie, a fost alesul lui Iliaş (1546 – 1551) fiul turcit al lui Petru Rareş. Probabil că, înainte de a i se încredinţa scaunul episcopal de la Vad, a fost egumenul mănăstirii Putna. La 5 ianuarie 1550 Iliaş dă de ştire bistriţenilor despre alegerea sa, rugându-i să-i recunoască episcopului drepturile asupra credincioşilor ortodocşi din ţinut.
În anii 1551 – 1556 Transilvania ajunge sub stăpânirea vremelnică a Habsburgilor austrieci. În legătură cu această schimbare politică din Ardeal care a afectat posesiunile şi poziţiile Moldovei, s-a exprimat părerea că episcopul de Vad s-ar fi retras, ajungând – pe la sfârşitul anului 1552 sau începutul anului 1553 – episcop de Rădăuţi.
Prezenţa lui la Vad este însă atestată şi în 1553 de conscripţia domeniului cetăţii Ciceu în care se menţionează că episcopul român de Vad (acum Gheorghe) ţine din concesiunea voievodului Moldovei satele Vad, Suarăş, Bogata de Jos, Bogata de Sus şi o moară la Câţcău, bucurându-se de toate veniturile, foloasele şi slujbele lor.
La începutul veacului trecut, Augustin Bunea făcea, în legătură cu acest episcop, o afirmaţie infirmată ulterior, anume că odată cu el se încheie şirul episcopilor de la Vad: “ cu episcopul Gheorghe de la 1550 se pare a se fi încheiat şirul episcopilor de la Vad”.
Marcu a fost numit de Petru Petrovici – consilierul principal al lui Ioan Sigismund – la cererea lui Alexandru Lăpuşneanu (1552–1561; 1564–1568) ca o compensaţie pentru sprijinul dat de acesta la reînscăunarea lui Ioan Sigismund Zapolya, rechemat în 1556 de Dieta de la Sebeş. La 9 aprilie 1557 numirea a fost confirmată de Isabella, mama principelui. Fie că numirea nu fusese făcută de Mitropolia Moldovei – cum se încetăţenise – fie că prin aducerea lui se încălcau anumite canoane şi cutume, Marcu a fost primit cu ostilitate în eparhie. A fost nevoie de intervenţia energică a Isabellei care a poruncit dregătorilor şi nobililor ţării să-l recunoască, iar credincioşilor să-i dea ascultare. Lăsând la o parte faptul că majoritatea istoricilor îl ignoră nerecunoscându-i calitatea de episcop de Vad, menţionăm faptul că nici cei care îl recunosc nu sunt de acord asupra duratei păstoririi sale unii considerând că misiunea lui s-a încheiat la o dată neprecizată, alţii în 1574. Ştefan Meteş, minimalizând existenţa unui episcop Marcu la Vad, consideră că Gheorghe a păstorit până în 1560, dată după care scaunul episcopal ar fi rămas vacant până în 1574.
În 1563, cancelarul Transilvaniei scria bistriţenilor să trimită la rege un “wladika”, ce se afla la ei în taină. În acest “wladika” – care putea fi şi un prelat moldovean în misiune – Nicolae Iorga vedea pe episcopul de Vad, chemat la Sibiu pentru a celebra căsătoria Elenei, fiica nobilului sârb Nicolae Cherepovici, cu Petru Vodă al Ţării Româneşti. Cine a fost episcopul e încă o enigmă. Poate Marcu, poate un urmaş al său.
Eftimie I , “om cu fire aprinsă”, cum îl caracterizează Ştefan Meteş, sau “cu multă învăţătură, ştiinţă, purtări cinstite şi viaţă credincioasă”, cum îl ştie Gheorghe Anghel, este considerat de majoritatea istoricilor episcop de Vad, demnitate pe care ar fi deţinut-o între 1571-1574, între 1572-1574 sau 1574-1576, exercitând-o asupra ortodocşilor din comitatele Turda, Cluj, Dăbâca şi Solnocul Interior. Acesta, acelaşi cu egumenul mănăstirii Neamţ şi cronicarul bătrânului Lăpuşneanu, refugiat din 1566 în părţile bistriţene, între Bârgău şi Sângeorz, la un oarecare Lascu, după înfrângerea pretendentului Ştefan Mâzgă al cărui partizan fusese, a fost numit episcop de Ştefan Bathory în 5 octombrie 1571 la intervenţia lui Bogdan Lăpuşneanu (1568-1572) şi sfinţit canonic la Ipec (Pecs) de patriarhul Macarie Sokolovics, fratele vizirului Mahomed Socoli. Retras sau chemat în Moldova de Ioan Vodă, este uns episcop de Roman înainte de vara anului 1574.
