Blank page

INFRASTRUCTURA TURISTICĂ DIN ŢARA LĂPUŞULUI

Expresie a gradului de valorificare a resurselor turistice naturale şi antropice (alcătuind oferta primară, analizată anterior), infrastructura turistică (alcătuind oferta secundară a domeniului care se mulează pe cea primară, între cele două componente stabilindu-se o intercondiţionare strânsă) grupează două categorii de elemente: infrastructura specifică (structuri de cazare, echipamente pentru recreere şi cură) şi infrastructura generală (căi de comunicaţie, unităţi comerciale şi alte dotări adiacente).

Sub aspectul dimensiunii componentelor, diversităţii şi calităţii, infrastructura turistică a cunoscut evoluţii diferenţiate în timp, ultimul deceniu marcând un recul sub toate aspectele, atât în ceea ce priveşte capacităţile de cazare balneare şi de agrement, cât şi infrastructura de comunicaţie, respectiv calitatea şi diversitatea serviciilor. În prezent, aceasta totalizează câteva zeci de locuri, amenajările turistice fiind grupate pe câteva categorii structural-funcţionale (vezi mai jos).

Pe fondul dezvoltării economice şi în condiţiile social-istorice favorabile înregistrate în prima jumătate a secolului al XIX-lea (în raport cu epocile anterioare), resursele hidrominerale de la Stoiceni au determinat apariţia primelor amenajări cu caracter turistic care au vizat valorificarea lor în scopuri balneoturistice prin edificarea treptată a unei mici staţiuni curative (din iniţiativa privată a proprietarului satului – Esterházi János şi cu concursul succesorilor acestuia Eszterházi Ştefan şi apoi Iuliu). Primele amenajări ale izvoarelor cu apă minerală au început să prindă contur începând cu anul 1834 prin supraînălţarea terenului mlăştinos numit „Căldare” care „găzduia” ivirile hidrominerale şi construcţia unei fântâni acoperite cu ajutorul căreia izvoarele respective se captau (de unde erau aduse la suprafaţă prin intermediul unei conducte prevăzute cu un robinet), urmate de construirea unui bufet şi a şase camere pentru oaspeţi.

Ulterior (1852), spaţiul destinat tratamentului bolnavilor s-a extins prin construirea unui complex cu 12 camere pentru băi (văni cu apă încălzită condusă prin ţevi şi robinete), fiind amenajate totodată şi unele drumuri de acces şi alei pentru promenadă. La finele secolului, interesul pentru proprietăţile curative ale apelor minerale a crescut în urma confirmării calităţilor excepţionale ale apelor minerale (prin reanalizarea compoziţiei chimice efectuate la Viena, în anul 1894), în baza cărora a fost demarat unui amplu proces (la scara epocii) de dezvoltare şi amenajare a micii staţiuni materializat. Acest demers s-a materializat prin construirea mai multor vile (denumite cu matronime sau nume de flori: Ana, Elisabeta, Margareta, Crinul etc.), a unui restaurant prevăzut cu terasă, a unei săli de dans cu oglinzi de cristal şi a unui restaurant cu specific evreiesc (pentru a veni în întâmpinarea obiceiurilor culinare ale evreilor ortodocşi).

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea începe exploatarea acestora şi în alte scopuri decât cele balneare prin construirea unei linii de îmbuteliere a cărei capacitate anuală a atins în 1903 peste 1 milion de sticle. Captarea apelor minerale ale izvoarelor (fiecare cu o compoziţie chimică aparte – acidă, gazoasă, sărată etc.) s-a făcut la o adâncime de 5-6 m prin construirea a şapte clopote de argint izolate ermetic pentru a nu permite pătrunderea aerului sau apei. Prin intermediul acestora apa fiecărui izvor era colectată într-un rezervor unic (unde se omogeniza compoziţia chimică) şi îmbuteliată. (J. Kádár, 1901-1905, D. Rus, Rozica Bott, 2000).

