|
Dombhát.
Nevének változatai: 1571-ben* Uyffalu. 1585-ben* Felseo Galigo. 1590-ben* Dilkofalwa, másként Felseo-Galgo.
1607-ben*
Dalmare. 1613-ban* Dalmarya, másként Uyfalu. 1615-ben*
Dalmár. 1617-ben* Dalmare alias Újfalu. 1664-ben* Dalmaria. 1665-ben* Gyalmagra és Dalma. 1680-ban* Dálmajre. 1831-ben*
Dalmaren. 1890-ben*
Dombhát.
Neve 1890 előtt Dealu maré, a mely Nagyhegyet jelent. Dalmár magyaros alakja oláh nevének.
Először emlittetik 1590-ben* Dilleofalwa,
másként Felseo-Galgó néven.
Keresztül foly rajta a „Vályá Szinzserisi” patak, a mely Blenke-mezőnél a bábai patakba
ömlik. Fekvése hegyes-völgyes. Deéstől 37.3 kilométerre a nagy-ilondai járásban fekszik.
Hagyomány szerint a község legelébb „Intre velcsele” nevű dűlőben volt s „Szatu
batrini” néven tartotta fenn nevét és egykori helyét.
Dalmár, vagy mint akkor hívták, Újfalu, előbb Csicsóvárához tartozott, de mint ilyen, e vár tartozékainak
1553-iki*
összeírásában még nem fordul elő, tehát e birtok 1553–1571. évek között keletkezhetett, midőn azt 1571-ben* II. János király, mint Csicsóvár tartozékát, Kővár urának, Hagymás Kristófnak adományozta
oda.
Dalmárt egy 1590-ik évi* tanuvallatás
szerint egy Mara Márton nevű vajda, ki a kihallgatás idején Oláh-Fodorházán lakik, telepitette, mint Kővár urának
Hagymási Kristófnak szolgája, a mi tehát, mivel Kővár csak 1567-ben került Hagymási kezére, ezen vidék pedig csak 1571-ben* csatoltatott
Kővárhoz, tehát 1571–1590 közt történhetett.
{350.} 1585-ben* Bertóthi
Jármás Kristóf és neje Perecsenyi Katalin e szerzett birtokukat Keresztúry Kristófnak eladják.
1590-ben* is Dalmár ura
Keresztúry Kristóf kővári kapitány.
1607-ben*
birtokosa Körösi Ilona Keresztúry Kristóf özvegye s ő birja 1615-ben*
is.
1617-ben* a fejedelem
Dalmárt a Kornis családnak adja.
1664-ben* Kornis
Gáspár birja.
1665-ben* Kornis
Ferencz és neje Wesselényi Kata gyermekei megosztozván, itteni részét Kornis Kata Haller Jánosné és Kornis Anna Perényi Ferenczné
örökölte.
1680-ban* Kornis Gáspár birja.
1690-ben* Kornis Gáspár
árvái birják.
1694-ben* birtokosa a Kornis család.
1700-ban* gr.
Mikes Mihály e birtokot Perényi Imre, Miklós és Gábortól zálogba vevén, azt Haller Istvánnak átengedte.
1750-ben*
birtokosa Haller Pál.
1786-ban* birtokosa özv. gr.
Haller Pálné Perényi Krisztinának 45 jobbágya és 4 zsellére volt.
1820-ban*
birtokosai: gr. Kornis Ignácz, gr. Teleki Annának van 21 telke, gr. Haller Jánosnak 15, br. Henter Antalnak 6. Ezeken kivül
Karuly Simon 8, Tyiforeg 6, Filip Mihone 5, Karuly Farkas 3, Karuly Péter és György 2-2, Péter Jakab egy udvarházhelyet birnak.
1863-ban*
Henter Anna özv. br. Rakowszkiné utódai, br. Henter József úrbéri kárpótlást kaptak.
1866-ban*
az itt összeírt 101 füstből egyetlen nemesi füst sem volt.
Nagyobb birtokosok a felszabadult jobbágyok utódai jelenben: Hátosz,* Dán, Kozma, Indrejka családok.
Szorgalmasnak mondható oláh lakosai földmivelés és baromtenyésztéssel foglalkoznak. Házilag készítik a
nők kenderből és gyapjúból öltözetüket maguk s hozzátartozóik számára, a férfiak pedig gazdasági eszközök készítésével
foglalkoznak.