Se pare că Eftimie nu a fost dintru început episcop de Vad, ci de Alba-Iulia, de fapt mitropolit ortodox al întregului Ardeal, căci într-o întărire din 1573 dată de principele Bathory ,este numit episcop pentru îngrijirea sufletească a românilor din “ţinutul cetăţilor noastre” ceea ce dovedeşte o lărgire a jurisdicţiei canonice în părţile Oradiei şi Sătmarului. S-ar putea ca între 1560 (sau 1566) şi 1574 scaunul episcopal de la Vad să nu fi fost ocupat, ceea ce l-a determinat pe N. Iorga să afirme că – ţinând seama şi de faptul că domnii moldoveni pierd în această perioadă posesiunile din Transilvania – “Episcopia de Vad furată din stăpânire moldovenească s-a isprăvit odată cu domnia”.
De fapt episcopia nu “s-a isprăvit”, numai că asupra ei şi-au exercitat autoritatea nu domnii şi Mitropolia Moldovei, ci principii calvini ai Transilvaniei.
În legătură cu prezenţa lui Eftimie la Roman apare ca probabilă păstorirea de această dată a unui ierarh cu acest nume dar în intervalul 1572-1574, fără a putea preciza dacă episcopul este una şi aceeaşi persoană cu cel de la Vad şi cu cronicarul.
Spiridon, fie că şi-a început activitatea în 1575, 1576 sau 1579, este arhiereul cu cea mai lungă şi mai frământată păstorire la Vad. Format într-o mănăstire din Moldova şi sfinţit la Suceava, Spiridon a fost “strecurat” în Ardeal de Petre Şchiopul (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591) pentru a reface influenţa moldovenească într-un spaţiu pe care moldovenii şi-l revendicau prin tradiţie, pentru a contrabalansa influenţa calvină şi cea munteană care avea să conducă în 1585 la împărţirea Transilvaniei în două zone de influenţă, una muntenească şi alta moldovenească.
Era un om priceput – scrie Iorga – dar care cerea daruri grele de la credincioşi fapt pentru care intervine în 1593 principele, poruncind ca veniturile cuvenite episcopiei să fie luate prin simpli delegaţi. Jurisdicţia sa cuprindea N-E Transilvaniei, respectiv comitatele Turda, Cluj, Dăbâca şi Solnocul Interior şi Solnocul Mijlociu şi Crasna, ultimele două fiind cedate Transilvaniei după pacea de la Speyer din 1570 dintre Maximilian de Habsburg şi Ioan Sigismund Zapolya, împreună cu Bihorul şi Maramureşul. Spiridon conduce această mare eparhie până la sfârşitul sec. XVI, probabil până în 1599. A fost suspectat de colaborarea cu calvinii.
Ioan de la Cerna – în documente Ioan Chyernoy sau Csernai, se afla în decembrie 1599 la Vad intitulându-se episcop sârb (ortodox) unor biserici româneşti. Se pare că era sârb de origine sau mai degrabă “sârb” prin păstrarea limbii slavone în slujbe. Se pare că fusese instalat în ultimii ani ai veacului XVI fie de Ioan Vodă (septembrie 1591-iunie 1592; octombrie 1592-24 aprilie 1595) fie de Ştefan Răzvan (24 aprilie- august 1595), fie de Mihai Viteazul (1593-1601) la intervenţia influentei Velica Ginga a cărei soră Zamfira Raţ, avea importante domenii pe Someş. Ioan de la Cerna (la Ioachim Crăciun – Ioan Cernea, la Andrei Pippidi – Ioan de Cerna) provine din obştea mănăstirii Prislop de pe Negoiu din părţile Haţegului şi pare să nu “fi avut un alt rost decât acela de vlădică – egumen în vechea mănăstire” a Vadului “strict păzitor al legii celei vechi”. Cei mai mulţi istorici ezită să-i atribuie alt rost. Doar A. Pippidi credea că Ioan de la Cerna era episcop al Românilor din părţile Turzii, Clujului, Dăbâcii, Crasnei şi Solnocului .