După o evoluţie destul de nuanţată din perioada interbelică (îndeosebi în ceea ce priveşte numărul şi natura proprietarilor, dar şi a regimului de exploatare a apelor minerale – faima apei minerale de Stoiceni atingând apogeul în această perioadă în care se număra printre foarte puţinele ape minerale europene exportate în Statele Unite ale Americii), marcată, pe ansamblu, de o relativă stagnare a amenajărilor şi activităţii turistice, naţionalizarea din iunie 1948 a dat o „lovitură” dureroasă staţiunii1, finalizată cu distrugerea complexului balnear şi cu închiderea staţiei de îmbuteliere din motive igienico-sanitare în anul 1971. Deşi în anul 1990 s-a iniţiat construirea unei noi staţii de îmbuteliere (investiţie finalizată în 1995, a cărei funcţionare s-a dovedit însă a fi efemeră2), amânarea constantă a mult aşteptatului reviriment economic şi a deschiderii mai largi către piaţa turistică occidentală nu a creat condiţiile favorabile infuziei de fonduri financiare necesare implantării unor echipamente turistice care să conducă la edificarea treptată a unei staţiuni prin intermediul căreia să se treacă la valorificarea în scopuri curative a resurselor minerale de aici (chiar

dacă propunerile în acest sens nu au lipsit, planurile de dezvoltare locală, judeţeană şi regională indicând oportunitatea iniţierii unui astfel de demers) şi implicit la relansarea fenomenului turistic şi a economiei regionale.

Ca urmare, în pofida debutului încurajator al activităţilor cu caracter turistic din spaţiul lăpuşan petrecut în prima parte a secolului al XIX-lea, epocile ulterioare au consemnat o neglijare aproape totală a activităţilor din sfera turistică, lucru subliniat de reprezentarea foarte modestă (structural, dimensional şi tipologic) a ansamblului componentelor „responsabile” cu atragerea şi „fixarea” turiştilor în arealul respectiv care împreună alcătuiesc baza materială cu specific turistic şi asigură, implicit, şi derularea eficientă a unei activităţi de profil.

Astfel, din categoria capacităţilor de cazare – element esenţial al amenajării turistice şi al desfăşurării în condiţii optime a oricărui act turistic complet şi complex, atât din perspectiva socială, cât şi a finalităţii economice efective – se remarcă o subechipare cronică (atât din punct de vedere tipologic, cât şi numeric sau al repartiţiei teritoriale), în totală discordanţă cu dimensiunea cantitativă şi calitativă a patrimoniului turistic natural şi antropic, incapabilă – din aceste considerente – să asigure a valorificare eficientă a acestuia.

Repartiţia inegală a bazelor de cazare la nivelul Ţării Lăpuşului reflectă nu doar lipsa sau, în cel mai bun caz, interesul extrem de redus pentru valorificarea resurselor turistice existente sau implicabile în urma unor echipări corespunzătoare, ci şi o anumită ierarhizare valorică în funcţie de concentrarea obiectivelor şi a categoriilor de obiective turistice din cadrul fiecărei unităţi teritoriale analizate.

În acest context, pe fondul general al declinului dramatic al vieţii social-economice din România anilor ’90, însoţit de reculul abrupt al formelor clasice de amenajare şi valorificare turistică legate de perioada etatizantă şi ca urmare a restructurării organizatorice a bazei materiale turistice, singura unitate de cazare de tip hotel care a funcţionat în Ţara Lăpuşului începând cu prima parte a anilor ’70 (Hotelul „Lăpuşul”, categoria 1 stea, cu un număr de 72 locuri în 1990, plus un restaurant cu 100 de locuri şi bar cu 25 locuri) a intrat într-un rapid proces de degradare, generat de diminuarea cererii turistice (şi până atunci relativ redusă).

Această stare de fapt a contribuit la reducerea până la dispariţie a fondurilor de investiţii reclamate de întreţinerea, reabilitarea şi adaptarea funcţională a vechilor dotări, pe fondul degringoladei organizatorice care a marcat sistemului cooperatist de care acesta aparţinea (CONSUMCOOP), care nu a reuşit să îşi adapteze politica managerială la noile reguli ale economiei de piaţă, a trenării nepermis de mult a privatizării unităţilor din turism şi, ulterior, a lipsei unui investitor privat care să preia unitatea. Ca urmare, această evoluţie s-a finalizat previzibil cu închiderea unităţii, începând din anul 1993 rapoartele statistice ale DJS Maramureş indicând încetarea frecventării sale de către turişti. În schimb, restaurantul hotelului a continuat să funcţioneze încă o perioadă de câţiva ani, în prezent şi acesta fiind închis, deşi evidenţele statistice ale Ministerului Turismului pe anul 2000 semnalează funcţionarea unităţii în pofida evidenţelor de cu totul altă natură constatate la faţa locului.

