Home | CUVINT INAINTE | SCUZE | NOU PE SITE | GENESSIS | GENESSIS II | FRATII MARAMURESENI | COMITATUL SZOLNOK DOBOKA | CONTINUARE I | CONTINUARE II | TARA LAPUSULUI 1876 HARTA | MUSATINII SI MARAMURESUL | 1914 | Blank page | TIRGU LAPUS | TIRGU LAPUS II | TIRGU LAPUS III | FILE DIN ISTORIA LAPUSULUI | ISTORIE A SCOLII LAPUSENE | TARA LAPUSULUI | TARA LAPUSULUI II | TARA LAPUSULUI III | TARA LAPUSULUI IV | MUNTII LAPUSULUI | Tara Chioarului | Blank page | TARA CHIOARULUI II | ISTORIA RELIGIILOR TARII LAPUSULUI | TURISM IN TARA LAPUSULUI ?! | TRASEE TURISTICE IN TARA LAPUSULUI | Blank page | BISERICILE DE LEMN | BISERICI DE LEMN II | PE VREMEA LUI PINTEA | PANORAMA LAPUSULUI | PANORAMA LAPUSULUI II | PANORAMA LAPUSULUI III | FOLCLOR LAPUSAN | TRADITII | BABA | BAIUT | BERINTA | POIANA BLENCHI | POIANA BOTIZII | BOIERENI | BORCUT | DOBRIC | DUMBRAVA | BREBENI | UNGURENI | CERNESTI | CIOCOTIS- | FINATE- | IZVOARELE -BLOAJA | MAGURENI | TRESTIE- | VALENI | POIANA PORCULUI-FINTINELE | DEALUL CORBULUI | INAU | DAMACUSENI | DEALUL MARE | VIMA MICA | DRAGHIA | FAURESTI | GOSTILA | GROSI | GROAPE | JUGATRENI | ASPRA | LASCHIA | LAPUSUL ROMANESC | LIBOTIN | LARGA | MAGOAJA | COPALNIC MANASTIUR | VIMA MARE | COPALNIC | COROIENI | CUFOAIA | COSTENI | CUPSENI | CARPINIS | CURTISIU MIC | ? CIMPIA SASULUI | STRIMBU BAIUT | PRELUCA NOUA | PRELUCA | PETERITEA | CONTINUARE PRELUCA | PLOPIS | RAZOARE | ROGOZ | ROHIA-PAMINTUL CREDINTEI | ROMANESTI | RUSOR | SUCIU DE JOS | SUCIU DE SUS | STOICENI | SALNITA | SURDESTI | SATRA | VAD | FAMILIA CULCER-MEMORII | BLESTEMUL PAMÎNTULUI | BISERICA UNITARA -MARTIRI | MARTIRII TARII LAPUSULUI | INTOARCEREA ACASA | BISERICA BAPTISTA LAPUSANA | PENTICOSTALISMUL IN TARA LAPUSULUI | PASTRATORII TRADITIEI | POVESTE | Melania Dan | CONTINUITATE | DIN BOGATIILE LAPUSULUI | SENZATIONAL | RADACINI | " Halal de mine sunt bunic " | Pentru Boguta | Emotii | Dupa 25 de ani | LAPUSENI UNITIVA !!! | REINTOARCERE IN TRECUT I | REINTOARCERE IN TRECUT II | REINTOARCERE IN TRECUT III | Ultima ceremonie | EROI | Rohia 2 | MUNTELE GAINA | PROFESORI | " PEDAGOGI DE SCOALA VECHE " | CAMPIONAT PE MAIDAN | VIOLENTA | Blank page | " LA PESCUIT , IARNA " | Istoria unui parculet | LIBOTIN | VECHIUL LICEU | MENTORI | La gradinita | FOTOGRAFII CLASELE I-IV | CLASA VIII | CLASA X | CLASA XII "A" | MENTORI II | SASCUT | SASCUT II | Blank page | povestiri | povestiri II | povestiri III | povestiri IV | povestiri V | povestiri VI | Dr. SOLOMON CORNELIU | CULTURA | CULTURA II | CULTURA III | LAPUSENI | Lapuseni II | TOAMNA SE NUMARA ....... | COPILARIA MEA ,SPITALUL | STRADA DOINEI | Lapusul si evreii | Lapusul si evreii II | LAPUSUL si evreii II continuare | Lapusul si evreii III | Lapusul si evreii IV | Lapusul si evreii V | LAPUSUL SI EVREII (ENGLEZA) | URME | PRIN CIMITIRUL EVREIESC DIN TIRGUL LAPUS | CASA RABINICA DE LAPUS | Traditii evreiesti | HOLOCAUSTUL LAPUSAN | YAD VASHEM | HOLOCAUSTUL LAPUSAN (ANTISEMITISM) | DOCTORI | FARA LEGATURA | ALEGERI | Blank page | Blank page 2 | Blank page 3 | Contact Me | About Me | Favorite Links

AMINTIRI DIN TIRGU LAPUS / SASCUT

COPALNIC MANASTIUR

Nu pot sa-mi dau seama daca e vorba de aceeasi localitate .
Le-am trecut pe amindoua . 

Kápolnok-Monostor.

Nevének változatai: 1405-ben*Leleszi ltár. Stat. D. 209. Also Kopalnok. 1424-ben*U. o. Stat. D. 197. Monosthoros-Kapolnok. 1527-ben*Dr. Thallóczy. Kamara Haszna 183. l. Monostoros capal. 1543-ban*Adóösszeírás. Monostor-Kapalnak. 1591-ben*Km. Lib. Reg. Sig. Báthory fol. 304. Monostor. 1609-ben*G. Lib. Reg. 155. Monostor Kapalnak. 1720-ban*Erd. főkormánysz. ltár. Monostor. Oláh neve 1831-ben Menestur.*Cons. stat. topogr. 79. l.

Nevét egykori monostora vagy szerzetéről vette, előneve Kápolnok a szláv tapolňik-ból származik, mely meleg patakot jelent. E patak ma Kapnikpatak, 1566-ban Kápolnik, 1427-ben Tapolypatak.*V. ö. Kapnikbánya tört. Pálmer.

{221.} Haragos felől levő nagy hegy és észak felől a Monczus nevü domb közt elterülő völgyben fekszik, közepén az egyesült Kapnik- és Blozsapataka foly keresztül s ezzel egyesülnek délkeletről Valea Sturbini és délnyugatról Valea Lurigini patakok.

Hagyomány azt tartja, hogy legelőször a Kapnik vize mellett levő malom közelében egy kis kápolna volt, románul Monestira, mely egy szerzetes tulajdona volt. A Kapnik vizét akkor Kapalnoknak nevezték s így lett a két névből Kápolnokmonostor vagy a község mai neve.

Deéstől 61.7 kilométernyire a magyar-láposi járásban fekszik.

Kővár tartozéka s oláh falu volt, s mint ilyen már 1405-ben*Leleszi ltár Stat. D. 209. előfordul, midőn Zsigmond király Kővárt Balk fiainak Demeter és Sandrinnak és Drág fiainak György és Sandrinnak adományozta.

Az 1424-iki*U. o. Stat. D. 197. osztály szerint az a Drág fiainak György és Sandrinnak jutott. Monostora valószinüleg az 1405-től 1424-ig terjedő időközben épülhetett, mert ezentúl már monostornak neveztetik.

1501-ben*Gergely Teofil cs. ltára. Bélteki Drágfi Bertalan és Pap György ide biró nemesek emlittetnek.

1505-ben*Km. prot. O. 39. emlittetik monostor-kápolnoki nemes Papp Demeter fia Papp György.

1527 körül*Dr. Thallóczy. Kamara Haszna 183. l. Drágffy e birtokától 6.07 porta után 2 frt egy denár adót fizet.

1543-ban*Adóössz. Drágffy Gáspáré, 1545–52-ben már özvegyeé.

1553–54-ben*U. o. Drágffy György birja.

1556-ban*Károlyi oklt. III. 289. Izabella királyné a magbanszakadt Drágffy György e birtokát Báthory Györgynek, nejének Báthory Annának s fioknak Istvánnak adományozta.

1565-ben*Lib. Reg. II. 578. Báthory György Miksa császár ellen föllázadván s leveretvén, feje váltságául Kővárt s azzal e tartozékot a császárnak engedte át.

1567-ben*Gyf. kápt. Cent. E. 92. R. 48. II. János király visszafoglalván Kővárt Miksa császártól, azt összes tartozékaival, tehát e tartozékot is, Beregszói Hagymás Kristófnak adományozta.

1583-ban*Lib. Reg. I. Sig. Báthory 101. Báthory Zsigmond e falut a kapniki ezüstbányászat czéljából 2 évre, majd 1585-ben*U. o. 332. 12 évre br. Herberstein Felicziánnak adta haszonbérbe.

{222.} 1591-ben*Km. Lib. Reg. Sig. Báthory 304. a fejedelem Herberstein Feliczián halálával a haszonbért annak örököseivel további 6 évre megújitotta.

1602-ben*Erd. Tábla. Prothonot. Gálfalvi 280. Báthory Zsigmond e birtokot Cserényi Farkasnak adományozta.

1603-ban*Urb. et. conscr. fasc. 16. nr. 19. az itteni tiszttartósághoz, melynek fejei: Pap György és Lukács vajda voltak, tartoztak: Vád, Laczkonyha, Kovács-Kápolnok, Kápolnok-Monostor és Plopis falvak. Papjuk emlittetik.

1609-ben*6. L. Reg. 155. Báthory Gábor Papp Tamást s testvéreit megnemesiti, minden örökségeiket és azon házukat, mely Pap István e község papja és Pap Péteré közt van, minden közteher alól kiveszi. Ugyanakkor*U. o. 252. a fejedelem e falunak azon részét, mely a megelőző évi háborúban elpusztult, telepités végett Kápolnokmonostori Papp Istvánnak adja s ezek után az illető adókat fizetni fogják.*1501-ben (Gergely Teofil cs. ltára, M.-Lápos) a Pap-család ősei, nevezetesen György, Máramarosmegyében Sugatag, Karácsonfalván is birt béltelki Drágffy Bertalan adományából.

1616-ban*8. L. Reg. 181. Ormánközi Gergely itteni részét, mely Pap Istváné volt, de nem rég Kővárhoz csatoltatván, neki adományoztatott, most azon Pap Istvánnak eladja.