Păstorirea lui a luat sfârşit odată cu moartea lui Mihai Viteazul (august 1601) sau cu propria sa moarte petrecută în 14 ianuarie 1605 cu prilejul unei confruntări militare la Satu-Mare.
Spiridon păstoreşte a doua oară la Vad între 1601 şi 1608. Există însă şi alte păreri. De pildă Gheorghe Anghel crede că după înfrângerea lui Mihai la Mirăslău (septembrie 1600) când ura şi răzbunarea s-au abătut şi asupra Mitropoliei de la Alba-Iulia, episcopul de Vad, Spiridon (în funcţie sau înlocuit de Ioan de la Cerna) primeşte de la Basta drept de jurisdicţie asupra teritoriului ce aparţine Mitropoliei. Alexa Popovici consideră că Spiridon nu a putut beneficia de oferta lui Basta pentru că, alături de Ştefan Bocskay a luptat împotriva generalului austriac. E posibil deci ca a doua păstorire să fi început doar din 1605, după Ioan de Cerna, când, la 23 septembrie 1605, primeşte de la Ştefan Bocskay drept de episcop si superintendent suprem peste toate bisericile româneşti din Ardeal şi din părţile ungureşti cu condiţia să nu supere pe mitropolitul din Bălgrad, iar în 23 iunie 1607 Sigismund Rakoczi întăreşte dreptul dat lui de Bocskay. La 29 aprilie 1608 Gabriel Bathory, probabil la solicitarea mitropolitului Teofil din 1606 înscăunat la Bălgrad, îl întăreşte numai ca episcop la Vad peste comitatele Turda, Cluj, Dăbâca, Solnocul Interior, Solnocul Mijlociu, Crasna, la care se adaugă Maramureşul, ceea ce îi dă dreptul să se intituleze “eu vlădica Spiridon de Ardeal şi Maramureş şi celelalte părţi din Ţara Ungurească“. Se presupune că în 1614 a murit sau s-a retras în Moldova unde mai trăia încă prin 1619 numindu-se “episcopul român al Maramureşului”. Că în acel an era în viaţă se ştie dintr-o scrisoare din 7 mai 1619 în care spune că înainte de a pleca în Moldova a lăsat la preotul Tamaş din Năsăud o carte “care pe puţin ar fi plătit 32 de florini”, iar la un om din Bârgăul de Sus (Susenii Bârgăului?) ţundra şi paloşul .
Teofil, “om învăţat, cu viaţă cucernică şi moravuri curate”, provine din obştea mănăstirii Prislop sau a Silivaşului din părţile Haţegului unde a fost o vreme egumen, iar mai apoi predicator la biserica Mitropoliei din Bălgrad (eclesiarh), iar după moartea lui Teoctist (1606-1614) i-a urmat acestuia în scaunul mitropolitan, foarte probabil din 1615. La 21 februarie 1615 principele Gabriel Bethlen (1613-1629) îl numeşte şi episcop de Vad cu jurisdicţie peste comitatele Turda, Cluj, Dăbâca, Crasna, Maramureş, Solnocul Interior, Solnocul Mijlociu , Bihor, districtele Bistriţa şi Gurghiu, ultimele trei adăugate eparhiei cu acest prilej , şi peste unele părţi ale Ţării Moldovei. Iorga este de părere că activitatea lui nu se extindea şi asupra Bălgradului şi Maramureşului unde erau alţi episcopi (în Maramureş Spiridon -numit în 1660).
Bănuim că extinderea autorităţii episcopului peste o jumătate din Transilvania este fie o recompensă pentru promisiunea făcută de proaspătul episcop că va sprijini calvinizarea, fie o ofertă vizând acelaşi scop. Fostul monah la ctitoria lui Nicodim din Prislop a păstorit la Vad până în 1618, 1620 sau 1624. A făcut cel puţin o vizită canonică în eparhie de vreme ce în august-noiembrie 1615 se afla la Braşov.