Alături de acestea, în perioada anterioară anului 1989 funcţionau (permanent sau sezonier) şi alte capacităţi de cazare aparţinând diferitelor unităţi sau regii economice cu regim de funcţionare în circuit închis (accesibile astfel exclusiv angajaţilor acestora). Din acest motiv acestea nu figurează în evidenţele instituţiilor de profil (ministerul de profil sau Direcţia Judeţeană de Statistică Maramureş) ca unităţi clasificate şi nici nu se întocmesc rapoarte statistice privitoare la frecventarea lor turistică. Este vorba de cabana „Tăul Tocilei”3, aparţinând sindicatului minier din cadrul E.M. Băiuţ cu 24 de locuri de cazare în 14 camere destinate exclusiv minerilor (funcţională şi astăzi, cu intermitenţă însă, în funcţie de cerere, fapt pentru care nu beneficiază de personal de deservire) şi cele şase mici căsuţe din preajma acesteia (fiecare cu câte patru locuri destinate exclusiv cazării).

La acestea se adaugă cele 9 cabane cabanele silvice de vânătoare sau forestiere de pe raza celor trei ocoale silvice de pe cuprinsul Ţării Lăpuşului (totalizând cca. 70 locuri de cazare, accesibile unui număr restrâns de turişti cinegetici), precum şi de cele 40 de locuri de cazare (distribuite în 10 căsuţe din lemn a câte patru paturi fiecare) edificate în proximitatea lacurilor destinate pisciculturii de la Zimbriţa (localitatea Lăpuş, pe valea Râoii), cu funcţionare predominant sezonieră (chiar dacă fiecare căsuţă avea dacă dispunea de sistem

propriu de încălzire, la care se apela însă rareori). Ultimele, din păcate, au fost dezafectate imediat după 19904.

Dacă schimbările radicale în viaţa social-economică intervenite după 1990 au condus la un declin generalizat al vechilor organisme şi organizaţii de stat sau cooperatiste în a căror sarcină cădea administrarea infrastructurii turistice, materializate prin dispariţia unicului hotel din regiune (gestionat de U.J.C.C. Maramureş prin CONSUMCOOP Târgu Lăpuş), debutul iniţiativelor private au început – chiar dacă încă timid sub raport dimensional, al diversificării tipologice şi al repartiţiei geografice – să se manifeste în această perioadă şi în spaţiul lăpuşan.

Acestea s-au concretizat prin apariţia mai multor structuri turistice de cazare de mici dimensiuni, în majoritatea cazurilor în urma unor iniţiative personale, care iau în calcul – alături de amplasarea de regulă în areale de interes turistic – şi de adoptarea unor politici de preţ şi de promovare a produselor oferite mai competitive în raport cu unitatea hotelieră de capacitate mare menţionată (greu de modelat funcţional), fiind totodată în măsură să ofere ceea ce lipsea unităţilor mari de acest tip (intimitate, sejur familial, aproprierea de natură etc.). Din păcate, nici singura structură de cazare care s-ar fi pretat unei acţiuni care să aibă ca scop vânzarea de active sau privatizarea – hotelul „Lăpuşul” – nu a făcut obiectul unui astfel de demers, motiv pentru care situaţia sa actuală este deplorabilă, continua sa degradare având la bază – alături dificultatea modelării funcţionale şi readaptării către o piaţă orientată din zona interesului de serviciu (dominantă până în 1989) către zona turismului de recreativ, odihnă şi agrement – şi de mult invocata subutilizare cronică generată de o cerere turistică în continuă scădere şi de interesele cel mai adesea divergente care au dominat relaţiile dintre vechii administratori ai imobilului şi posibilii investitori particulari, privaţi astfel de orice şansă de a prelua şi valida viabilitatea unei astfel de unităţi turistice.