1650-ben*Erd. Országgy. Eml. XI. 105–112. l. mint tisztán fiskális birtok, Kővárhoz tartozik.

1651-ben*Km. Lymbus. nemesek a Pap, Mihály, Kesely, Godsa és Bab családok.

1652-ben*25. L. Reg. 550. II. Rákóczy György egy itteni részt Homokszentiváni Keresztes Andrásnak inscribál.

Kápolnokmonostori Pap cs. czímere.

Kápolnokmonostori Pap cs. czímere.*Pap Sándor cs. ltára.

1664-ben*Gyf. kápt. 27. L. Reg. 826. nemes a Monostorkápolnoki Bárb család.

1669-ben*Gyf. prot. Append. 126–157. összeírt nemesek a Filep,*1668-iki összeírás szerint (Gergely Teofil cs. ltára, M.-Lápos) Filep Mihály az alföldről származott ide s II. Rákóczy hadaiban főhadnagyságot viselt. Pap, Bab, Mihályk, Mihály és pótlólag*Erd. Országgyülési Emlék. XIV. 408. Marosán családok. Szabados a Hordó család.

1702-ben*Erd. főkormányszéki ltár. birtokosa Bánffy Péter. Oláh nemesek: a Mihályk, Kodrán, Pap, Steph, Cziczó és Bab családok.

{223.} 1770-ben*E. F. L. VII. 497. D. birtokosa br. Bánffy Péter özvegye gr. Teleki Mária s az ottani nemesek.

1794-ben pedig*U. o. 529. azon gr. Teleki Mária örökösei: Kendeffy Ráchel: gr. Bethlen Gergelynek és Bethlen Krisztina: gr. Kendeffy Eleknek özvegyei.

1809-ben*Erd. főkormsz. ltár. birtokosai: gr. Teleki Domokosnak van 7 jtelke, Pap Farkasnak 5, Pap Juonnak 2 1/2, Pap Terenczius, István, Demeter és Dénesnek, Pap Juon Bonczánnak 2-2 jtelke; egy telkesek: 17 Pap, 7 Kodre, 2 Dragomir, 6 Mihályka, 2 Petrován, 1 Medán, 3 Anka, 2 Cziczog, 6 Bob, 5 Kesely, 1 Bota, 1 Mikle, 3 Nyekita, 1 Buda, 1 Kupse, 1 Máre család; telekrészbirtokosok: a Rácz, Tatár, Faur és Jontse családok.

Kápolnok-Monostor jelenlegi birtokosa (1898) a község, mint testület; 428 h. Pap István utódai; 118 h. Kápolnokmonostori Pap Sándor; 101 h. Bobb Hangea József örökösödés és Mihálka László vétel útján.

Jobbágycsaládnevek: 1566-ban*Urb. et. conscr. fasc. 101. nr. 45. vajdájuk az itt lakó Kápolnoki György volt.

Jobbágyok: Mandan, Dragumir, Kozma, Koszta, Zerk. Szabados: Dragumir. Nemesek: Pap, Eliás.

Jobbágyszolgálmányok: 1566-ban*U. o. adó: Szent-György- és Szent-Mihálynapján 2-2 frtot fizettek, azért, mert igen szegény emberek, a kik a havasok alatt laknak s földjükön kölesen kivül mi sem terem.

Ajándékok: 5 quart. vaj, 5 sajt, 1 meddő tehén, minden nyáj után 1 juh s karácsonykor 5 szekér fa.

Birság: minden vérontás után 1 frt, minden verés után 60 denár, az idézésre meg nem jelenésért 1 frt, nőszöktetésért 2 frt, erőszaktételért 12 frt, a feleség elhagyásáért 7 frt.

A szabados kötelessége oda menni, a hová küldik, leginkább levelet vinni, szükség esetén háborúba menni. A szabados köteles a várnak egy karvalyt vagy 25 denár karvalypénzt adni, karácsonykor pedig egy őzet vagy annak fejében 32 denárt.

Papjuk évente 1 ágytakarót köteles adni vagy annak fejében 1 frt 25 denárt. A vajda tartozik a rája bizott falvakra felügyelni, a külömböző szolgálmányokat a vár részére behajtani, a várnagy parancsait teljesiteni, szükség esetén háborúba menni.

{224.} Tizedet adnak: makkon hízott disznóból, legelőre járó sertés után ha 100 van vagy ha csak tiz van is, egyet, kinek ennél kevesebb, minden darab után 2 magyar pénzt s így a méhből is, a pénz a tiszté; a szabados karvalypénzbe 57 denárt szintén a tisztnek, minden nyáj után egy juhot, kinek 10-nél kevesebbje van, semmit. A kisebb község egy 3 éves tinót, a nagyobb egy fejős nagy tehenet. Családonként egy negyedmérték vajat, egy sajtot, ha juhok s tehenük van. Bort eladnak évenként 9–10 hordóval.

Az 1603-ik évi*Urb. et. conscr. fasc. 16. nr. 19. urbarium szerint adó: szent-mihálynapi 2 frt, szent-györgynapi 2 frt.

Ajándékok: 3 drb sajt ŕ 12 denár, 3 budai justa vaj ŕ 12 denár, 1 harmadfű tehén, 1/2 nagybányai mérő borsó, köles, lenmag.

Tized: minden disznócsorda után 1 disznó vagy megváltva drbját 4 denárral, a malaczot 2 denárral. Minden juhnyáj után 1 juh és 1 bárány, a kinek kevesebbje van, 1 báránybőr vagy helyette 25 denár. Méhektől szintén tizedet adnak vagy minden méhkas után 2 denárt. Disznóadó gyanánt kosárpénzül 4 denárt adnak.

Robot: a vár számára évente 2 hold vagy faczia földet szántanak búza s ugyanennyit zab alá, a termésből pedig 2 nagybányai mérő búzát adnak. Minden kaszáló után 1 boglya szénát.

A birák és szabadosok karuly- vagy őzpénz fejében 60 denárt fizetnek fejenként.

Magyar-Lápostól mintaszerüen épitett hegyi út vezet, néhol erdők közt, több községen át Kápolnok-Monostor felé. Vadregényes vidéken halad a fel s alávezető úton. Itt-ott egy-egy csorgó s számos hegyi patak, erdőség teszi kellemessé az útat.

Hagyomány szerint e községet egy szerzetes alakitotta; később máramarosi Fehértemplomból a Pap- s Drágomirfalváról a Drágomir család telepedett meg itt. Ez utóbbiakból származik a Kesely család. Az egyik Dragomirnak 2 kesely ökre volt s ezután kapták előbb a Kesely gúnynevet, mely később rendes családi névvé lett a mai napig.

Lakosai oláhok, de laknak számosan köztük zsidók. Ez utóbbiak közé tartozik a körjegyző Róth Ábrahám is, kit a Felség aranykereszttel tüntetett ki. Földmivelés- és állattenyésztésből élnek s nagyon szorgalmasak. Ruházatuk lenfehérnemü, a férfiak fehér harisnyát és gubát, a nők házilag készült gyapju szoknyát s gubát viselnek, a vagyonosak szövetruhában járnak. Öltözetük s házuk tiszta. Többnyire fából épitkeznek {225.} zsendelyfedéllel, de van több kőháza is, főleg a piaczon, melyekben a vidék szükségletének megfelelő kereskedő boltok vannak.

Régen gör. keleti egyházközség, jelenleg gör. katholikus. Két temploma közül az egyik kőből épült 1871-ben, toronynyal, a község közepén, 1872-ben szentelték föl a szent archangyalok tiszteletére; a más, a falu északi felén, ez fa, azt tartják, hogy több 300 évesnél, Szt. Patraskeva tiszteletére szentelve. Anyakönyvet 1787 óta vezetnek.

Három feliratos harangja van. 1878-ban öntöttek kettőt, az egyiket Pap Sándor idevaló nemes kurátorsága idején. A harmadik 1752-ből való, Pap István emlékét őrzi. Gör. kath. papja volt 1724-ben Pap Gergely,*Gergely Teofil cs. ltára M.-Lápos. jelenleg Ávrám Miklós.

Gör. kath. iskolája 1854-ben épült. Jelenleg ide tartozik Rózsapatak is.*Kádár. Nev. és okt. tört. 800. l. A magyarláposi „Katholikus német kerületi főiskolá”-hoz évenként 25 frttal adózott 1857 óta.*V. ö. M.-Lápos. M.-Lápos közs. ltár.

Az izraelitáknak zsinagógájuk fából épült, a főtéren, 1867-ben a hitközség épitette. Jelenleg papja Swarcz Béniámin.

Kápolnok-Monostor.

Kápolnok-Monostor.

Állami iskolája 1884-ben létesült Róth Ábrahám kezdeményezése folytán s így az eddig fennállott izr. iskola megszünt. Ez iskolában a {226.} vidékiek is számosan tanittatják gyermekeiket. Jelenlegi tanitója Timbus László.*Kádár. Nevelés- és Okt. Tört. 301–303. l.

A mult században Kővárvidéke gyakran tartotta itt közgyülését.*Gergely Teofil cs. ltára.

1848 őszén itt fogta el Kővárvidék pénztárnokát Pap Lászlót a felbujtogatott oláhság, hogy a pénzzel együtt Urbánhoz vigye. De útjokban a császári tisztek vezette katonaság Baczánál elfogta a pénztárnokot a kisérők egy részével együtt.*Kádár József. Belső-Szolnok- és Dobokavármegye Tört. 1848–49-ben. 85–87. l.

Éghajlata enyhe, egészséges, gabonának, gyümölcsnek kedvező. Jég, járvány ritkán fordul elő. 1720-beli*Erd. főkormsz. ltár. összeírás szerint határának nagy részét a víz gyakran elönti s e miatt sok a kára, rétje részben jó, legelője, épületköve s tűzre való és makkos erdeje elegendő.

Jelenleg határa termékeny, leginkább törökbúzát, zabot s őszi búzát termelnek, tavaszi búzát keveset, ezen kivül lóhert, kendert, paszulyt, burgonyát. Takarmánya jó. Szaporitják az erdélyi fajta szarvasmarhát, sertést, juhot; bivalt kevesen tartanak.