Augustin, probabil moldovean sau localnic din obştea Vadului, “fu aşezat la Vad” ca şef al “Bisericii de Nord” uşor calvinizată, în 1613 de principele Gabriel Bethlen – zice Iorga. A condus eparhia până în 1615 când probabil – zice Păcurariu – s-a retras în Moldova. Ştefan Meteş îl consideră urmaşul, nu precursorul lui Teofil. Andrei Pippidi este de părere că Augustin a fost pentru multă vreme doar episcop de Maramureş numit în 1614 la intervenţia domnitorului Ştefan Tomşa (11 noiembrie 1611-12 noiembrie 1615; octombrie 1621-august 1623) care, cunoscând obiceiul ca ortodocşii din Transilvania să aibă episcopi din Moldova, se arată gata să trimită un asemenea vlădică, răspunzând astfel favorabil şi unei solicitări a maramureşenilor adresată căpitanului de Sătmar , Andrei Doczy. Putem presupune că diferendul a fost soluţionat prin numirea lui Spiridon de la Vad ca “episcop român de Maramureş”, caz în care Augustin rămâne a fi episcop la Vad în jurul anului 1621, după Teofil. Alţi istorici, între care Ştefan Meteş, Ştefan Pascu, Mircea Păcurariu, consideră că, fără a exclude o altă posibilitate, Augustin ar fi păstorit prin 1621 printre ortodocşii din comitatele Cluj, Dăbâca, Crasna, Bihor, Maramureş, Solnocul Interior, Solnocul Mijlociu şi districtul Chioar. Nu se cunosc nici cauzele restrângerii teritoriale a jurisdicţiei episcopiei care pierde Turda şi districtele Bistriţa şi Gurghiu, nici ale retragerii episcopului în Moldova, dar putem bănui o agravare a raporturilor dintre ortodocşi şi calvini.
Se prea poate ca Augustin, refuzând să devină instrument de calvinizare, să fi fost înlăturat.
Dosoftei este urmaşul lui Teoctist (1605-1622) în scaunul mitropolitan de la Bălgrad din 1621 sau 1625 până în 1627 sau 1628. Se presupune că ar fi fost întâi vlădică în Roman şi Huşi, mai mare (exarh) peste toate mănăstirile din Moldova, vicar al mitropolitului Teoctist şi multă vreme episcop de Vad, poate până în 1622. Presupunerea se bazează pe o notiţă din 21 (sau 23) aprilie 1622 de pe un manuscris al unei “Evanghelii slavone” în care scrie că “vlădica Dosoftei ce au fost în Roman şi Huşi şi mai mare peste toate mănăstirile din Moldova, aşişderea vlădică în Ardeal şi Maramureş şi au fost în ţinutul Sătmarului până la Dobriţinu”. Iorga consideră că, la data însemnării, Dosoftei era “episcop român al Ţării Ardealului” numit cândva, între 1621 şi 1622 la domnia moldovenească a lui Ştefan Tomşa. Acelaşi Iorga nu exclude posibilitatea numirii de către Radu Mihnea, cândva, prin 1623. Pippidi crede că Dosoftei a păstorit la Vad din 1623 până în 1625, din 1625 până în 1628 fiind mitropolit de Bălgrad. Înlocuit de Ghenodie II (Gheorghe de Brad) Dosoftei se retrage în Maramureş unde rămâne până în 1635. Dosoftei reprezenta singura autoritate bisericească ortodoxă în tot Ardealul prin care înrâurirea românilor liberi devenise unică, în sensul că nu se mai exercita competiţia între Muntenia şi Moldova. Probabil în timpul lui, Vadul a fost inclus în titulatura mitropoliei Bălgradului.
Eftimie II este numit de Ştefan Bethlen şi întărit în funcţie de principele Gabriel Bethlen. Episcopiei îi sunt arondate noi teritorii, astfel încât jurisdicţia lui se extinde asupra comitatelor Turda, Cluj, Dăbâca, Crasna, Bihor, Sătmar, Maramureş, districtele Bistriţa, Gurghiu şi Chioar , Solnocul Interior, Solnocul Mijlociu. Se pare că Eftimie a condus eparhia până în 1627 când a fost înlăturat. Moare sau se retrage în Moldova.
Cu acest Eftimie se încheie şirul episcopilor de Vad, numele eparhiei rămânând “doar un nume adăugat episcopilor (mitropoliţilor)” de Bălgrad.
Încercări de a ocupa scaunul episcopiei s-au făcut însă.