Astfel, alături de apariţia câtorva unităţi de cazare private (motelul „Lorenzo” din Târgu Lăpuş, a cabanelor Hoza – situată la intrarea dinspre aval a Cheilor Babei – şi Lighet din proximitatea lacului omonim de pe raza oraşului Târgu Lăpuş sau a motelului Trustului Miron5), care pun la dispoziţia turiştilor puţin peste aproximativ 50 de locuri de cazare, au proliferat – sub aspectul diversificării turismului, dar şi al formelor sale de amenajare – alte două noi categorii de cazare:

- reşedinţele secundare (casele de vacanţă), concentrate pe un areal restrâns din jurul lacului de acumulare de la Lighet şi pădurii cu rol recreativ ce îl circumscrie, care – în perspectiva extinderii spaţiale şi numerice preconizate şi a realizării şi altor dotări – poate deveni o adevărată „ministaţiune turistică” de odihnă şi recreere pentru lăpuşeni;

- sistemul pensiunilor turistice rurale familiale, legate de areale cu un habitat rural specific, activităţi şi obiceiuri cu caracter tradiţional, reprezentative pentru multe localităţi lăpuşene cu potenţial de atractivitate mai ridicat (derivat din calitatea mediului natural, ambientului socio-cultural, structura tradiţională a gospodăriilor, adaptate însă unor norme habituale standardizate, diversitatea meşteşugurilor şi a obiceiurilor tradiţionale) selectate riguros pentru a corespunde normelor de clasificare şi omologare din domeniu (ex. Târgu Lăpuş, Băiuţ, Lăpuş, Suciu de Sus etc.). De altfel, ca urmare a stimulării legislative, iniţiativele particulare şi de colectivitate în acest domeniu nu au întârziat să apară (derulate prin intermediul Societăţii Ecologiste Maramureş), cât şi a organizării activităţii în sistem asociativ (începând cu anul 1997, prin constituirea Asociaţiei de turism rural „Lăpuşul”, cu sediul în Târgu Lăpuş).

Astfel, pensiunile rurale reprezintă cele mai importante celule de habitat turistic existente actualmente la nivelul Ţării Lăpuşului din punct de vedere al capacităţii de cazare oferite (cumulată), a dimensiunii calitative şi a repartiţiei spaţiale. Intrate relativ recent în circuitul turistic (începând cu a doua jumătate a deceniului trecut) evoluţia lor a fost marcată de o evoluţie progresivă, anul 1997 semnalând deja prezenţa a 10 pensiuni turistice rurale (grupate însă în doar două localităţi – Groşii Ţibleşului şi Lăpuş), pentru ca în 2003 numărul acestora să ajungă la 31 diseminate în şapte localităţi. Acestea pun la dispoziţia turiştilor 104 locuri de cazare, cifră situată însă cu mult sub numărul cererilor de clasificare a gospodăriilor înaintate de populaţia către Oficiul pentru Autorizare şi Control în Turism care a depăşit cifra 200 până în prima parte a anului 19996.

Cu toate acestea, privite prin prisma relaţiei dintre dimensiunea şi structura patrimoniului turistic global şi dimensiunea cantitativă şi calitativă a bazei materiale generale şi a celor cu destinaţie turistică edificate după 1990, atributul subutilizării cronice continuă, din păcate, să rămână de actualitate şi în prezent, mărimea şi diversitatea bazei de cazare actuale existente la nivelul Ţării Lăpuşului reflectând – chiar şi în forma actuală, uşor „corectată” în ultimii ani – gradul precar de valorificare turistică a resurselor atractive din spaţiul lăpuşan.