Táplálékuk a törökbúzából telik ki főképen. Nagycsütörtökön és húsvét első napján a szegényeket
meg szokták vendégelni.
Házaikat s gazdasági épületeiket boronából építik többnyire szalmafedéllel.
{351.} Gör. kath. egyháza kőből épült 1875-ben s a szent archangyalok
tiszteletére van szentelve. Anyakönyveit 1826 óta vezeti. Két harangja latin felirattal: „Trinitatis A. D. 1765 in honorem
sancti.” A másikon: „Gloria in excelsis Deo. Anno 1818.”
Lelkészei a Hátosz családból kerültek ki, jelenlegi papja Fogarasán Demeter.
Tanitót és iskolát a szomszédos Drágosfalvával közösen tartanak 1871 óta. 1897 óta*
az állam a tanitói fizetés pótlásához 150 frttal járul, tanitója Pap László.
Éghajlata mind a mellett, hogy hegyen fekszik, mérsékelt és egészséges. Szél és jég gyakori.
1713-ban*
van 80 köböl vetésre való szántója, 60 szekér szénára való rétje, 4 véka zab s egy véka köles s egy véka törökbúzavetése.
1750-ben* határa kevésbbé termő,
keresetforrása a föld terméke és a barom, melyet Nagy-Bányán (4 1/2 mértf.) szokták elárusítani, a hol a 30-ad fizetés alól
fel vannak mentve, Deést és a szomszédos helyek vásárait is felkeresik. Két fordulóra van osztva határa, hegyes rész csak
6 ökörrel szántható, trágyázást nagy mértékben megkívánja, de javítani nem szokták; egy köböl őszi búza 6 kalangyát,
vagy 9 1/2 véka szemet ad, tavaszi 6 kalangyát, szemül 12 vékát ereszt. Erdeje, legelője elegendő, kaszálni a kertekben
s jobbára fordulónként szoktak, némelyek a szomszédos községekben, mint Dragia és Gosztillán vesznek rétet haszonbérbe.
Adó alatt van 61 köböl őszi vetésre való szántó, 31 szekér szénára való rét, vetése 31 köböl búza,
26 3/4 köb. tavaszi zab, árpa, 3 1/8 köb. törökbúza, borsó és köles, 42 jármas ökör, ló, 26 tehén, 2 juh, 17 sertés, 25 méhköpü.
1822-ben* határa 4. osztálybeli,
van 173 köböl vetésre való szántója, 57 szekér szénára való rétje, 25 ökör, 22 tehén, 17 borjú, 24 sertés adó alatt.
Jelenleg határa trágyázást kiván s trágyázva elég termékeny, földje porondos agyag. Terményei: őszi
és tavaszi búza, tengeri, alakor, zab, burgonya, paszuly. Állatai magyar fajú szarvasmarhák, juh, kecske, sertés, kevesebb
számban bival és ló.
Tavai kicsinyek s ezek közt: La Jezer, Intre velcsele; forrásai: Izvoru intre vej és ptjetrár, ezen kivül
Valea recsi és V. frinturi, V. buti, Valea in csela szát említhetők fel.
{352.} Gyümölcsfák: alma, körtve, dió, a szilvát (kövér és beszterczei)
különösen nagy mértékben termesztik, mely a nép egyik keresetforrását képezi.
Van 6 felül csapó egy kövü malma: Micz, Vajvod, Tipra, Zób, Kermezán és Dán család birtokában.
Határhelyek: 1864-ben* Arunkás,
Virvu Veszoji, Griu retund magas hegyláncz részei; Recsa, patak; Valye csea maré, patak; Valye sinzeris, patak; Valye Satului
cselui batrin, patak; Jezer, tó.
1703 körül*
van 10 jobbágy lakosa, kik ugyanennyi telken laknak, el van pusztulva 5 ház. Adó alatt van 5 ökör, 10 tehén, 14 juh. Egy évi
adójuk 12 frt 50 kr., 2 és 3/4 köböl búza s ugyanennyi zab, egy szekér széna és egy vágómarha.
1713-ban* van 3 jobbágy, 3 zsellér,
20 vándorló lakosa 20 házastelken. Adó alatt van 4 ökör, 2 tulok, 11 tehén borjukkal, 6 juh és kecske s van 30 frt adóssága.
Lakossága 1750-ben* 28 jobbágy és egy
ily özvegy családfő, kik 17 1/2 telken 19 házban laknak. El van pusztulva 4 telek, de ennek külsőségét a lakosok
közösen mivelik.