Benedict, în documente Venedict, hirotonit probabil în Moldova pentru scaunul episcopal de la Vad pe care nu-l va ocupa niciodată, este menţionat în satul Budişor (Budeşti), din părţile Bistriţei, de unde trimite la 4 mai 1631, pe diacul Teodor la Suceviţa “pentru oarecari treburi sufleteşti”. Prezenţa lui în preajma vacantului scaun vlădicesc pare a atesta fie o încercare de a recupera scaunul episcopal de la Vad, fie pentru a-l menţine pentru românii din ţinutul Bistriţei, zonă în strânsă şi statornică legătură cu Moldova. În 1632 i se semnalează prezenţa la mănăstirile Suceviţa şi Dragomirna, fără a putea afirma că a fost abandonată tentativa de instalare la Vad. La sfârşitul anului 1633, când se afla la Suceviţa, a fost rânduit ca locţiitor de episcop la Roman, unde rămâne până în vara anului 1634, când revine la ctitoria Movileştilor (Suceviţa) unde, o însemnare din 19 mai 1636, menţionează un “Venedict, fost episcop”. Probabil în Suceviţa i se sfârşesc zilele şi aici ar fi şi înmormântat . În acest Benedict-Venedict , Iorga nu vede un episcop pentru Vad, ci doar “egumenul rămas la Peri” care nu-şi atribuie în semnături nici o calitate definită şi nici o jurisdicţie.
Savu (Sava) este considerat episcop al Maramureşului în 1650-1651. Şi-a avut probabil reşedinţa la Vad. Presupunerea are la bază Diploma de numire elaborată de principele Gh. Racoczi al-II-lea (1648-1660) la 12 aprilie 1650, din care rezultă că jurisdicţia lui se întindea asupra comitatelor Solnocul Interior, Solnocul Mijlociu, Sătmar, Maramureş şi districtul Chioar, ţinuturi care făcuseră parte din eparhia Vadului. Lui Sava i se atribuie un program de calvinizare în 7 puncte. Se pare că numirea lui s-a făcut din considerente tactice, urmărindu-se stoparea răspândirii uniaţiei în părţile de nord ale Transilvaniei. Nerespectarea programului de calvinizare va duce probabil la declanşarea unui conflict cu principele care, la 17 mai 1651, înştiinţa pe bistriţeni că Sava a trecut “pe căi tăinuite” în Moldova.
În 1680 episcopia, cel puţin nominal, funcţiona.
Antonie Moldoveanul. După o lungă vreme de cufundare în uitare, timp în care nimeni şi nimic nu mai aminteşte de puterea şi măreţia episcopiei Vad, un semn că vechile legături cu Moldova continuau să existe a rupt tăcerea.
La 1 august 1719 ieromonahul Antonie Moldoveanul îşi dezvăluie rangul, numele şi obârşia scrijelind pe tencuiala absidei altarului mănăstirii: “Ermonah Antoni Mol(doveanul) – vleat 7227 (1719) – m.s.t. aug(ust)“. Că inscripţia nu lasă nici o îndoială asupra a ceea ce a fost “piseţul“ e prea limpede. Din păcate ea nu ne poate dezvălui nici cu ce gânduri, nici cu ce însărcinări a venit la Vad, nici de unde, nici cine l-a trimis, nici cât a stat, nici nimic altceva.
Dar mai au toate acestea importanţă când doar câteva litere pot adeveri cât de durabile pot fi legăturile întemeiate pe credinţă?; când drumul dintre Suceava şi Vad, presărat de oseminte şi cruci, aidoma celor care leagă cetatea Ciceului de Ţara Lăpuşului, nu poate fi uitat?
Un adaos:
Nicolae Iorga şi, după el, George Mânzat, considerau că Vadul a mai avut un episcop – pe Gheorghe (sau George) de Sângeorz, primul episcop calvin pentru români numit în 1566. Dieta de la Sibiu din 30 noiembrie 1566 i-a dat tot sprijinul: “tot poporul să asculte de episcopul Gheorghe şi de preoţii aleşi de el, iar cine ar tulbura pe aceştia să fie socotit drept trădător”. La 11 noiembrie 1567 principele Ioan Sigismund Zapolya a poruncit tuturor dregătorilor să dea ajutor “popii Gheorghe” şi să silească pe preoţii neascultători să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu în adevărata limbă românească. A decedat în 1568 sau la începutul anului 1569. Dar ceea ce s-a putut face cu Gheorghe, înduplecat să adere la calvinism, nu s-a putut face cu credincioşii.
Domeniul Episcopiei
Mănăstirea Vad a fost înzestrată – aidoma tuturor aşezămintelor de acest fel – cu sate şi pământuri care să asigure cele de trebuinţă vieţuitorilor ei.