Pe ansamblul sistemului regional, capacităţile de cazare au oscilat destul de mult în decursul ultimilor ani, statisticile existente şi accesibile relevând (pentru acelaşi ani de referinţă – 2000), o serie de diferenţe nu atât din punct de vedere al numărului de locuri disponibile, cât mai ales al distribuţiei acestora la nivelul formelor de cazare şi a repartiţiei teritoriale. Ca urmare, fiabilitatea şi corespondenţa cu realitatea a datelor ridică o serie semne de întrebare, astfel încât pentru a surprinde situaţia reală din teritoriu am fost nevoiţi recurgem la documentarea de teren, rezultatele astfel obţinute fiind confruntate ulterior cu situaţia înaintată de autorităţile locale şi de organismele implicate direct în promovarea turismului în Ţara Lăpuşului, în general şi a turismului rural, în special.

Astfel, dacă la nivelul anului 2000 informaţiile statistice oficiale ale ministerului de profil relevau existenţa a 150 locuri de cazare permanente, repartiţia la nivel de localitate şi tipuri de cazare indicând prezenţa a doar 40 de locuri grupate în 10 pensiuni agroturistice (9 dintre acestea fiind grupate la Băiuţ şi 1 la Groşii Ţibleşului), 38 de locuri de cazare în cele 10 pensiuni turistice (6 dintre acestea fiind localizate în localitatea Lăpuş şi 4 în Băiuţ), restul locurilor de cazare (72) revenind unităţii hoteliere din Târgu Lăpuş (ieşită din circuitul turistic de la începutul anilor’90), realitatea din teren prezintă o situaţie uşor diferită prin raportare la informaţiile obţinute de la autorităţile locale. Ca urmare, în conformitate cu rezultatele obţinute în urma documentării noastre de teren, numărul locurilor de cazare permanente existente la nivelul Ţării Lăpuşului se ridicau în anul 2003 la 151, a căror distribuţie relevă următoarea situaţie:

- 104 locuri (respectiv 68,9% din total) grupate în 19 pensiuni agroturistice,

majoritatea cu categoria de confort 2 margarete, repartizate astfel: 1 pensiune cu 4 locuri în Băiuţ, 4 pensiuni cu un număr total de 16 locuri în Groşii Ţibleşului, 6 pensiuni cu un număr 34 de locuri în Lăpuş, 4 pensiuni totalizând 30 de locuri în Târgu Lăpuş, câte 1 pensiune cu 6 locuri la Rohia şi Dumbrava şi 2 pensiuni grupând 8 locuri în Suciu de Sus;

- motelul „Lorenzo” din Târgu Lăpuş deţine 12 locuri (respectiv 7,9% din totalul locurilor);

- structura de cazare de tip cabană deţine 35 de locuri pe ansamblul regiunii (23,2%), distribuite în două unităţi: cabana Lighet (finalizată în anul 1999, dispunând de 15 locuri de cazare) şi cabana aparţinând A.F. Hoza, localizată la intrarea dinspre aval a Cheilor Babei (20 locuri);

- tabăra de şcolari cu funcţionare sezonieră în incinta liceului „Petru Rareş” din Târgu Lăpuş (cu 50 de locuri);

- unităţile de cazare aparţinând diferitelor unităţi sau regii economice care funcţionează în regim de circuit închis, accesibile aproape exclusiv angajaţilor acestora sau persoanelor angrenate în diverse acţiuni organizate sub tutela acestora. Din această categorie fac parte motelul „Tăul Tocilei” din Băiuţ, aparţinând exploatării miniere din localitate (care dispune de 24 de locuri de cazare, precum şi de unele dotări sumare care valorifică în scopuri curative apa sulfuroasă provenită de la o sondă din apropiere) şi cabanele silvice de vânătoare sau forestiere de pe raza celor trei ocoale silvice de pe cuprinsul Ţării Lăpuşului (totalizând 69 de locuri de cazare în cele 9 cabane, accesibile unui număr restrâns de turişti, de regulă străini sosiţi pentru practicarea turismului cinegetic).

Prin însumarea locurilor de care al acestora cu cele oferite de structurile de cazare clasice deschise publicului larg (trecute în revistă anterior) vom obţine o capacitate de cazare totală pe ansamblul Ţării Lăpuşului de 294 de locuri, a căror repartiţie pe categorii tipologice urmează următoarea schemă: 104 locuri în pensiuni turistice familiale (respectiv 35,4% din totalul regional), 35 locuri în cabane (11,9 %), 36 locuri în moteluri (12,2%), 50 locuri în tabere şcolare (17%) şi 69 locuri în cabanele de vânătoare (23,5%). Trebuie avută în vedere şi unitatea de cazare de tip hotelier (cu cca. 50 de locuri de cazare) din zona de agrement de la Lighet aflată în construcţie (în vara anului 2003) care va completa capacitatea de cazare a regiunii, ridicând-o la peste 330 de locuri.