1831-ben 360 gör. kath. oláh lakosa van.
1857-ben a magy-láposi kerülethez tartozó községben van 82 ház, 417 gör. kath. és 9 zsidó lakos.
1891-ben 568 lakosból 551 gör. kath. oláh és 16 izraelita. Házak száma 118, határa 2050 k. hold.
Adója: 1749-ben* 89 frt 88 1/2 kr.
1775-ben 97 frt 17 kr. 1822-ben 133 frt 57 kr. 1898-ban 1123 frt 42 kr.
Manastirea Sfantul Ilie - Dealul Mare
Sfantul
Prooroc Ilie Tesviteanul
Manastirea Sfantul Prooroc Ilie se afla pe raza comunei Coroieni, in apropierea
localitatii Dealu Mare, din judetul Maramures, nu departe de soseaua Tg. Lapus-Dej, la 15 kilometri sud-vest de orasul Targu
Lapus si la 36 de kilometri nord-vest de orasul Dej.
Din punct de vedere geografic, manastirea este situata in stanga drumului
judetean Tg. Lapus - Galgau, la o distanta de 2 kilometri de la locul numit "La Clipta", punct unde se desparte Bazinul Lapusului
de Bazinul Somesului. Asezamantul a fost ridicat pe dealul numit "Gruiul Rotund", la o altitudine de circa 550-600 de metri.
Culmea Gruiul Rotund se intinde la sudul Depresiunii Lapusului, avand un caracter subcarpatic, pe o lungime de 30 de kilometri.
Manastirea este asezata intr-o poiana pitoreasca inconjurata de paduri
de fag. Aici se intalnesc hotarele a cinci localitati: Fantanele, Valenii Lapusului, Coroieni, Draghia si Dealu Mare. Manastirea
Sfantul Ilie se afla, din punct de vedere canonic, sub supravegherea Episcopiei Ortodoxe a Maramuresului si Satmarului.
Manastirea Dealul Mare - scurt istoric
In anul 1991, cu binecuvantarea Preasfintitului Justinian al Maramuresului
si Satmarului, protosinghelul Paisie Cosma a pus inceput de viata monahala in acest loc. Protosinghelul Paisie, fiul duhovnicesc
al Preasfintiei Sale, a fost crescut in Manastirea Rohia, avand deci radacini adanci in viata monahala, si a purces mai tarziu
la infiintarea unei noi manastiri in apropierea satului sau natal, Dealu Mare.
Aceasta manastire nu a luat fiinta in urma unei legende sau a unui miracol
deosebit; nici o alta vatra monahala nu se cunoaste a fi fost aici, si totusi, acest loc a fost ocrotit de o purtare de grija
divina care a dus la ridicarea acestui asezamant monahal.
Lucrarile de zidire a manastirii au inceput in anul 1991, cand s-a facut
un drum de acces pentru transportarea de materiale, s-a pregatit terenul pentru vatra manastirii si s-a ridicat prima chilie,
adusa din localitatea Grosii tiblesului, chilie in care a locuit primul vietuitor, ieromonah Paisie Cosma, cel care s-a ingrijit
de buna desfasurare a lucrarilor.
In anul 1992, s-au facut trasarile pentru fundatia viitoarei manastiri
cu hramul Sfantul Prooroc Ilie, batandu-se primul tarus, iar prima sarja de beton s-a turnat, in partea Altarului, in 16 iulie.
Sfintirea locului a avut loc in 20 iulie, prin prezenta Preasfintitului
Serafim Fagarasanul, Arhiereu Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, din incredintarea Preasfintitului Justinian Chira, Episcop
al Maramuresului si Satmarului. Preasfintitul Serafim a fost inconjurat de un numeros sobor de preoti si credinciosi. Prima
caramida pe fundatie s-a pus in ziua de marti, 18 august, apoi s-a ridicat zidaria pana la nivelul geamurilor si s-a turnat
fundatia pentru casa.
Lucrarile au fost reluate in anul 1993, continuandu-se cu zidaria, cofraje
pentru bolti, plase de fier beton la bolti si ridicarea parterului la casa. In anul urmator, au continuat lucrarile la biserica.
Crucea pe Cupola s-a asezat in data de 2 noiembrie. Tot in cursul anului 1994 s-au cumparat 2 clopote si s-a ridicat o clopotnita.