1771-ben*Gergely Teofil cs. ltára. gyümölcse: körtve, alma, dió, cseresznye, baraczk, de legtöbb a szilva, ezeket szaporitják jelenleg is, van kevés szőlője.

Itatója a már emlitett patakokon kivül a Co csorbi; épületköve jó, s meszet is égetnek belőle.

1865 óta országos és heti vásárai, kereskedései vannak s eléggé látogatottak. Iparosa: számos czipész, kovács, kerékgyártó, timár, asztalos, szijgyártó és fazakas. 1857-ben járási székhely; újabb időben keletkezett gyógyszertárral.

Van posta- és távirdahivatala, amaz 1867, ez 1894 óta. Körjegyzősége még az ötvenes években állittatott fel, csendőrsége 1878 óta.

1894-ben volt itt: Kápolnok-Monostor és vidéke önsegélyező egylet mint szövetkezet 1895, Segélyegylet, takarék- és hitelegylet, Riureana szövetkezet, de ezek ma 1898-ban megszüntek.

Pap Sándornak van egy 2 kövü lisztelő- és egy fürészmalma. Pap István örököseinek 2 kövü lisztelő-, Szajv Klaudiusnak 2 kövü, Bob Hangea Józsefnek, Pap György örököseinek 1-1 kövü lisztelő malma.

Határhelyek: 1773-ban*E. F. L. VII. 497. L. La Ploptyi, Resztoka, Molitur, Misloku, Ptyetrosze, Oszoly, Okole, Prelucs, Miller, Zevoj, Podu Tomenyilor, Ptyive, Branyisztye, Fatatsuny, Valye Lorgyini, Lazu Pintyi, Sztinbina, Vranyicze, Kale Zugastrenyilor, Sztimtur, Rontas, Valye Picsoruluj, Kale Berlinczi, Kosztisu.

{227.} 1864-ben*Pesty Frigyes gyüjt. Sujor patak, Lunka, Dumbrava, Valea hotarelor.

1898-ban dülők: Pojane lunga, Prelucs, Dealu, La Kasza fetuluj in Deal, De la Karare lata puna la riu Blozsi (a Karara látától a Blozsa vizig), Lunka, Din riu Kapnikuluj pune in Padure.

Lakossága: E községben az összeírók 1543-tól fogva majdnem minden évben két kaput jegyeznek fel 1552-ig, ekkor négy éven át csak egy-egy kapuja van s időnként egy-egy új ház is épül benne, lakosai közül a szegényeket emliti 1566-ig,*Urb. Cons. 101–45. van ez időben 7 jobbágy, 4 nemes lakosa s az egész községben 11 lakó s 3 puszta ház.

1603-ban*U. C. fasc. 16–19. 2 jobbágy, 9 nemes lakossal, van benne egy kapu, 11 lakó és 7 puszta ház.

1720-ban*E. F. L. VII. 547. T. fiaikkal együtt 12 jobbágy, 3 zsellér, 47 nemes lakik itt 18 házban.

1831-ben*Cons. stat. topogr. 79. l. 501 lakossal.

1886-ban 985 lélek, ebből róm. kath. 15, gör. kath. 721, gör. kel. 3, helvét hitü 4, zsidó 242.

1891-ben lakossága 1103, ebből 11 róm. kath., 748 gör. kath., 16 gör. keleti, 13 ev. ref., 2 lutheranus, 313 izraelita.

Adója 1898-ban 3522 frt 22 kr.

{534.} Rév-Kápolnok.

Nevének változatai: 1424-ben*Leleszi ltár Stat. D. 197. Rewkapolnok és Revtapoly. 1427 tájt*Dr. Thallóczy. Kamara haszna 183. l. Recapal. 1549-ben*Adóösszeírás. Raykapalnok. 1566-ban*Urb. Conscr. fasc. 101. nr. 45. Kwkapolnok. 1602-ben*Erd. tábla. Prothonot. Gálfalvi 280. Vad. 1609-ben*6. Lib. Reg. 91. Recapalnuk. 1630-ban*16. Lib. Reg. 61. Rekakapolnok. 1650-ben*Erd. Országgy. eml. XI. köt. 105–112. l. Re-Kapálnok. 1669-ben*Gergely Teofil cs. ltára. M.-Lápos. Rév-Kapálnok. 1679-ben*Gyf. Szathmár f. 3. nr. 9. Vád. 1890-ben*Belügyminist. 25093. sz. r. Rév-Kápolnokra változtatták eddigi Vád nevét.

Vád latin szó, annyi mint átkelő hely, rév a Kapnikpatakán innen, Rév előneve; Kápolnok különféle változatát pedig Kápolna-tól vagy ép Kápolnokmonostortól vette, megkülönböztetésül több Vád nevü helységtől.

Kápolnokmonostortól északra a Kapnikpataka völgyében s annak torkolatánál fekszik, Deéstől 63.9 kilométernyire a magyarláposi járásban.

Kővár tartozéka és oláh falu volt, de mint ilyen, csak 1424-ben*Leleszi ltár Stat. D. 197. fordúl elő, midőn osztály szerint a Drág fiainak György és Sandrinnak jutott. 1427 körül*Dr. Thallóczy. Kamara Haszna 183. l. Drágffy e birtokából 6.07 porta után 2 frt 2 denár adót fizet.

1543-ban*Adóösszeírás. Drágffy Gáspáré, 1546–52-ben pedig özvegyéé.

1553–54-ben*U. o. Drágffy Györgyé.

1556-ban*Károlyi oklt. III. 289. Izabella királyné a magban szakadt Drágffy György e birtokát Báthory Györgynek, nejének Báthory Annának s fioknak Istvánnak adományozta.

1565-ben*Lib. Reg. II. 578. Báthory György Miksa császár ellen föllázadván s leveretvén, feje váltságául Kővárt s azzal e tartozékot a császárnak engedte át.

1567-ben*Gyf. kápt. Cent. E. 92. R. 48. II. János király visszafoglalván Kővárt Miksa császártól, azt összes tartozékaival, tehát e tartozékot is Beregszói Hagymás Kristófnak adományozta.

1583-ban*Lib. Reg. I. Sig. Báthory 101. Báthory Zsigmond e falut a kapniki ezüstbányászat czéljából 2 évre, majd 1585-ben*U. o. 332. 12 évre báró Herberstein Felicziánnak adta haszonbérbe.

1591-ben*Km. Lib. Reg. Sig. Báthory 304. a fejedelem Herberstein Feliczián halálával a haszonbért örököseivel további 6 évre megujitotta.

{535.} 1602-ben*Erd. tábla. Prothonot Gálfalvi 208. cs. Báthory Zsigmond e birtokot Cserényi Farkasnak adományozza.

1603-ban*Urb. et conscr. fasc. 16. nr. 19. a kápolnok-monostori járáshoz tartozott s egy itteni malom és egy nemesi udvarház emlittetik.

1609-ben*6. Lib. Reg. 91. Báthory Gábor fejedelem Révkápolnoki Márk János és Mihálynak itteni házukat megnemesitvén, a közteher alól kiveszi. Ugyancsak ez évben*U. o. 116. Fattyu Pétert s fiait Györgyöt és Lukácsot két itteni udvarházukban megerősiti s minden közteher alól mentesiti.

1617-ben*Orsz. ltár. Lymbus. Bethlen Gábor Lónyay Menyhértnek e birtokát, melyet Báthory Gábortól kapott, elfoglalja.

1630-ban*16. L. Reg. 61. Brandenburgi Katalin e birtokot Haller Péternek és neje Lónyai Ilonának adja zálogba.

1647-ben*24. L. Reg. 148. Haller Péter e birtokát nejére Péchy Erzsébetre s gyermekeire Péter és Erzsébetre hagyja, melyet a fejedelem 1649-ben megerősit.

1650-ben*Erd. Országgy. eml. XI. 105–112. Kővárhoz tartozó fiskális birtok.

1651-ben*Km. Lymbus. nemesek Márk és Fattyú családok.

1656-ban*26. Lib. Reg. 690. Rákóczy György fejedelem Gaurán Ignácz puskásnak több társaival Teremit adományozta, kik később vármegyénkben telepedtek meg, ennek 1751-ben egyik itt lakó utóda Florián, ki fia Simonnak, ki Tódornak, ez Jánosnak, ki Gaurára telepedett, ez fia Gergelynek, fia Györgynek, ki fia volt Ignácznak, egyik birtokosa.

Bélteki Drágffy cs. czímere.

Bélteki Drágffy cs. czímere.*Siebm. Wb. IV. B. 15. Abth. 113. Taf.

1668. és 69-ben*Gergely Teophil cs. ltára, M.-Lápos és Gyf. prot. Append 126–157. és Erd. Országgy. Eml. XIV. 408. összeírt nemesek a Márk (5) és Fattyú családok. Puskások a Grosz és Farkas családok. Szabados a Haragos család.

1679-ben*Gyf. Szathmár f. 3. nr. 9. Apaffy fejedelem Borbereki Alvinczi Péternek a fiskalis javak prefektusának egy itteni jobbágyot ad zálogba.

1702-ben*Erd. L. Reg. IV. 75. Lipót császár gróf Mikes Mihályt s fiait Ferenczet és Mihályt e birtokukban megerősiti.

1702-ben*Erd. főkormsz. ltár. oláh nemesek: a Vojvod, Márk és György családok.

{536.} 1765-ben*Dux Emánuel ltára Négerfalván. Mikes Ferencz és neje Eszterházi Kata fia Mikes Antal egy, más részről gróf Kornis Mihály és testvére Mária br. Kemény Farkasné, mint br. Kornis Antal és neje gr. Mikes Mária gyermekei itteni birtokukon megosztozván, gr. Kornis Mihály és Máriának itten 26 jobbágy 44 fiúval és 2 zsellér jutott.

1770-ben*E. F. L. VII. 542. G. birtokosai: gr. Kornis Mihály és Mária br. Kemény Farkasné. 1786-ban*Erd. főkormsz. ltár. birtokosai: gr. Teleki Tamásnak van 11 jobbágya, 9 zsellére, egy szegénye, gr. Haller Jánosnak 11 jobbágya, 3 zsellére, gr. Kornis Zsigmondnak 10 jobbágya, 4 zsellére, egy szegénye.