Una dintre cele mai reprezentative cabane cu profil cinegetic din zona montană a Ţării Lăpuşului este cabana silvică Minghet, situată la poalele masivului Hudin, care este valorificată (în pofida lipsei energiei electrice, lumina fiind asigurată cu ajutorul lămpilor cu gaz) prin intermediul turismului cinegetic (există şi o mică păstrăvărie) şi al turismului cultural (o tabără de creaţie – sculptură – ai cărei participanţi sunt „dislocaţi” aici pentru două zile, restul perioadei fiind cazaţi în incinta internatului Liceului „Petru Rareş” din Târgu Lăpuş). Din păcate, în loc să beneficieze de investiţii orientate înspre reabilitări şi modernizări care să permită satisfacerea exigenţelor unei cereri turistice externe (restrânsă numeric, însă cu caracter elitist, cu disponibilităţi financiare peste medie, fapt care ar plasa turismul cinegetic într-o formă de turism cu o ridicată eficienţă economică), majoritatea cabanelor silvice sau celorlalte unităţi de cazare din zona montană au suferit un proces de deteriorare treptată (instalaţii precare de încălzire, lipsa apei calde, în multe cazuri şi a energiei electrice, igienă precară a unităţilor sanitare şi a cazarmamentului, camere insalubre etc.). Lipsa fondurilor şi iniţiativelor de întreţinere, renovare şi modernizare, coroborate cu neglijenţa şi acţiunea lipsită de orice urmă de civilizaţie a diverşilor grupuri de „turişti”, s-a soldat în multe cazuri cu deteriorarea şi chiar dispariţia fizică a unora dintre acestea (cazul cabanei silvice Ţibleşul aparţinând O.S. Groşii Ţibleşului care a ars în anul 1996 este cel mai elocvent din acest punct de vedere).

Unităţile de cazare cu profil cinegetic din Ţara Lăpuşului (2008) Nr. crt.

Denumirea unităţii de cazare

Tipul

Localizare

Tipul de proprietate

Nr. locuri cazare

Drum acces

Administrator

1

Minghet

cabană silvică

Groşii Ţibleşului

de stat

17

D.J. 176 A

O.S. Groşii Ţibleşului

2

Ţibleş

cabană silvică

Groşii Ţibleşului

de stat

15

D. F. 8

O.S. Groşii Ţibleşului

3

Lăpuş

cabană silvică

Lăpuş

de stat

2

D.J. 109 F

O.S. Strâmbu Băiuţ

4

Strâmbu Băiuţ

brigadă silvică

Strâmbu-Băiuţ

de stat

8

D.J. 109 F

O.S. Strâmbu Băiuţ

5

Rotunda

cabană silvică

Strâmbu-Băiuţ

de stat

6

D.J.10

O.S. Strâmbu Băiuţ

6

Tocila

cabană silvică

Băiuţ

de stat

2

D.J.13

O.S. Strâmbu Băiuţ

7

Lighet

cabană silvică

Târgu Lăpuş

de stat

4

D.F.2

O.S. Târgu Lăpuş

8

Stoiceni

cabană silvică

Stoiceni

de stat

4

D.C:36

O.S. Târgu Lăpuş

9

Şatra

cabană de vânătoare

Dumbrava

de stat

11

D.F.13

O.S. Târgu Lăpuş

Notă: alte surse înaintează cifre, respectiv tipuri uşor diferite în dreptul unora dintre aceste structuri: Ţibleş 15 locuri – cabană silvică şi de vânătoare, Minghet 10 locuri – silvică şi de vânătoare, Şatra 5 locuri – silvică şi de vânătoare, Tocila 10 locuri – forestieră, Strâmbu Băiuţ 10 locuri – forestieră, Rotunda 10 locuri - silvică şi de vânătoare, Lighet 10 locuri - silvică, respectiv Stoiceni 5 locuri – silvică.