In 1995 au fost reluate lucrarile la casa de lemn, simtindu-se nevoia de locuinte si mai ales de un Paraclis pentru rugaciune,
lucru care s-a si realizat. Paraclisul a fost sfintit de catre Preasfintitul Iustin Sigheteanul, dandu-i-se hramul Cuvioasa
Parascheva.
La o distanta de 200 de metri de manastire, in mijlocul padurii, s-a inaltat
un foisor din lemn pentru servirea mesei oficiale cu ocazia hramului, care poate adaposti 150 de persoane. O alta lucrare
realizata pe plan local cu mici cheltuieli: s-au facut 25.000 de bucati de caramida pentru un corp de casa asezat langa casa
de lemn, facand corp comun cu aceasta.
In anul 1996 s-au reluat in parte unele lucrari la biserica, facandu-se
instalatia electrica precum si geamurile, usile fiind de asemenea date in lucru, fiind sculptate in lemn masiv de stejar.
S-au continuat lucrarile la corpul casei din caramida, care cuprinde bucatarie, camera pentru alimente, trapeza, 3 bai, 2
beciuri, iar la nivelul superior camera oficiala si chilii pentru vietuitori.
Biserica, a carei constructie a fost finalizata, este masiva, spatioasa
si inalta. A fost construita din caramida, pe fundatie din bolovani de piatra, cimentati. Are forma de cruce si este compartimentata
in altar, naos si pronaos. Are un pridvor inchis si altul deschis. Altarul spatios este luminat de patru ferestre: doua pe
peretele din fata si cate una pe lateral. Naosul are absidele largi si adanci. Este delimitat de pronaos prin doi stalpi masivi
din beton care sustin si arcada boltii. in pronaos este balconul pentru cor. Pridvorul inchis are cate o camera pe stanga
si dreapta, pentru spovedanie si pentru scara de urcare in balcon. Catapeteasma este din lemn de stejar sculptat.
La o distanta de 30 de metri de biserica, se afla o cladire mare, etajata,
cu cerdacuri la parter si etaj, sustinute de stalpi din lemn. Este acoperita cu tigla. Ea adaposteste un mic paraclis pentru
slujbele de toate zilele si iarna, staretia, 16 chilii, trapeza, bucataria, magazii si un salon muzeu. La manastire a fost
construit si un frumos altar de vara.
Se poate spune ca toate realizarile facute pana in prezent sunt rodul jertfei
si al dragostei crestinesti a credinciosilor din zona, dar si a celor veniti din alte parti. Credinciosii din localitatile
din jurul manastirii, pe langa ajutorul banesc oferit, au luat parte ca voluntari la multe dintre lucrari, mai ales cei din
localitatile Fantanele, Valenii Lapusului, Peteritea, Coroieni, Draghia, Baba si Dealu Mare. Un sprijin deosebit a fost acordat
de catre domnul Ropan Gavril din Coroieni si domnul Filip Alexandru din localitatea Dealul Mare, care, in anul 1994, s-au
oferit a suporta cheltuielile pentru manopera punerii tablei pe acoperisul bisericii, cumparand si o parte din tabla si contribuind
la cumpararea clopotelor.
"Bunul Dumnezeu sa rasplateasca tuturor celor cunoscuti sau tainuiti pentru
dragostea aratata fata de acest asezamant, rugandu-i totodata sa ramana alaturi de noi pana la sfarsitul drumului inceput",
spun calugarii din obstea de la Dealu Mare, cu increderea ca vor face ceea ce trebuie pentru a implini visul ctitorului acestui
sfant asezamant, Parintele Paisie Cosma, trecut la Domnul in anul 2010.
Preasfintitul Iustinian, Episcopul Maramuresului si Satmarului, adreseaza
credinciosilor care vin la aceasta manastire un frumos cuvant arhieresc, care se regaseste si in brosura de prezentare a Manastirii
Sfantului Prooroc Ilie - Dealu Mare:
"Manastirile isi au un important rol si astazi in viata Bisericii. Rolul
pe care-l au manastirile este apostolatul. Apostolatul prin rugaciune, apostolatul prin cuvant dar mai ales, apostolatul cu
fapta. De aceea, datoria manastirilor este si astazi, in primul rand, sa cultive in sufletele credinciosilor setea de lumina
duhovniceasca si de viata curata, pe care am pierdut-o in clipa in care am pasit dincoace de pragul paradisului. Pentru a
cunoaste mai bine viata acestor oameni, a acestor umiliti ucenici ai lui Hristos, coborati-va pentru cateva clipe la pragul
chiliilor lor smerite si luati parte la ruga lor fierbinte si veti intelege atunci tot rostul vietii lor minunate. Veti vedea
cum si astazi, ca altadata, mainile lor se trudesc cu munca grea si sfanta, iar buzele lor inalta rugaciuni fierbinti catre
bunul Dumnezeu, la care cer ajutor si bunacuvantare pentru toti oamenii."
Manastirea Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul
Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli” (1875
Biserica de lemn din Dealu Mare, comuna Coroieni, județul Maramureș a fost ridicată în sec. al XIX-lea (1875). Are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Lăcașul nu figurează pe lista nouă a monumentelor istorice.
Localitatea Dealu Mare este atestată documentar din anul 1571, atunci când purta denumirea maghiară de „Uyffalu". De-a lungul timpului, această localitate
a purtat mai multe denumiri (Dilleofalva, Dalmare, Dalmar, Dalmareu, Dombhat) până la denumirea actuală de Dealu
Mare.
Biserica a fost ridicată în anul 1875 și are hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Pentru construcția acestui
lăcaș au fost folosite lemne de stejar așezate pe o fundație de piatră. Lemnele au fost tăiate și aduse de săteni
de pe dealurile care împrejmuiesc localitatea.
Pereții sunt tencuiți atât în interior, cât și în exterior (cu terasit alb). La sfârșitul
anilor ’80, s-au făcut reparații capitale ale bisericii, care au inclus, printre altele, și „tencuieli
exterioare cu praf de piatră și ciment alb". Aceste modificări sunt trecute ca necesare într-un memoriu justificativ,
trimis Arhiepiscopiei Ortodoxe din Cluj, și care specifică faptul că biserica cu pricina nu este declarată
monument istoric și de arhitectură. Lucrările de reparație au costat, la vremea respectivă, 98.400
lei.
Lucrările de izolare prin tencuială, menite să îmbunătățească confortul
termic ar fi afectat iremediabil multe porțiuni din lemn, din cauza umezelii și sufocării la care a fost supus
sub acea tencuială.[2]
„Ca să afli multe lucruri interesante despre această biserică, ar trebui dată
jos toată tencuiala care i-a fost aplicată. Însă mă tem că multe porțiuni din lemnul care compune
pereții se află într-o stare avansată de degradare, ținând cont de mediul umed și lipsit de oxigen
la care a fost supus".[3]
Acoperișul a suferit și el modificări. Dacă inițial biserica a fost acoperită
cu șindrilă, între anii 1960 și 1961, lăcașul a fost acoperit cu tablă zincată. Și în interior s-au făcut modificări.
Patru mari icoane vechi, pictate pe pereții bisericii, au fost acoperite de niște panouri din placaj, pe care s-a
pictat, încercând să se imite, într-o manieră grosolană, imaginile regăsite sub acestea.
Din patrimoniul mobil al bisericii fac parte câteva icoane pictate pe lemn, un potir din lemn și
câteva cărți de cult, printre care se remarcă „Noul Testament" al lui Simion Ștefan (din anul 1648) și „Octoihul Mic" (din anul 1898).
DEALU MARE
Biserici istorice mutilate de parohi
Ionuţ HOROBA
.jpg)
Puţini cunosc probabil faptul că în micuţa şi retrasa localitate Dealu Mare din
Ţara Lăpuşului există un lăcaş de cult care, la prima vedere, nu pare să ascundă nimic
interesant. O biserică acoperită cu tencuială de terasit alb, un aspect clasic, regăsit la foarte multe
"case ale Domnului" din Maramureş. Numai că biserica din Dealu Mare ascunde sub această tencuială un mic
secret, şi anume lemnul de stejar din care a fost construită acum peste o sută de ani.
Localitatea Dealu Mare este atestată documentar din anul 1571, atunci când purta denumirea maghiară
de "Uyffalu". De-a lungul timpului, această localitate a purtat mai multe denumiri, cum ar fi Dilleofalva, Dalmare, Dalmar,
Dalmareu Dombhat etc.) până la denumirea actuală de Dealu Mare. Biserica de aici a fost ridicată în anul 1875
şi a primit hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Pentru construcţia acestui lăcaş
au fost folosite lemne de stejar aşezate pe o fundaţie de piatră. Lemnele au fost tăiate şi aduse
de sătenii de atunci de pe dealurile care împrejmuiesc localitatea.
"Am auzit de la bătrânii satului că,
atunci când s-a lucrat la biserică, erau aduse lemnele de stejar de pe dealul mai mare, care se ridică lângă
sat. Aceste materiale au fost aduse cu ajutorul carelor, la care erau înjugaţi boi", a povestit părintele Cornel
Filip, actulul paroh al Bisericii "Sfinţii Arhangheli" Dealu Mare.
Din vechea biserică s-au păstrat câteva
cărţi şi obiecte de cult, care au o valoare incontestabilă, mai ales prin vechimea lor. Este vorba de
câteva icoane pictate pe lemn, un potir din lemn şi câteva cărţi de cult, printre care se remarcă "Noul
Testament" al lui Simion Ştefan (din anul 1648) şi "Octoihul Mic" (din anul 1898).
• Pereţii din lemn tencuiţi, icoane repictate pe placaj
Nu prea s-au întâlnit cazuri la bisericile din lemn din Maramureş ca pereţii să fie
tencuiţi atât pe interior, cât şi la exterior. Din câte se pare, această operaţiune s-a realizat la scurt
timp după ce a fost construită din lemn din stejar. Acest lucru este dovedit de faptul că într-un scurt istoric
al lăcaşului, semnat de părintele Petru Radu şi care datează din data de 23 septembrie 1972, se spune
că "biserica a fost construită din lemn cu temelia din piatră, pereţii fiindu-i tencuiţi atât în
interior, cât şi în exterior". Mai târziu, pe la sfârşitul anilor ’80, s-au făcut nişte reparaţii
capitale ale bisericii, care au inclus, printre altele, şi "tencuieli exterioare cu praf de piatră şi ciment
alb". Aceste modificări sunt trecute ca necesare într-un memoriu justificativ, trimis Arhiepiscopiei Ortodoxe din Cluj,
şi care specifică faptul că biserica cu pricina nu este declarată monument istoric şi de arhitectură.
Noile lucrări de reparaţie au costat, la vremea respectivă, 98.400 lei, după cum se arată în documente.
Şi acoperişului i s-au adus modificări. Dacă iniţial biserica a fost acoperită cu şindrilă,
între anii 1960 şi 1961, lăcaşul a fost acoperit cu tablă zincată. În interior s-au făcut iarăşi
nişte modificări interesante, însă, oarecum, de prost gust. Patru mari icoane vechi, pictate pe pereţii
bisericii, au fost acoperite de nişte panouri din placaj, pe care s-a pictat, încercând să se imite, într-o manieră
grosolană, imaginile regăsite sub acestea.
• Lucrările de tencuială, fatale
De ce a fost nevoie să fie tencuită o biserică ridicată din lemn, care putea să
rămână aşa cum au rămas atâtea alte lăcaşuri de acest gen în Maramureş? Răspunsul
la această întrebare este dat de către arhitectul Nils Auner, preşedintele Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice
Maramureş, care a investigat biserica din Dealu Mare. Acesta a spus că, mai mult ca sigur, credincioşii au
recurs la tencuirea lemnului lăcaşului lor de cult din raţiuni de confort.
"Fiind o zonă recunoscută
pentru temperaturile foarte joase înregistrate în timpul iernii, cu siguranţă era un chin să înduri acest regim
termic în interiorul unei biserici din lemn, pe unde frigul se strecura printre crăpăturile apărute după
ce lemnul s-a uscat. De aceea cred că s-a trecut la izolarea prin tencuială", a explicat Nils Auner.
El crede,
totodată, că aceste lucrări ar fi afectat iremediabil multe porţiuni din lemn, din cauza umezelii şi
sufocării la care a fost supus sub acea tencuială.
"Ca să afli multe lucruri interesante despre această
biserică, ar trebui dată jos toată tencuiala care i-a fost aplicată. Însă mă tem că multe
porţiuni din lemnul care compune pereţii se află într-o stare avansată de degradare, ţinând cont
de mediul umed şi lipsit de oxigen la care a fost supus", adaugă arhitectul.
Acesta se declară sceptic
că s-ar mai putea face ceva pentru restaurarea acelei biserici. Asta şi din cauza lipsei acute de finanţări
acordate acestui domeniu, costurile estimate pentru o restaurare ca la carte fiind estimate la aproximativ 5 miliarde lei
vechi. "E foarte greu de crezut că se pot obţine aceşti bani, în condiţiile economice actuale, mai ales
că statul român nu a fost niciodată darnic cu investiţiile culturale sau de patrimoniu", susţine Nils
Auner.
|