1809-ben*U. o. birtokosai: gr. Bánffy Györgynek van 16, Márk Tomának 2, Márk György fia Joszipnek és Krassai Mihály örökösinek 1 1/2 jtelke; egy telkesek: 13 Márk család, egy Pap, 2 Florián, 3 Csokán; telekrészt birnak a Bab, Filip, Grosz családok.

1820-ban*Erd. kancz. ltára. birtokosai: gr. Kemény Anna és Krassai Éva.

1839-ben*E. F. L. VII 1/2 f. 8. A. br. Huszár Károly és Pap Mária Fülöpp István özvegye e birtokukat a fiskusnak visszaadták.

1863-ben*Urb. Wes. 88–194. l. gr. Kornis Gábor, Berta, gr. Györffy, Ujfalvi Sámuel, id. Pataki Dani és a kir. kincstár részére úrbéri kárpótlást utaltak ki.

1898-ban birtokosai: Farkas János vétel a kir. kincstártól, Mózsa Jakab, Kosztin Gábor öröklés folytán.

Lakosai kezdet óta oláhok. 1566-ban*Urb. et conscr. fasc. 101. nr. 45. vajdájuk Szurdukkápolnokon lakó Kápolnoki György volt. Ugyanekkor Popa, Nyikuláj, Márk, Gurzó, Pitos, Szema, Czila, Mihila, Tita, Páska jobbágycsaládok emlittetnek.

Szorgalmas földmivelők, baromtenyésztők, húsvét másod napján a templom mellett a szegényeket megvendégelni, Szent-Györgynapkor öntöződni szokásos. Ugyanekkor öntik le azt is nagy ünnepélyességgel, a ki ez évben először fogott szántáshoz. Élelmük a málé, tej turó és zöldségfélék s száritott gyümölcs leve. Öltözetük házi készitményü kendervászon és daróczharisnya, bőrmellény, kozsok, bunda, guba, sapka, bocskor, bőrőv (tüszü), a nők viselete a boltokból kerül ki.

Házaik egy szoba, pitvar, rakófa, szalmafedelüek, berendezésük csinos és tiszta.

Gör. kath. egyházközség a rusori filiája. Temploma a községen kivül fából épült s Szent-Paraszkéva tiszteletére van szentelve. Van három harangja, 1851. és 1888. év közt öntötték Kolozsvártt. Iskolája újabb keletü.

{537.} Éghajlata kellemes és egészséges, széltől mentes, jég ritkán bántja határát.

1720-ban*Erdélyi főkormányszéki ltár. legelője elegendő, rétje közepes jóságu.

Jelenleg határa közepes termésü. Főbb terményei: tengeri, búza, zab, kender. Hazai fajta szürke szarvasmarhát, disznót, lovat, juhot, házi szárnyasokat tenyésztenek, a méhészettel sikerrel foglalkoznak. Gyümölcse: vad- és oltott alma, körtve, cseresznye, dió és szilvafélék.

Itatója számos patakjaiban és forrásaiban.

Van 3 malma két-két kövü Farkas János, Herschkovics Mihály és Borsa Mihály tulajdona.

A község közepén egy nagy épületnek alapfalai látszanak, melyről azt tartják, hogy múlt században itt huszár katonatiszti állomás és kaszárnya volt.

Jobbágyszolgálmányok. 1566-ban*Urb. et conscr. fasc. 101. nr. 45. adó: Szent-György és Szent-Mihály napon 5-5 frt. a vele szomszédos falvakkal együtt fizet 38 forintot.

Ajándékok: 7 quartalia vaj, 7 sajt, egy tehén, minden nyáj után egy juh, karácsonykor 7 szekér fa.

Birság: minden vérontásért egy frt, verésért 60 denár, idézésre meg nem jelenésért egy frt, nőszöktetésért 2 frt, erőszaktételért 12 frt, a feleség elhagyásáért 7 frt.

Az 1603. évi*Urb. et conscr. fasc. 16. nr. 19. urbárium szerint adó: szent-mihálynapi 4 frt, szentgyörgynapi 6 frt.

Ajándékok: 6 drb sajt ŕ 12 denár, 6 budai justa vaj ŕ 12 denár, egy harmadfü tehén, 1/2 nagybányai mérő borsó, köles, lenmag.

Tized: minden disznócsorda után egy disznó, vagy megváltva darabját 4 denárral, a malaczot 4 denárral.

Minden juhnyáj után egy juh és egy bárány, a kinek kevesebbje van, egy báránybőr, vagy helyette 25 denár.

Méhektől szintén tizedet adnak, vagy minden méhkas után 2 denárt.

Disznóadó gyanánt kosárpénzül 4 denárt adnak.

Robot: a vár számára évente 4 hold vagy faczia földet szántanak búza s ugyananyit zab alá, a termésből pedig 4 nagybányai mérő búzát adnak. Minden kaszáló után egy boglya szénát.

A birák és szabadosok karvaly- vagy őzpénz fejében 60 denárt fizetnek fejenként.

{538.} Határhelyek: 1770-ben*E. F. L. VII. 542. G. Branyistye, Kornyásze, Sváje, Szesz, Padur, Sztinszár, Mora Marcsenyilor, Lunka, Válye Leturoszi.

1864-ben*Pety Frigyes gyüjt. In Branistye, Pojenyile, Tyinoszicze, Pojana gyaluluj.

1898-ban Valya Rogozuluj; részei: Dupa stavila, Intre piráre din josu de Braniste, La Crucse, La hantas, La valcsea laschii, La Bulbuk, Costa Coptyileasca, Ciuha si pojana, Valea Colibiler, Aratura, Poienitie, La moria luj Juon, Dupa tyertyuturi pe stauri, Valea Zepode, In valea rogozuluj, Doszu borgi, Pre hodistye Luncsilor. Cu moliterri; részei: Delnicze, Valea Chisoruluj, Sub dimburi in Lunka, Lunca cse máre, stb.*A Pe poduki határrészben vastag, nem korongon készült cserepek találhatók.

Lakossága: az 1543. évtől kezdve évenként 1–2 kaput jegyeznek fel benne 2–6 szegény lakossal 1566-ig,*Urb. conscr. 101–45. ekkor van benne 12 jobbágy, egy szegény lakos 12 lakó s 3 puszta ház.

1603-ban*Urb. conscr. fasc. 16–19. 15 jobbágy, 5 szabados lakossal, van benne 20 lakó, 13 puszta ház.

1700-ban*Erd. főkormsz. ltár. fiaikkal együtt 14 jobbágy, 8 zsellér, 2 szegény lakossal, van benne 9 lakóház.

1720-ban*E. F. L. VII. 547. T. fiaikkal együtt 42 jobbágy, 10 zsellér, 27 nemes vagy szabados lakik benne s van 21 lakóház.

1770-ben*U. o. 542. G. fiaikkal együtt 76 jobbágy lakosa van és 10 nemes, van 34 lakó s 14 puszta ház benne.

1830-ban*Cons. statist. topogr. 201. lap. 298 lakossal.

1886-ban 517 lakosból 7 róm. kath., 494 gör. kath., 16 zsidó.

1891-ben 448 lakossal, melyből 3 róm. kath., 394 gör. kath., 33 gör. keleti, 18 izraelita.

Adója 1898-ban 951 frt 35 kr.

 

Copalnic, Maramures (30)
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

CÂTEVA ASPECTE PRIVIND ACTIVITATEA CULTURAL-FILANTROPICĂ

INIŢIATĂ DE BANCA „RÂUREANA” DIN COPALNIC-MĂNĂŞTUR (1892-1918)

Cornelia ROMÂNAŞU

La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe fundalul evoluţiei Transilvaniei pe drumul dezvoltării relaţiilor de tip capitalist, în cadrul monarhiei dualiste, ies în evidenţă unele trăsături particulare în dezvoltarea zonelor demografico-etnografice din vestul şi nordvestul Transilvaniei.

   În acest spaţiu, agricultura continua să fie principala ramură a economiei. Ea a evoluat, de multe ori, contradictoriu. În perioada precizată, marea proprietate de tip feudal din Transilvania a cunoscut, în general, un proces de regres. În comitatele din vestul şi nord-vestul provinciei, pe prim plan se situa procesul de consolidare a marii proprietăţi de tip capitalist, care s-a dezvoltat mai pronunţat decât în alte părţi ale Transilvaniei. Ca urmare, pentru accelerarea procesului de producţie, erau necesare cât mai multe maşini agricole şi aplicarea unor noi metode agrotehnice. Toate aceste cerinţe nu puteau să se materializeze fără investiţii băneşti consistente.

  Burghezia românească, ca pătură socială a unei naţiuni oprimate, lipsit şi libertăţi fireşti, era împiedicată în eforturile sale de afirmare social-politică şi culturală1 . În industrie şi comerţ accesul românilor era dificil, din cauza lipsei de capital, dar şi ca urmare a faptului că puterea de stat sprijinea doar accensiunea burgheziei maghiare şi a celei germane. Burgheziei româneşti îi rămânea deschis drumul spre sectorul agricol şi, legat de acesta, cel al înfiinţării de institute de credit cu capital românesc. Existenţa acestora s-a definitivat în contextul existenţei în spaţiul transilvănean a unui sistem financiar-bancar bine cristalizat reprezentat îndeosebi de capitalul străin maghiar şi evreiesc.

   Politica obstrucţionistă a băncilor maghiare sau germane faţă de populaţia românească, căreia îi erau amânate sau refuzate cererile de credit, precum şi dobânzile mari percepute de cămătari au reprezentat o altă cauză care a favorizat apariţia instituţiilor bancare cu capital românesc. La fondarea acestora au contribuit reprezentanţii tinerii burghezii româneşti, la care s-au asociat eforturile unor reuniuni culturale, senate şcolare şi bisericeşti etc2.

Treptat, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, numărul băncilor româneşti din Transilvania a crescut considerabil. Acest fapt a determinat amplificarea operaţiunilor financiar-bancare, cu repercusiuni pozitive în dezvoltarea unui corp funcţionăresc specializat în diversele operaţiuni bancare3.

   În acest context a apărut Institutul de credit şi economii „Râureana” (Râureana takarék és hitelintézet részvénytársaság), la început cooperativă de credit, transformată ulterior, în anul 1898, în societate anonimă pe acţiuni.

Potrivit documentelor de arhivă, la 19 mai 1892, în localitatea Copalnic-Mănăştur, din comitatul Solnoc-Dăbâca, ţinut situat de-a lungul râului Lăpuş, a fost fondată societatea de credit şi economii „Râureana”, care, asemeni celorlalte bănci româneşti din Transilvania, a sprijinit lupta românilor pentru emancipare naţională, afirmare culturală, şi a încurajat formarea burgheziei româneşti în acest spaţiu istoric4.

   Documentele arhivistice reţin doar o parte a numelor membrilor fondatori ai institutului: dr. Vasile Lucaciu, Alexiu Stupar care a devenit notar al băncii, dr. Gavril Buzura, dr. Nicolae Petrovan. Din această enumerare se poate lesne observa că fondarea băncii „Râureana” a coincis cu desfăşurarea celui mai important moment al mişcării naţionale a românilor transilvăneni de la sfârşitul secolului al XIX-lea: mişcarea memorandistă, iar unul dintre liderii acesteia, dr. Vasile Lucaciu, a fost membru fondator al acestei instituţii, având un rol important în consolidarea şi dezvoltarea ei.

   După transformarea ei în societate pe acţiuni, conducerea băncii a fost stabilită în Adunarea generală constituantă ţinută la 30 septembrie 1898. Aceasta avea următoarea componenţă: dr. Vasile Lucaciu – preşedinte, Alexiu Stupar – secretar-contabil, George Petrovan – director-executiv şi Ioan Bota – director-adjunct. Capitalul social a fost fixat la 50.000 de florini5.

   Pentru tot mai mulţi fruntaşi ai mişcării naţionale a românilor din Transilvania, intelectuali în special, era tot mai clar că afirmarea şi împlinirea dezideratelor politice ale naţiunii depind în mare măsură de creşterea forţei economice şi a gradului de cultură generală a tuturor românilor. Această relaţie a fost înţeleasă şi asumată de marea majoritate ă de drepturi  a băncilor cu capital românesc, veritabile instituţii naţionale, care, pe lângă rolul important jucat în viaţa economică, au sprijinit substanţial, cu fonduri băneşti importante, instituţiile de cultură, iniţiind totodată diverse acţiuni de binefacere6.

   După modelul oferit de Banca „Albina” din Sibiu, fondatorii „Râurenei” au înscris în Statute, iar în Adunarea Generală de constituire au votat ca, din profitul net anual al băncii, după scăderea sumei ce urma să fie plătită acţionarilor sub formă de dividende, să se aloce 2% cu titlu de ajutorare a instituţiilor culturale şi a persoanelor cu posibilităţi materiale modeste din zona Chioar-Sătmar.

   În anul 1898 din profitul net de 2.245 florini au fost alocaţi, în scop filantropic, 109 florini şi 79 crăiţari. De asemenea, după o formulă identică cu a altor institute de credit româneşti, s-a constituit un depozit special, cu titlul „Scopuri culturale”, care urma să fie pus la dispoziţia iniţiativelor de într-ajutorare. Din documentele arhivistice reiese faptul că banca a susţinut cu banii depuşi în acest fond o serie de persoane particulare aflate într-o situaţie extrem de dificială din punct de vedere material (orfani, sinistraţi, săraci, nevăzători, soldaţi etc.), masa studenţilor şi elevilor din Cluj şi Năsăud, tinerii cercetători români, sub forma unor burse, Muzeul Asociaţiunii „Astra” din Sibiu, alte reuniuni şi asociaţii, emigranţi din Macedonia etc. Stipendii au fost acordate şcolilor confesionale din comitatul Solnoc-Dăbâca şi celor două biserici româneşti (ortodoxă şi greco-catolică).

Pentru anul 1899, banca a reuşit să acorde 36,71 florini pentru elevi cu posibilităţi materiale reduse şi pentru biserica greco-catolică din Măgureni7. În anul 1901 sectorului filantropic i s-au alocat 356,34 coroane, care s-au îndreptat îndeosebi spre şcolile confesionale ortodoxe din Curtuiuş, Ciocotiş, Fânaţe, Surduc-Copalnic, dar şi spre cele greco-catolice care funcţionau în Dumbrăviţa şi Dăneşti8.

   În anul 1905 conducerea băncii „Râureana” a fost invitată să participe la expoziţia istorico-etnografică organizată la Sibiu în perioada 19 august-14 septembrie, cu prilejul inaugurării Muzeului Asociaţiunii „Astra”, ca semn de recunoştinţă din partea celei mai importante asociaţii culturale transilvănene, pentru contribuţiile băneşti acordate cu generozitate de institutul financiar-bancar din Copalnic-Mănăştur9.

   Între anii 1906-1907 sumele acordate domeniului cultural au fost mai diminuate, aceasta şi în condiţiile scăderii profitului net. O revigorare se observă în anii premergători primei conflagraţii mondiale (excepţie anul 1912, când s-a înregistrat o criză financiară), când fondurile acordate instituţiilor culturale din zonă au depăşit 600 de coroane (sumă valabilă pentru anul 1910) 10.

Din procesele-verbale ale şedinţelor Consiliului de administraţie al „Râurenei” pe anul 1906, respectiv pe anul 1910, reies câteva sume care au fost folosite în scopuri de întrajutorare. La punctul patru din ordinea de zi a şedinţei Adunării Generale din 23 februarie 1906 trebuia să se voteze modul de folosire a sumei de 295 coroane şi 31 fileri. Conform propunerii direcţiunii, Adunarea Generală a adoptat următoarea repartizare: pentru şcoala din Fânaţe – 200 coroane; pentru masa studenţilor universitari din Cluj – 20 coroane; pentru „Masa studenţilor” din Năsăud – 20 coroane; pentru societatea „România Jună” din Viena – 10 coroane; pentru şcoala confesională greco-catolică din Ruşor – 45 coroane şi 31 fileri. În total reieşea suma propusă a fi utilizată în acest scop: 295 coroane şi 31 fileri11.

În şedinţa din 22 februarie 1910 a Adunării Generale, la punctul patru al ordinei de zi, trebuia să se stabilească modul de folosire a sumei de 340 de coroane şi 97 fileri, aşa cum prevedea articolul 53 din Statute. Adunarea Generală, primind prop direcţiune, a decis să ofere: pentru spitalul din Dej – 20 coroane; pentru despărţământul „Astrei” din Lăpuşul Unguresc – 50 coroane; pentru Clubul român din Viena – 10 coroane; pentru biserica greco-catolică din Vad – 200 coroane. La dispoziţia conducerii rămâneau 60 coroane şi 97 fileri, rezultând suma totală de 340 coroane şi 97 fileri12.

Peste trei ani, cele 400 de coroane care au intrat în „Fondul cultural” al băncii au fost distribuite astfel: bisericii din Selniţa (50 coroane), unei familii nevoiaşe din Ruşor (10 coroane), studentului Vasile Ilea (29 coroane), bisericii din Preluca (145 coroane), bisericii greco-catolice din Măgureni (40), Şcolii Comerciale din Braşov (50 coroane), spitalului din Dej (10 coroane), „Astrei” din Sibiu (20 coroane), Gimnaziului din Năsăud (10 coroane), la dispoziţia direcţiunii băncii (36 coroane). De la finele anului 1914 şi până în anul 1916, banca nu a mai acordat fonduri în scop filantropic datorită situaţiei financiare precare care s-a instalat după declanşarea primului război mondial

Din profitul curent al Băncii „Râureana”, de 14.771 coroane şi 35 fileri, înregistrat în anul 1916, direcţiunea a hotărât continuarea acţiunilor filantropice şi de sprijinire a culturii. În consecinţă, s-a propus ca 2% din profit să fie destinat scopurilor propuse. Suma reprezentând acest procent s-a împărţit astfel: pentru Sanatoriul nou înfiinţat în comitatul Solnoc-Dăbâca – 100 coroane; pentru societatea Erzsébet otthon – 10 coroane; ajutorarea nevăzătorilor din Újpest – 10 coroane; Crucii Roşii – 10 coroane; secţiei de recovalescenţă a Crucii Roşii – 10 coroane. La libera dispoziţie a direcţiunii au rămas 155 coroane şi 35 fileri, suma fiind folosită în scopuri similare13.

   Asemenea tuturor băncilor româneşti din Transilvania, şi Banca „Râureana” a oferit un sprijin material tinerilor intelectuali români. Astfel, în fiecare an s-a întocmit un bilanţ exact al veniturilor şi cheltuielilor legate de administrarea „Mesei studenţilor academici”. La fiecare început de an şcolar se desfăşura un concurs pentru ocuparea posturilor stabilite de bancă. Candidaţii depuneau o cerere, o autobiografie şi alte acte justificative, din care să rezulte starea lor materială şi a familiei din care proveneau („atestate de pauperitate”), şi situaţia la învăţătură (indexul cu rezultatele la învăţătură) din ultimul an de studii. Erau selectaţi studenţii cu posibilităţi materiale precare, cu rezultate bune la învăţătură şi cu un profil moral acceptabil14.

   De unele subvenţii băneşti au beneficiat şi o serie de importante societăţi ale studenţilor români, precum „România Jună” şi Clubul român din Viena. Acesta din urmă a fost înfiinţat în anul 1903, cu scopul declarat de a feri pe membrii săi (reprezentanţi ai clasei mijlocii de muncitori şi comercianţi români din fabricile şi magazinele capitalei imperiale) de deznaţionalizare15. Ajutor financiar a primit şi despărţământul „Astrei” din Târgu Lăpuş, care a avut un rol important în declanşarea şi sprijinirea procesului de culturalizare a populaţiei româneşti din aceste locuri.

   La rândul ei, biserica greco-catolică, aşa cum rezultă din materialul documentar, a fost sprijinită în procesul de construire de noi lăcaşuri de cult. Menţionăm faptul că fondul pentru cultură şi binefacere era împărţit în mod egal ortodocşilor şi greco-catolicilor. Acelaşi spirit de solidaritate creştină şi naţională domnea şi în relaţiile dintre acţionari şi organismele de conducere ale băncii.

Direcţiunea instituţiei bancare a acordat o deosebită atenţie şcolilor confesionale româneşti. A fost sprijinită acţiunea de construire şi renovare a acestora, prin acordarea unor ajutoare nerambursabile şi a împrumuturilor pe termen lung sau cu dobânzi minime. Familiilor unor foşti funcţionari, decedaţi între timp, ca şi funcţionarilor care ajungeau invalizi din diferite cauze li s-au acordat ajutoare băneşti, fapt ce le permitea să    aibă în continuare o existenţă demnă. Amintim, spre exemplu, ajutorul acordat de Banca „Râureana” văduvei notarului Alexiu Stupar, om de mare încredere al băncii şi unul dintre cei mai buni funcţionari ai săi.

   La rândul lor, soldaţii români mobilizaţi pe fronturile primului război mondial, văduvele şi orfanii de război, au beneficiat în mare măsură de ajutoarele oferite de bancă.

   Astfel, în perioada 1916-1918, cea mai mare parte a sumelor destinate scopurilor filantropice au fost alocate în vederea ajutorării celor care au avut de suferit de pe urma „marelui război”16.

Considerăm că procentul alocat scopurilor de binefacere a fost mai ridicat, ajungând până la 6% din profitul net anual. Căutând să evite unele neplăceri din partea autorităţilor comitatense, Banca „Râureana”, ca şi alte instituţii româneşti, a oferit ajutoare prin fonduri băneşti secrete care au fost mascate în bilanţurile generale anuale. Aceste sume de bani, probabil mult mai mari decât cele raportate oficial, sunt foarte greu de depistat.

   Menţionăm şi faptul că documentele de arhivă sunt lacunare, nepermiţând realizarea unei contabilizări exacte a tuturor sumelor folosite în scopuri cultural-filantropice. De asemenea, este dificilă şi operaţiunea de inventariere a tuturor celor care, persoane particulare sau instituţii, au beneficiat de aceste ajutoare17.

Din cele prezentate, putem conchide că Banca „Râureana” s-a implicat vizibil în iniţierea unor acţiuni cultural-filantropice care au vizat, cu prioritate, ameliorarea condiţiilor de viaţă a celor nevoiaşi, cât şi afirmarea culturii naţionale.

Fondurile băneşti au fost direcţionate, în funcţie de puterea economică a băncii, spre agricultură, comerţ, mica industrie şi sectorul social şi cultural-filantropic. Acest lucru se impunea cu atât mai mult cu cât statul dualist nu sprijinea sub nici o formă iniţiativele culturale ale naţiunilor nemaghiare din graniţele sale.

„Râureana” a reuşit să se impună în zonă ca una dintre cele mai puternice bănci de credit. Prin operaţiunile financiare practicate şi acţiunile cultural-filantropice iniţiate, banca a venit în sprijinul ţăranului român, a instituţiilor culturale şi a burgheziei româneşti. De asemenea, această instituţie financiar-bancară a avut un rol important şi în modernizarea gospodăriei ţărăneşti – după modelul capitalist – din întreaga sa arie de activitate.

 

PRINCIPALELE OPERAŢIUNI FINANCIAR-BANCARE ALE BĂNCII „RÂUREANA” DIN COPALNIC-MĂNĂŞTUR (1899-1917)

Cornelia ROMÎNAŞU*

Principalele operaţiuni financiare ale Băncii „Râureana” din Copalnic-Mănăştur au fost identificate într-o serie de documente arhivistice, dintre care cele mai importante sunt „Cartea depozitelor”, „Cartea acţionarilor” şi „Cartea principală”.

La acest institut financiar-bancar românesc s-au desfăşurat următoarele activităţi specifice: primirea de depuneri spre „fructificare, acordarea de credite pe cambii, acordarea de credite cambiale cu acoperire ipotecară, acordarea de credite ipotecare, acordarea de credite pe obligaţiuni personale sau caventi „creditul ţărănesc”, acordarea de credite pe efecte publice şi alte „hârtii de valoare, afaceri de comision şi cumpărarea de efecte publice pentru eventuala lor lombardare, cumpărarea, arendarea şi vinderea de terenuri agricole, păduri şi alte bunuri imobiliare1.

Pentru a susţine o circulaţie rapidă a capitalului, ponderea cea mai importantă în activitatea institutului au avut-o operaţiunile financiare cu scadenţa la termene scurte. Se puteau satisface astfel dorinţele unui număr mai mare de solicitanţi, iar banca îşi asigura profituri maxime, necesare consolidării situaţiei financiare la început de drum2.

Depunerile spre „fructificare” au reprezentat principalul izvor de alimentare al băncii cu capital. Ele urmăreau două obiective majore: dezvoltarea spiritului de economisire şi atragerea a cât mai multor capitaluri, pentru a face faţă cererilor de creditare fără a se recurge la reesconturi. Pentru sumele depuse, banca a acordat depunătorilor o dobândă de 5-6 %3.

Aşa cum rezultă din „Cartea depozitelor” pentru anii 1899-1910, principalii deponenţi au fost persoanele particulare. Spre exemplu, în anul 1909, la Banca „Râureana”, Veturia Lucaciu din Şişeşti a depus suma de 868 coroane, iar în anul 1910 a repetat operaţiunea, adăugând alte 818 coroane. Doamna Veturia era soţia distinsului om politic şi de cultură Vasile Lucaciu, unul din fondatorii Institutului de credit „Râureana” din Copalnic-Mănăştur.

Alte persoane importante care au făcut depuneri au fost: dr. Victor Colceriu din Rodna Veche, dr. Gavril Buzura, un membru fondator al institutului şi totodată o personalitate care s-a implicat în conducerea băncii, profesorul Andrei Pop din Baia Mare, preotul Dragomir Emil din Buteasa.

Observăm că un loc important între deponenţii institutului l-au avut intelectualii, care s-au evidenţiat în viaţa culturală, politică şi economică a zonei. Cu toate acestea, cei mai numeroşi deponenţi ai Băncii „Râureana” au rămas ţăranii înstăriţi, care proveneau atât din localitatea Copalnic-Mănăştur, cât şi din satele arondate acestei comune sau din satele vecine: Coruia, Cărpiniş, Cărbunari, Ciocotiş, Brebeni, Berinţa, Lăpuşul Unguresc, Lăpuşul Românesc, Măgureni, Preluca, Plopiş, din aşezări mai îndepărtate precum Buteasa, Vad, Sălişte şi chiar din Budapesta şi din Statele Unite ale Americii. Pentru ultima exemplificare îl evidenţiem pe Costin Costan, care în anul 1910 a depus la „Râureana” suma de 2.098 coroane4.

Orientarea predilectă a operaţiunilor financiare spre sectorul agricol a fost determinată şi de provenienţa resurselor băneşti, care în principal constituiau capitalul social şi formau marea majoritate a depunerilor. Ele proveneau de la reprezentanţi ai burgheziei şi de la alţi depunători care aparţineau altor categorii sociale ce locuiau în mediul rural. De altfel, sursa economică principală a marii majorităţi a elementelor burgheziei şi intelectualităţii româneşti implicate în structura instituţiilor finaciare se baza pe proprietatea imobiliară, îndeobşte suprafeţe arabile, păduri, păşuni şi fâneţe, mai puţin pe surse economice provenite din comerţ sau din exercitarea profesiunilor liberale (avocaţi, medici), precum şi pe sporadicele şi modestele activităţi industriale desfăşurate la nivelul atelierelor meşteşugăreşti sau ale aşa-numitei „industrii de casă” sau ţărăneşti5.

Menţionăm că burghezia românească n-a pierdut din vedere sfera celorlalte domenii, prin orientarea spre zona creditului, şi nici nu le-a neglijat, încercând, pe măsura posibilităţilor sale economice, să-şi mobilizeze resursele pentru acţiuni industriale sau comerciale realiste şi eficiente, în raport însă de complementaritate cu amploarea şi calitatea acţiunilor financiare6.

Pe lângă persoanele particulare, la Banca „Râureana” au făcut depuneri şi societăţi cu un profil divers, biserici, şcoli, biblioteci, comune rurale, fundaţii, ceea ce demonstrează că instituţia avea credibilitate în zonă.

În continuare, prezentăm o parte din aceste depuneri: „Societatea pe acţii de editură - Budapesta” cu următoarele valori: 67 coroane şi 12 fileri, în anul 1906; 71 coroane, 20 fileri - 1907; 75 coroane, 52 fileri - 1908; 80 coroane, 8 fileri - 1909. Bisericile din zona Copalnicului au depus şi ele o serie de sume. Spre exemplu, bisericile greco-catolice din Cărpiniş, Coruia, Cavnic, Copalnic-Mănăştur, sat Copalnic, Cărbunari, Baia-Mare, Şişeşti, Ticău şi Vima Mare, alături de o biserică ortodoxă din Cărpiniş şi de una reformată.

Din cele prezentate rezultă că în cadrul băncii nu se practica discriminarea religioasă. Astfel, bisericile aparţinând oricărui cult religios puteau să facă depuneri pentru fructificare.

Bineînţeles, datorită realităţilor locale din zonă, bisericile greco-catolice au avut un număr mai mare de depuneri decât cele ortodoxe.

La Banca „Râureana” au depus sume importante de bani şi şcolile din împrejurimi. Şcoala greco-catolică din Copalnic-Mănăştur depunea frecvent în „fondul cultural” al băncii o anumită sumă, începând cu anul 1900. În documentele arhivistice, situaţia este prezentată până în anul 1910. Începând din anul 1904, din „fondul cultural” au fost ridicate o parte din sumele depuse pentru ajutorarea unor persoane particulare dar şi pentru susţinerea unor instituţii (orfani, oameni fără adăpost, emigranţi din Macedonia, pentru „Masa studenţilor universitari” din Cluj, pentru cercetarea ştiinţifică, pentru bisericile greco-catolice din Rohia şi Lăpuşul Românesc, pentru gimnaziul din Baia-Mare, şcoala greco-catolică Rusor, Muzeul Naţional Baia-Mare etc.).

Documentele arhivistice studiate reţin doar date legate de depunerile efectuate de către şcolile greco-catolice, cele ortodoxe neavând posibilităţi materiale consistente din această perspectivă, datorită conjuncturii social-politice. După părerea noastră, Banca „Râureana” nu făcea discriminări confesionale. Situaţia materială mai slabă a şcolilor ortodoxe a determinat ca operaţiunile bancare ale acestora să fie sporadice sau chiar să lipsească.

Semnificative au fost şi depunerile făcute de următoarele bănci: „Someşana” din Dej, „Lăpuşana”, prin dr. Gavril Buzura, „Poporul”, institut de credit din Sălişte, „Foraus berger Vilmos” din Dumbrăviţa, „Râureana bătrână”. Observăm că a existat şi o „Râureană” mai veche, probabil o fostă cooperativă de credit, prima înfiinţată în zona Copalnicului. Din această cooperativă de credit a rezultat, probabil mai târziu, „Râureana tânără”, institut de credit şi economii organizat ca societate anonimă pe acţiuni.

Au existat şi o serie de fundaţii care au depus la Banca „Râureana” sume importante: „Fundaţiunea Protopresbiterială greco-catolică a Cetăţii de Piatră” reprezentată prin preotul George Paşca, „Cassina” din Copalnic-Mănăştur, „Fondaţiunea J. Petrovan”, „Fondaţiunea Eudochia Simione”, „Fondaţiunea Papp Ştefan”.

Banca „Râureana” nu a fost o bancă mare, ca atare nu a putut supravieţui doar pe baza deponenţilor săi. Ea a fost nevoită să împrumute capitaluri băneşti sub formă de reesconturi. Ca urmare, băncii i s-au oferit importante reesconturi atât din partea unor bănci, cât şi reesconturi venite de la persoane particulare: „Reszveny” (Acţiunea) din Baia-Sprie, „Reszveny” din Baia-Mare, Banca oraşului Baia-Mare, „Reszveny” din Lăpuşul Românesc, „Ardealul” din Cluj, „M. Leszamitolo” din Cluj, „Ustredna banka ceskyck” - filiala Brano, de la Latzko N. si Popper A. din Budapesta7.

Înscrise la loc de frunte în cadrul operaţiunilor financiare ale instituţiilor de credit româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, depunerile au avut un loc însemnat, specific chiar, faţă de situaţiile normale de funcţionare ale altor bănci, în condiţiile permanentei cereri de capital lichid, iar, pe de altă parte, ale prezenţei acestora în portofoliile băncilor, contrar statutelor acestora, pe perioade destul de îndelungate.

În pofida valorii însemnate a depunerilor, cu excepţia anilor de război 1916-1918, când inflaţia a creat un supranumerar la casele tuturor băncilor româneşti, cererile de capital lichid n-au putut fi întru totul acoperite prin propriile forţe. Pe de altă parte, instituţiile financiare româneşti au dorit să-şi extindă rapid operaţiunile bancare şi să-şi sporească în acest mod beneficiile. Cele mai nou înfiinţate, cum a fost Banca „Râureana”, aveau nevoie de sprijin suplimentar de capital pentru a demara cu succes în viaţa financiar-economică a Transilvaniei. Din aceste motive, băncile româneşti au făcut apel la operaţiunile de reescont, care au atins în 1914 circa 20% din valoarea bilanţului general. Băncile mai mici, cum a fost şi Banca „Râureana”, cu un capital social redus şi cu rezerve puţine, au reescontat valoric mai mult, punându-şi în această privinţă existenţa în pericol, întrucât sumele primite de la alte instituţii financiare, oricare ar fi fost originea lor naţională, în condiţii economice critice, puteau fi oricând retrase.

Dacă „Albina”, „Victoria”, „Timişana”, „Ardeleana” - în mai mică măsură, „Economul”, „Patria”, „Bihoreana” şi „Silvania” aveau deschise reesconturi la băncile centrale ale statului austro-ungar, sau particulare, prin intermediul burgheziei maghiare şi săseşti, marea majoritate a băncilor româneşti făceau cu predilecţie reesconturi la Banca „Albina” sau, în măsură mai redusă, la celelalte instituţii financiare româneşti. Este şi cazul „Râurenei” din Copalnic-Mănăştur8.

Împrumuturile cambiale sau de scont au avut un rol însemnat în activitatea băncilor româneşti transilvănene până la primul război mondial, nu numai prin faptul că reprezentau operaţiunea financiară predominantă a momentului, ci şi prin implicaţiile profunde pe care le-au avut, datorită caracterului lor, în relaţiile social-economice din mediul rural.

Aceste împrumuturi erau stabilite pe termene scurte, de trei sau şase luni, şi puteau satisface cerinţele curente ale gospodăriilor săteşti ce vizau cumpărarea de seminţe, de unelte agricole, de animale pentru tracţiune, precum şi acoperirea necesităţilor mărunte ale gospodăriei, prea puţin investiţiile pentru o agricultură intensivă, care presupuneau cheltuieli mai mari şi pentru o perioadă de timp mai îndelungată9.

Pentru a suplini deficienţele rezultate din termenul scurt al acordării împrumuturilor cambiale, conducătorii marii majorităţi a băncilor româneşti vor recurge, pe cât posibil, mai rar la acţiunile de protestatare şi împrocesuare a scadenţelor la multe din datoriile de această natură, prelungindu-le la cererea debitorilor, pentru a le oferi acestora posibilităţi de găsire a unor noi surse economice necesare lichidării creditelor primite. Prelungirile se făceau îndeosebi pentru datorii care ofereau suficiente garanţii materiale, obţinându-se, prin această măsură, dobânzi şi venituri în plus. Modalitatea consta în reînnoirea cambiei, înainte de a fi protestată de către debitorul şi giranţii săi, la sediul instituţiei de credit, plătindu-se cu această ocazie dobânzile şi taxele de prelungire, uneori şi o parte din datorie.

Fără a exista o regulă generală, erau admise prelungiri la cambii într-un procentaj de 10-20% din numărul acestora, în funcţie de instituţia financiară creditoare. Flexibilitatea şi nuanţarea în comportamentul băncilor faţă de debitori erau necesare pentru câştigarea şi atragerea clientelei ţărăneşti, pentru sporirea încrederii acesteia în posibilităţile de creditare ale instituţiilor bancare, cu atât mai mult cu cât asemenea atitudini nu micşorau beneficiile acţionarilor, adeseori le sporeau prin recalcularea şi mărirea ratei dobânzilor incluse în procesul prelungirii creditelor neplătite la timp, băncile rămânând astfel cu o clientelă cvasipermanent îndatorată, nu numai material, ci şi moral10.

Este semnificativă situaţia întâlnită la Banca „Râureana” din Copalnic-Mănăştur, unde se admiteau prelungiri succesive a achitării creditelor prin acoperirea cu alte împrumuturi, pe perioade de până la patru ani. Deşi fenomenul prelungirii cambiilor nu se generalizează în sensul aplicării sale la nivelul întregului portofoliu, ci este valabil doar la nivelul unui număr relativ restrâns de împrumuturi cambiale, acest fapt impune o caracteristică aparte a băncilor româneşti şi transilvănene11. Totodată, împrumuturile cambiale erau folosite, depăşind adeseori obişnuita lor destinaţie, în operaţiunile de vânzare-cumpărare a unor moşii nobiliare maghiare întreprinse de băncile româneşti în regie proprie sau de către elemente ale burgheziei ce garantau cu situaţia lor materială, uneori şi cu cea publică, valoarea mare a unor asemenea împrumuturi12.

Menţionăm că nu am găsit până la acest moment nici un document de arhivă care să ateste acest fapt în care să fie implicată Banca „Râureana”. Am descoperit doar împrumuturi date de către bancă unor persoane de origine română care cumpărau pământ de la persoane de aceeaşi naţionalitate.

Preponderenţa creditului cambial în portofoliile băncilor româneşti nu se poate reduce doar la motivaţia privind politica subiectivă a majorităţii conducătorilor instituţiilor de credit de a obţine un surplus de beneficii, în condiţiile în care mulţi dintre aceştia erau convinşi de riscul unei atari întreprinderi pentru clientela lor, de eficienţa economică mult mai scăzută a cambiei în mediul rural decât cea a creditelor pe termen lung. Această situaţie financiară este determinată şi de factori obiectivi precum insuficienţa capitalului social propriu în raport cu cererile de creditare, dar mai ales de proporţia relativ mare a depunerilor în portofoliile băncilor, a căror valorificare se realiza cu cele mai mici riscuri pentru existenţa lor, prin împrumuturile mobile şi avantajoase ale depunătorilor, care îşi vedeau asigurate dobânzile. În acest sens este sugestiv faptul că între ritmul de creştere al depunerilor şi al cambiilor s-a stabilit, nu întâmplător, o strânsă legătură, valoarea lor fiind sensibil egală în bilanţul general al băncilor13.

Pentru a suplini cererile mărunte de capital, ca urmare a unor necesităţi primordiale ale gospodăriilor ţărăneşti modeste, adeseori obligate să-şi procure în cursul anului fie unelte agricole, fie un număr foarte restrâns de animale, uneori chiar hrana în condiţii de calamitate, subvenţionarea unor evenimente tradiţionale ca nunţile, botezurile sau înmormântările, Banca „Râureana” a deschis un cont de creditare pe „obligaţiuni personale” sau obligaţiuni cu caventi, denumit şi credit ţărănesc. Creditul personal pe obligaţii a fost o necesitate şi o modalitate de acţiune pentru băncile mici, însoţirile de credit cooperatiste, care prin însuşi scopul lor de a sprijini cererile locale de împrumuturi, precum şi prin puterea lor financiară limitată trebuiau să se adapteze unor genuri de creditare modeste ca valoare, aşa cum erau bunăoară cele pe obligaţiuni personale.

Creditele personale pe obligaţiuni necesitau mai puţine formalităţi, presupunând doar obligaţia în scris a solicitantului de a plăti la anumite termene o parte din împrumut, plus semnătura acestuia sau, când era vorba despre un analfabet, şi a anumitor caventi . De aceea, ele s-au bucurat de o largă popularitate. În tot cazul, obligaţia era socotită ca acceptată chiar şi numai prin punerea degetului de către viitorul debitor, avându-se în vedere că împrumuturile nu depăşeau de obicei valoarea de până la 50 florini sau 100 coroane, fapt ce uşura mult condiţiile împrumuturilor pentru micul producător ţăran.

În „Cartea principală” a Băncii „Râureana” am descoperit contul de amortizare contractuală (amortizare pe obligaţii), ceea ce demonstrează că această bancă oferea asemenea împrumuturi. Spre exemplu, în anul 1899 a fost împrumutată suma totală de 60.441 coroane, 50 fileri, în 1900 – 197.005 coroane, 55 fileri, în 1901 – 234.244 coroane, 5 fileri.