Mai mult, absenţa totală a unităţilor de alimentaţie publică cu specific vânătoresc (ca dealtfel şi a celor cu profil pescăresc, chiar dacă în majoritatea cabanelor silvice nu lipsesc meniurile vânătoreşti şi – în unele cazuri, cum ar fi cabana Minghet – şi cel pescăresc pe baza de păstrăv proaspăt provenit din amenajările din incintă) vine să confirme lipsa preocupării pentru fenomenul turistic din partea organismelor care gestionează fondurile de vânătoare sau pescuit, dar şi a promotorilor locali din domeniu. Această situaţie este de natură mai degrabă să descurajeze decât să atragă şi să permanentizeze o cerere turistică oricum dimensionată la niveluri foarte coborâte (şi datorită acestui aspect, coroborat, desigur, cu cele subliniate mai sus)7. De altfel, la nivelul întregului spaţiu lăpuşan prezenţa unităţilor de alimentaţie publică care au ca destinaţie deservirea turiştilor este extrem de redusă numeric şi calitativ, oferta rezumându-se, la nivelul anului 2007, la doar 5 unităţi de tip restaurant (toate concentrate în Târgu Lăpuş), la care se adaugă cantina liceului „Petru Rareş” (care funcţionează sub un regim de cantină-restaurant în perioada taberelor şcolare estivale organizate aici).

În prezent (2010) cele mai multe unităţi de alimentaţie publică, care au ca scop deservirea turiştilor, se găsesc la Târgu Lăpuş: restaurantul Lăpuşul de la hotelul cu acelaşi nume de lângă podul peste râul Lăpuş, are o capacitate de servire de 100 locuri şi 25 de locuri la bar; restaurantul Casa Lăpuşeană care a fost construit lângă primăria Târgu Lăpuş, are un specific rustic; restaurantul Picolo Dalas, aflat la periferia oraşului, la baza dealului Pietriş, fiind construit de un investitor italian; restaurantul Pitici, din piaţa agroalimentară, cu o capacitate de 50 locuri; restaurantul Select cu o capacitate de 40 locuri, aflat în centrul oraşului, cantina liceului „Petru Rareş”; cantina Benion deschisă recent în centrul oraşului Târgu Lăpuş. Pentru servirea unor meniuri, specialitatea casei fiind pizza, funcţionează Pizza Plus în centrul oraşului, dispunând de 25 de locuri, de asemenea mai funcţionează o unitate tip Gospodina unde se servesc ciorbe, mici, grătare. În comuna Lăpuş s-a deschis un mic restaurant şi bar, de asemenea un restaurant mai funcţionează şi la Băiuţ. Unităţile de autoservire, expres, panificaţie, plăcintărie, băcăniile, chioşcurile, restaurantele, barurile şi bufetele asigură aprovizionarea populaţiei şi a turiştilor cu produse alimentare şi băuturii răcoritoare şi alcoolice

Fiecare sat dispune pe lângă unităţile de tip băcănii sau magazin sătesc şi bufet şi de unităţi particulare mixte de tip “boutique “ care oferă o gamă largă de produse.

Până la mijlocul anului 2003, numărul locurilor de cazare puse la dispoziţia turiştilor pe ansamblul Ţării Lăpuşului nu s-a modificat substanţial, situându-se în jurul cifrei de 150, la care se adaugă şi cele 24 de locuri de la „Tăul Tocilei” aparţinând sindicatului minier, precum şi cele cca. 70 de locuri de cazare oferite de structurile aferente turismului cinegetic, repartiţia acestora la nivelul localităţilor şi al formelor de cazare păstrându-se în linii mari în raport cu anul 2000.