Privitor la aceste bunuri de dar ale episcopiei – la domeniul ei funciar, în fond – cercetătorii care s-au ocupat, tangenţial sau mai îndeaproape, de istoria ei ori a cetăţii şi domeniului Ciceu, au dat răspunsuri contradictorii, incomplete sau chiar eronate.
Urmărind întocmai litera documentului – respectiv conscripţia din 1553 a domeniului Cetăţii Ciceului – Augustin Bunea scrie că episcopul român de Vad (episcopus Walachus de Rew) folosea, din concesiunea lui Petru Rareş, pe lângă satele Rew şi Zlatina, pe care voievozii le-au hărăzit mănăstirii din vechime (quas ad monasterium wayvodae ab antiquo concesserunt), încă două sate, Olahbogath şi Magyarbogath, cu toate veniturile, foloasele şi slujbele lor.
În afară de Zlatina, pe care n-o localizează, Bunea identifică corect celelalte trei sate cu Vadul, Bogata Românească (acum Bogata de Jos) şi Bogata Ungurească (acum Bogata de Sus) ultimele două dăruite episcopiei de Petru Rareş. Consideră însă că expresia “ab antiquo” sugerează existenţa unei mănăstiri la Vad “înainte de Ştefan cel Mare“, poate de la sfârşitul secolului al XIV-lea, când Balc şi Drag, care aveau domenii şi prin părţile Unguraşului, Ciceului, Lăpuşului, Chioarului şi Rodnei, au durat aici locaş monahal atârnător, întru ascultare duhovnicească, de mănăstirea Peri din Maramureş (acum în Ucraina). Ei ar fi deci, cei care – “ab antiquo” – au dăruit locaşul de rugăciune cu satele Vad şi Zlatina.
Trecem cu vederea faptul că Vadul este menţionat documentar abia din secolul al XV-lea, respectiv din 1467, iar Zlatina- până la identificare, ţinând seama de toate aşezările din domeniul Ciceu susceptibile de a fi purtat acest nume – din 1507 sau 1553 – pentru că aceasta nu exclude o mai timpurie existenţă a lor.
Încercând să clarifice ceea ce Augustin Bunea n-a reuşit sau n-a încercat – repectiv identificarea Zlatinei (la unii Slatina) – Eliseu Sighearteu propune: “Slatina, cred că poate fi identificată cu comuna Sovaros (la unii Suareş, la alţii Soareş, acum Suarăş în comuna Bobâlna, judeţul Cluj), ungurescul sovaros însemnând târg de sare“.
Numai că toponimul Zlatina (Slatina) n-are nici o legătură cu “târgul de sare” însemnând “izvor de apă (minerală) sărată“, porţiune de teren mlăştinoasă şi sărată. Suarăşul, însă, nu a avut şi nu are asemenea izvoare, alegându-se cu acest nume – se zice – din simplul fapt al căutării sării, cândva. E mult mai probabilă existenţa aici a unui depozit de sare, aşezarea aflându-se pe “marele drum al sării (magna via schushut)” menţionat la 1379, care lega Dejul de Calocea prin Bobâlna – Popteleac – Gârbou – Şimleul Silvaniei şi Marghita.
De altfel, soluţia propusă de Sighearteu nu era inedită. Încă de la început de veac, Kádár punea pe seama Suarăşului – neînregistrat ca atare în conscripţia din 1553 – ceea ce conscriptorii menţionaseră în dreptul Zlatinei, iar Meteş – cu câţiva ani mai devreme decât Sighearteu – se raliase tacit acestei păreri. Acceptată, identitatea Zlatina = Suarăş a intrat în uz, astfel încât, cele patru sate aparţinătoare episcopiei ar fi : Vad, Suarăş, Bogata de Jos şi Bogata de Sus, la care mai trebuie adăugată o moară din hotarul Câţcăului.
Că episcopia avea în folosinţă patru sate se ştia cu şapte ani înaintea conscripţiei din 1553. Astfel, într-un document din 15 iulie 1546 prilejuit de instalarea episcopului Tarasie, se spune că acestuia “îi fură întărite patru sate din domeniul Ciceului” – nenumite însă.
Acest nivel de înzestrare a fost acceptat de numeroşi istorici, deşi părerile lor referitoare la identificarea Zlatinei, la donatorii satelor şi la data donaţiei, nu mai sunt identice.
În 1925, Ştefan Meteş inventaria pe seama episcopiei cinci sate: Vad, Suarăş, Bogata de Sus, Bogata de Jos şi Lunca. Sporul de zestre a adus însă şi un spor de dificultate întrucât, la misterioasa Zlatina – pe care nici nu o mai pomeneşte, lăsând să se bănuiască fie că a omis-o, fie că a identificat-o cu Suarăşul – adaugă o aşezare despre care nici el şi, până astăzi, nici altcineva n-a spus mai mult decât că a existat: Lunca.
Informaţia lui Meteş are la bază o mai atentă – nu şi critică – privire asupra monografiei lui Kádár, care a valorificat datele conscripţiei din 1553 referitoare la Zlatina, atât pe seama Suarăşului, cât şi pe seama Luncii.
De aici pornesc de fapt confuziile.
Referindu-se la domeniul Ciceului, Kádár afirmă că Episcopia primise în folosinţă satele Vad, Zlatina (Suarăş), Bogata de Jos şi Bogata de Sus, urmând de fapt, litera conscripţiei din 1553.
La o dată neprecizată, Petru Rareş ar fi dat episcopiei şi satul Lonkafalva (Lunca), astfel încât domeniul acesteia era format din cinci sate (cele patru menţionate în conscripţie şi Lunca).
Or, şi în 1546 şi 1553, episcopia avea patru sate, iar Vadul şi Zlatina (fie ca atare, fie Zlatina = Suarăş, fie Zlatina = Lunca) erau donaţii “ab antiquo“, făcute – susţin cei mai mulţi istorici – de Ştefan cel Mare.
Că ne aflăm în faţa unor informaţii contradictorii este absolut evident şi tot evident, faptul, că situaţia de facto nu putea fi şi cum spune Kádár şi cum spune conscripţia.
Aşadar, cineva a greşit, iar acest cineva, credem noi, este Kádár, care – cum am mai spus – a identificat Zlatina cu Suarăşul şi cu Lunca. Zlatina – numele din 1553 şi 1579 al cătunului Lonkafalva (Lunca), aflat pe malul drept al Someşului, între Căpâlna şi Câţcău, în faţă cu Valea-Groşilor – sat de pe malul stâng – trebuie să fie Lunca-Câţcăului, chiar dacă, momentan, este mai greu de spus ce legătură a fost între luncă şi sare. Ar putea fi vorba de o parte mai sărăturoasă a hotarului. E posibil ca porţiunile din Suarăş, pe care Rareş le dăruise episcopiei în 1527, să fi trecut – poate chiar înainte de 1546 – în posesia altora, mai ales că, din 1536 încă, episcopul împărţea foloasele satului cu alţi doi beneficiari.
În 1935 tot Ştefan Meteş, stabileşte la şase numărul satelor aflate în folosul episcopiei, acestea fiind: Vad, Suarăş, Zlatina, Lunca, Bogata de Sus şi Bogata de Jos. Mai nou îi împărtăşesc părerea Giureştii şi Mircea Păcurariu, în a cărui istorie citim: “Într-o conscripţie a domeniului Ciceu din anul 1553 se arată că episcopia Vadului avea două moşii, Vadul şi Slatina, pe care domnii moldoveni le dăruiseră din vechime pe lângă alte două dăruite de Petru Rareş, Bogata de Sus şi Bogata de jos. Probabil tot el i-a dăruit satele Soareş şi Lunca în feuda Unguraş (sic!)“.
Cu titlu de inventar doar, menţionăm că între satele aflate în folosinţa Episcopiei, au fost incluse ca urmare a unor regretabile erori de tipar Zalha şi Zlatna, autorii având desigur în vedere misterioasa Zlatina.
Aşa stând lucrurile, e firesc credem, să ne întrebăm, câte sate a avut totuşi episcopia Vad în folosinţă şi care au fost acestea.
Considerăm că Episcopia Vad a beneficiat în cursul
primei părţi a existenţei sale – coincidentă cu stăpânirea domnilor moldoveni asupra Ciceului
– de foloasele şi slujbele unui număr variabil de sate: două, de la întemeiere până
în 1527 (Vad, Lunca Câţcului), trei – din 1527 până în 1529 (Vad, Lunca Câţcăului,
Suarăş), cinci – din 1529 până cândva înainte de 1546 (Vad, Lunca Câţcăului,
Suarăş, Bogata de Sus, Bogata de Jos) şi patru înainte de 1553 (Vad, Lunca Câţcăului,
Bogata de Sus şi Bogata de Jos) până la pierderea lor survenită în a doua jumătate al secolului al XVI-lea.