În ansamblul operaţiilor financiare creditele personale au fost modeste ca valoare, cu excepţia situaţiei unor bănci, cum a fost „Râureana” (fosta cooperativă de credit), unde creditele personale aveau întâietate faţă de alte genuri de împrumuturi. „Râureana” oferea astfel de împrumuturi ţăranilor cu posibilităţi materiale modeste din zona Copalnic- Mănăştur, contribuind la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale acestora14.

Cele mai adecvate forme de creditare pentru mediul rural şi care au fost întrebuinţate şi de „Râureana” au fost creditele ipotecare. Creditul ipotecar era cel mai potrivit necesităţilor şi activităţilor economice productive din domeniul agrar faţă de toate celelalte forme de împrumut, în primul rând pentru că se efectua pe termen îndelungat în timp, între 5 până la 30 de ani. Puţine împrumuturi ipotecare, de obicei cele în sume mici sau în situaţia în care banca se afla la începutul activităţii ei şi nu avea suficient capital social, se limitau sub durata celor cinci ani. În acest caz, creditele ipotecare se apropiau de creditele „ţărăneşti”, dar cu garanţii de ipoteci.

Perioadele mai îndelungate de restituire a creditului nu doar facilitau rambursarea la timp a împrumutului, şi, în paralel, valorificarea maximă a acestuia, ci încurajau solicitarea unor împrumuturi suficiente pentru activităţi şi investiţii de mare amploare.

Împrumuturile ipotecare presupuneau însă investiţii din partea băncii pe o durată mai îndelungată şi deci imobilizarea şi angajarea unor sume din capitalul ei al căror rulaj era efectiv încetinit în comparaţie cu situaţiile celorlalte operaţiuni financiare. Amintim cazurile speciale când termenul de acordare şi felul garanţiei erau echivalentul de apreciere şi integrare în portofoliul băncilor transilvănene, sub denumirea de credit ipotecar, deşi, prin formele şi valoarea sa, el întrunea fie condiţiile creditului cambial cu acoperire ipotecară, fie pe cele ale creditului fix sau ale celui pe obligaţii personale, dar cu garanţii ipotecare. Astfel de cazuri întâlnim şi la instituţia de credit şi economii „Râureana”.

Insuficienţa capitalului social propriu, a rezervelor sau a unor sume băneşti blocabile, pe termen lung, în pasivul băncii în afara depunerilor, garanţia, nu întotdeauna optimă, a majorităţii debitorilor erau adevăratele motive pentru care banca nu a reuşit să dezvolte foarte mult asemenea tipuri de împrumuturi15.

Astfel, „Râureana”, ca şi majoritatea băncilor româneşti care efectuau împrumuturi ipotecare, a fost obligată să cedeze parte considerabilă din ipoteci Băncii „Albina” din Sibiu, aşa cum rezultă din registrul 32 al institutului, document ce cuprinde evidenţa împrumuturilor şi restituirilor.

Creditele ipotecare în valori mari, preferate de Banca „Albina” şi parţial doar de celelalte instituţii financiare româneşti, care de regulă le cedau tot „Albinei”, erau acordate cu precădere unor adevarate consorţii sau obşti de proprietari rurali mijlocii sau înstăriţi precum preoţii, învăţătorii, muzicanţii etc. sau girate de agenţii băncilor cât şi de personalităţi politice proeminente din viaţa publică, cum ar fi Vasile Lucaciu, George Pop de Băseşti, în cazul „Râurenei”16.

Din registrul 21 privind „împrumuturile ipotecare” pe anii 1905-1918 rezultă persoanele particulare care au făcut împrumuturi ipotecare. Ele erau în număr de aproximativ 560. Amintim pe cei care au împrumutat sume mari: Bernard Izrael – 5.600 coroane; dr. Cârlig Augustin – 6.000 coroane; Filip Gavrila (Laschia) – 6.800 coroane, Iuga Liviu (Copalnic-Mănăştur) – 8.000 coroane, Costin Costan (America) – 2.000 coroane.

Împrumuturi ipotecare de câteva mii de coroane au fost acordate de către bancă şi unor instituţii publice sau culturale naţionale cu personalitate juridică, precum administraţiile comunale, care garantau cu averile comunitare, de obicei păduri, islazuri şi cu veniturile proprii, rambursarea împrumuturilor prezentând garanţii sigure pentru banca creditoare17.

În dorinţa satisfacerii necesităţilor de credite tot mai numeroase ale clientelei din mediul rural pe o perioadă de timp cât mai lungă, fără a-şi primejdui existenţa, dezvoltarea şi profiturile, cât şi pentru sporirea garanţiei unor împrumuturi cambiale amânate, băncile româneşti, între care şi „Râureana”, au recurs la o formă intermediară de creditare, la o combinaţie între creditul cambial şi cel ipotecar, menită să satisfacă necesităţile debitorilor rurali, ca şi cerinţele tehnico-financiare ale instituţiilor de credit, prin asigurarea mobilităţii relative a capitalului împrumutat. În acest fel, creditele cu acoperire ipotecară acordate pe termene destul de lungi, acoperite cu garanţii ipotecare sigure, cât şi de cambiile semnate de debitori, care se puteau reesconta pe piaţa financiară, creau posibilitatea folosirii lor cu eficienţă în domeniul agrar, iar pe de altă parte lărgeau posibilităţile băncilor de a obţine capitaluri suplimentare, necesare amplificării operaţiunilor financiare. Prin natura lor, creditele cambiale cu acoperire ipotecară au putut să suplinească, deşi nu în aceeaşi măsură, datorită condiţiilor de denunţare a împrumuturilor, creditele ipotecare, atât în procesul de achiziţionare a unor terenuri agricole de mai mică suprafaţă de exploatare a unor păduri, cât şi în activităţile de comasare a unor proprietăţi rurale, de îmbunătăţire a calităţii solului, precum şi pentru cumpărarea de maşini sau de animale de rasă. Fondul documentar lacunar nu ne permite să facem o contabilizare exactă a împrumuturilor de acest fel acordate de Banca „Râureana”18.

Prezenţa băncilor româneşti în mediul rural, atât prin intermediul împrumuturilor ipotecare sau cambiale cu acoperire ipotecară, adecvate specificului activităţilor agricole (care în 1914 se ridicau la circa 33% din totalul plasamentelor financiare), cât şi prin covârşitoarea majoritate a împrumuturilor cambiale (puţin folosite de comercianţii sau meşteşugarii români, ce apelau la operaţiunile financiare în cont curent), la care adaugăm mai modestele sume ale creditului ţărănesc ca şi valoarea proprietăţilor imobile aflate temporar în proprietatea băncilor, pot fi estimate, fără a ne depărta de realitate, la circa 85% din totalul plasamentelor acestora, dovedind rolul lor însemnat în viaţa social-economică a satelor transilvănene, cu urmări notabile şi în activitatea culturală şi politică naţională a românilor19.

La fel ca toate băncile româneşti, nici „Râureana” nu a practicat exclusivismul naţional, înţelegând să ofere acelaşi tratament în afaceri maghiarilor, evreilor, germanilor, oferindu-le diferite tipuri de împrumuturi.

Un caz aparte în activitatea băncii a fost cumpărarea pădurii Plopişului, aşa cum rezultă din documentele arhivistice din anul 1911. Banca a cumpărat pădurea de la următoarele persoane: dr. Iosif Papp de Şomcuta-Mare - 308 iugăre, cu preţul de 6.000 coroane, Alesiu Latis - 28 iugăre, cu preţul de 5.400 coroane, Veturia Colceriu - 13 iugăre, 685 st., cu preţul de 2.600 coroane, Pop Şandor al lui Giurgi şi fraţii - 21 iugăre, cu preţul de 3.360 coroane, Ciupe Ioan din Dej - 10 iugare, cu preţul de 2.150 coroane, Vaida Danilă şi Augustin - 10 iugăre, cu 1.900 de coroane, dr. Clemente Barbul - 49 iugăre, cu 9.800 coroane, Sigismund Lengel, un om din conducerea institutului - 31 iugăre, cu 6.200 coroane, George I. Petrovan, tot o personalitate importantă în cadrul institutului - 60 iugăre, cu 18.000 coroane.

În contul bilanţului din 31 decembrie 1914, la moţiunea „active”, apare pădurea Plopişului, care contribuia la sporirea capitalului băncii cu o sumă de 114.086 coroane. În anul 1915 pădurea Plopişului (prin vânzarea de lemne) contribuie cu o sumă de 94.401 coroane, iar în anul 1916 cu 73.033 coroane la aportul de capital20.

Banca a reuşit să cumpere porţiuni de pădure din hotarul Plopişului, teren pe care l-a exploatat apoi în folos propriu, sumele obţinute contribuind la creşterea capitalului lichid. Din vânzarea lemnului din pădurea Plopiş s-au obţinut, în anul 1916, 21.368 coroane, 83 fileri, iar la sfârşitul anului 1917, 73.033 coroane, 17 fileri21.

Dintr-un document de arhivă reiese că în anul 1922, în urma reformei agrare, Banca „Râureana” a fost expropriată de 80 de iugăre de pădure din totalul celor 800 de iugăre aflate în hotarul satelor Plopiş şi Trestia. Pe lângă aceasta, aşa cum rezultă din sursele arhivistice, în urma uneltirilor unei persoane fizice, banca a fost expropriată din nou, rămânându-i în proprietate doar 100 de iugăre cadastrale22.

Asemeni altor bănci cu capital românesc din Transilvania, Institutul de credit şi economii „Râureana” din Copalnic-Mănăştur a avut o contribuţie semnificativă la promovarea burgheziei româneşti din zona în care a activat, sprijinind totodată şi mişcarea naţională a românilor ardeleni. „Râureana” s-a impus la începuturile sale - în zona la care facem referire - ca şi cooperativă de credit, oferind ţăranilor o serie de credite necesare cumpărării unor suprafeţe de pământ, a seminţelor selecţionate, a animalelor de rasă şi a instrumentarului agricol.

Treptat, cooperativa de credit s-a transformat în societate anonimă pe acţiuni, devenind cea mai importantă bancă din zonă. Principalele operaţiuni financiare au vizat susţinerea multiplelor cerinţe locale atât a celor care veneau din partea burgheziei româneşti din zona comitatului Solnoc-Dăbâca, cât şi a celor care proveneau de la diversele categorii sociale care erau active în lumea rurală românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Enter supporting content here

AMINTIRI