Excepţiile sunt oferite de categoria pensiunilor rurale, care – în pofida numărului total al locurilor de cazare rămas neschimbat în intervalul de referinţă (104 locuri) – a înregistrat o serie de mutaţii atât în ceea ce priveşte repartiţia teritorială (au apărut noi pensiuni în localităţi care anterior nu dispuneau de asemenea unităţi de cazare – câte 2 la Stoiceni şi Drăghia şi 1 la Răzoare, iar pensiunile din localităţile Rohia şi Dumbrava au ieşit din circuitul turistic), cât şi în ce priveşte numărul pensiunilor (care au crescut de la 4 la 10 în cazul oraşului Târgu Lăpuş, de la 1 la 5 în Băiuţ, de la 4 la 6 în Groşii Ţibleşului, de la 2 la 3 la Suciu de Sus, în timp în localităţile şi Lăpuş, numărul pensiunilor s-a diminuat de la 6 la 4). Odată cu acestea, s-au

produs, implicit, şi permutări în privinţa locurilor de cazare disponibile în cadrul localităţilor posesoare de asemenea capacităţi turistice: creştere în cazul localităţilor Târgu Lăpuş (de la 30 la 38 locuri), Groşii Ţibleşului (de la 12 la 22 de locuri), Suciu de Sus (de la 8 la 10 locuri) şi Băiuţ (de la 4 la 12 locuri) şi o scădere în cazul localităţii Lăpuş (de la 34 la doar 14 locuri).

Evoluţia numărului de pensiuni turistice rurale şi a numărului de locuri de cazare aferente în Ţara Lăpuşului în intervalul 2000-2003

În urma analizei şi documentării de teren realizate recent am ajuns la rezultatul în ceea ce priveşte numărul total al locurilor de cazare în Ţara Lăpuşului, în anul 2009 acestea au fost de 373 de locuri şi cuprinde: pensiuni agroturistice, cabane turistice, cabane silvice şi de vânătoare, cabane forestiere şi tabere.

- Pensiunile turistice şi agroturistice s-au după înfiinţarea “Asociaţiei Judeţeane a Turismului Ecologic Rural “. Ele asigură punerea în evidenţă a obiectivelor turistice naturale şi antropice. Sunt cele mai numeroase, în număr de 21, cu un număr de 228 de locuri de cazare, majoritatea cu o categorie de confort de 2 margarete.

Pensiunile turistice din Ţara Lăpuşului în anul 2009 – mărime, structura, categoria de confort, localizare Nr. crt.	Denumirea unităţii de cazare	Clasificarea	Nr. locuri	Mediul	Localizarea
1	Aurica	3	20/10 camere	urban	Târgu Lăpuş
2	Elena	2	10/4 camere	urban	Târgu Lăpuş
3	Smarald	2	18/9 camere	urban	Târgu Lăpuş
4	Floarea Reginei	2	8/4 camere	urban	Târgu Lăpuş
5	Ludovica	2	10/5 camere	urban	Târgu Lăpuş
6	Maria	3	24/10 camere	rural	Rohia
7	Casa Gherman	2	12/6 camere	rural	Rohia

8	Marissandra	2	14/7 camere	rural	Răzoare
9	Cheile Lăpuşului	2	4/2 camere	rural	Răzoare
10	Denisa	2	17/7 camere	rural	Băiuţ
11	LMZ	2	15/8 camere	rural	Borcut
12	Leşe Elena	2	8/4 camere	rural	Dumbrava
13	Rareş	2	4/2 camere	rural	Stoiceni
14	Felicia	2	8/4 camere	rural	Groşii Ţibleşului
15	Viorica	2	8/4 camere	rural	Groşii Ţibleşului
16	Mădălina	2	8/4 camere	rural	Vima Mică
17	Ani - Mona	2	6/3 camere	rural	Preluca Nouă
18	Viorica	2	10/4 camere	rural	Suciu de Sus
19	Paşca	2	6/3camere	rural	Suciu de Sus
20	Nonu	2	6/3 camere	rural	Suciu de Sus
21	Obreja	3	12/6 camere	rural	Suciu de Jos

Ca urmare a documentării, în comparaţie cu ceilalţi ani se constată o creştere a spaţiilor de cazare în pensiunile agroturistice de la 104 locuri, în anul 2003, ajungând la un număr de 228 de locuri în anul 2009. Astfel în ceea ce priveşte evoluţia numărului unităţilor de cazare (pensiuni agroturistice) pe localităţi (anul 2003 în comparaţie cu 2009) se observă următoarea situaţie: