(Harta Maramuresului in 1918)

Dupa cucerirea romana, acest spatiu locuit de triburile dacilor liberi a evoluat o vreme independent, opunānd rezistenta in spatele unei redute naturale aproape impenetrabile. Pe parcursul primului mileniu, locuitorii din aceasta zona au trebuit sa faca fata valurilor de popoare migratoare. Cu siguranta, in acest interval de timp s-a cristalizat constiinta pastrarii cu orice pret a traditiilor si a mostenirii culturale. Inversunarea a luat chip de lege stramoseasca in asemenea masura incāt, la inceputul secolului al XX-lea, cercetatorii romāni si straini au descoperit aici, cu uimire, “daci coborāti de pe Columna lui Traian”.

“Maramuresul e un tinut care rapeste de la inceput pe cercetator. Infatisarea satelor cu bisericile lor gotice, de lemn, vechi de sute de ani; infatisarea gospodariilor simple, dar placute; manifestarile credintei si a diferitelor momente de viata, in traditii vechi, multe cu inteles inca de nepatruns; vechile institutii politice, chinezatele si voievodatele, transmise urmasilor in interesante organizatiuni si traditii de casta; viata bisericeasca cu institutii religioase, ca vladicia ortodoxa a Perilor, infiintata in 1391 de Patriarhul Antonie al Constantinopolului la cererea voievozilor Drag si Balc; viata pacurareasca, cu expansiunea ei pāna in mijlocul Poloniei si Cehoslovaciei de azi, cum ne arata in primul rānd documentele etnografice si toponimice; bogata si frumoasa poezie populara; graiul scurt si raspicat, impletit cu cuvinte a caror origine este inca o taina; multe mestesuguri ce ne arata o veche cultura populara, si, la fine, māndra infatisare a taranului romān de aici, cu sufletul sau vesnic impresionat de natura – iata tot atātea enigme, care sunt tot atātea probleme pentru viitor” (Gh. Vornicu, citat de Demeter, Marin, 1935, op. cit., p. 14-15).

- Prima atestare documentara a Tarii Maramuresului dateaza din anul 1199.

- Pāna in secolul al XIV-lea, regiunea se numea Voievodatul Maramuresului, era condusa de voievozi locali si organizat in cnezate de vale.

- Dupa instaurarea feudalismului, sub administratia maghiara, Maramuresul devine comitat, cu resedinta la Sighet. Se invecina cu Galitia, Bucovina si comitatele Bereg, Ugocea, Satmar, Solnoc-Dabāca si Bistrita.

- In 1538 (dupa victoria otomana asupra regatului maghiar -batalia de la Mohacs, din 1526) Maramuresul intra in componenta voievodatului Transilvaniei.

- Dupa 1688, devine parte a Imperiului Habsburgic.

- La sfārsitul secolului al XIX-lea, tinutul era impartit in zece subdiviziuni administrativ-teritoriale: Rahau, Taras, Teceu, Hust, Dolha, Boureni, Sighet, Ocna Sugatag, Dragomiresti si Viseu de Sus.

- La Conferinta de Pace de la Paris (1919), partea nordica a Maramuresului este atribuita Cehoslovaciei (intrānd ulterior in componeneta Ungariei – 1939, URSS – 1945 si Ucraina – din 1991).

- In perioada interbelica, Maramuresul – restrāns la teritoriul dintre Carpatii Nordici si Tisa – a functionat ca un judet cu resedinta la Sighet. Se invecina la vest cu judetul Satu Mare, la est cu judetele Radauti si Cāmpulung, la sud cu Nasaud si Somes, iar la nord cu Cehoslovacia si Polonia.

- La 6 septembrie 1950, prin reorganizarea administrativ-teritoriala, vechea Tara a Maramuresului intra in componenta regiunii Baia Mare (care includea si actualul judet Satu Mare).

- In februarie 1968 se revine la impartirea teritoriala pe judete. In componenta noului (si actualului) judet Maramures sunt incluse, alaturi de vechea Tara a Maramuresului (jumatatea de sud a Maramuresului Istoric), Tara Chioarului, Tara Lapusului si Tara Codrului (partea de est). Sighetul este ridicat la rang de municipiu, insa Baia Mare ramāne municipiu resedinta de judet, care va evolua, dupa anul 2000, in Zona Metropolitana Baia Mare.

maramures3

(Judetul Maramures, dupa 1968)

- Actualul judet Maramures se intinde pe o suprafata de 6.215 kmp si are o populatie de 510.110 locuitori (la recensamāntul din anul 2002). Se invecineaza cu judetele Satu Mare, Salaj, Cluj, Bistrita-Nasaud si Suceava, respectiv Ucraina (la nord).

Consideratii etimologice

Intr-o exegeza etimologica pentru numele rāului Mures, istoricul A. D. Xenopol precizeaza ca Maris este o derivare scitica a radacinii arice *mar = apa, de unde sanscritul mara, celticul mor, goticul marei, latinescul mare, slavicul mare, litvanul mares. De aici s-ar fi format termenii Maris (Mures), dar si Marsala, rāu si oras in Sicilia, precum si Mara, pārāu in Maramures. In final conclu­zioneaza: “Suntem nevoiti sa admitem ca si Tisa, in prelungirea ei superioara de la revarsarea Muresului in ea, purta pe atunci numele generic de Maris = Mures, care duplificāndu-se cu celalalt rāusor din acea tara, Mara, ce si astazi poarta acel nume, dadu nastere numelui tarii udate de ambele aceste doua cursuri de apa” (Istoria rom. din Dacia Traiana, I., 1925, cf. Gh. Pop, Elemente neologice in graiul maramuresean, Cluj, 1971).

Teoria porneste, evident, de la forma actuala a termenului “Maramures”, care, la prima vedere, este compus din Mara si Mures, numele a doua rāuri cunoscute de pe teritoriul Romāniei. Xenopol este primul exeget ce incearca o astfel de constructie, pe care, insa, nici un document sau marturie nu o confirma. Tache Papahagi combate noua directie, pe considerentul ca “nu vedem cum putem inlatura dificultatile geo­grafice ce s-ar opune: dinstanta dintre Mures sau dintre izvoarele acestuia si dintre Mara e prea mare, pentru ca, la rigoare, sa ne gāndim ca aceasta portiune sa fi fost numita Maramures – adica tinutul cuprins intre Mara si Mures. Pe lānga acesta, am putea releva si faptul ca, pentru o atare denumire, s-ar fi putut recurge mai degraba, la una dintre celelalte doua vai ale Maramuresului sau chiar la Tisa. Totusi, desi greutatile sunt evidente, identitatea formei Mara – din Maramures nu poate fi trecuta cu vederea. Numele Mara face parte cu siguranta din toponimia veche, autohtona a regiunii si el trebuie pus alaturi de Tisa si Iza” (Grai…, 1925, p. 156-157).

Daca admitem ca avem de a face cu un termen compus, primul ele­ment,”mara”, fie se refera la rāul Mara, fie este un derivat al radicalului *mar (= apa). Dificultatile incep o data cu analiza semantica a celui de-al doilea termen – “mures”. Prelungind teoria lui Xenopol, am putea obtine urmatorul scenariu:

Un prim argument de ordin istoric ne parvine de la Al. Filipascu (1940): “…in conflictul neintrerupt care a existat intre stapānii Daciei si noul popor navalitor, o parte din cei biruiti si alungati trebuie sa fi cautat refugiu in Maramuresul aparat de munti si de codri seculari. Repetarea deasa a acestor conflicte a inmultit peste masura numarul locuitorilor umplānd pāna si coamele muntilor celor mai inalti cu asezari omenesti” (p. 18). Si in continuare: “Ramasitele dace si-au organizat in Maramures o patrie noua, o Dacie libera, pentru apararea careia au construit o multime de cetati…” (p. 19). Regruparea ar fi avut loc, in mod firesc, dincolo de Gutāi si Ignis, stabilindu-si tabere de-o parte si de alta a rāului Mara. In zona, sa nu uitam, salasluiau triburile de Costoboci si Cistoboci. Deci nou venitii erau “venetici”, straini, chiar daca faceau parte din acelasi regat / imperiu. Acestia din urma proveneau, majoritatea, din tinutul trecut prin foc si sabie de legiunile romane: asezarile de pe Mures (Sebes, Orastie, Gradistea, Simeria, Deva, Brad, Gurasada – localitati situate in prezent in judetul Hunedoara si partea sudica a Apusenilor). In acesta regiune transilvaneana era organizat “centrul de comanda” a regatului geto-dac. Nu e exclus ca denumirea generica a refugiatilor sa fi fost “moriseni” / “moroseni” / “muraseni” (cei din / de pe Mures).

Daca analizam hartile din Atlasul Lingvistic Romān (vol. I, 1969, Editura Academiei), vom constata ca toti locuitorii de pe valea Marei isi spun exclusiv “moroseni” / “moruseni” / “moraseni”, in timp ce pe valea Izei si Viseului s-a inregistrat apelativul “maramuraseni” (“maramoroseni, “maramorāseni”).

Mai tārziu, al doilea aliniament de aparare si organizare militara, s-a asezat pe relatia Satmar (Oas) – Seget (Sighet) – Tisa (Isa / Iza). Astfel, s-au construit numeroase cetati de aparare la Balesti, la Baranica, pe valea Bārjavei, la Apsa, pe dealul Cremenita, la Oncesti, la Bārsana (cetatea lui Dragus), la Cuhea, la Sarasau, in locul numit Poarta de fier (vezi Al Filipascu, op. cit., p. 19). Asa se explica faptul ca s-a atestat termenul de “morosan” si in localitatile Iapa – Sighet, Sapānta, Rona de Jos si Ieud (ALR, h. 4). Cu alte cuvinte, termenul de “murasean” / “morosean” s-a generalizat asupra tuturor locuitorilor din tinut. O marturie importanta in acest sens o avem de la etnologul Ion Muslea, care a intreprins cercetari folclorice in Tara Oasului, in primele decenii ale secolului al XX-lea. Acesta a consemnat o marturie referitoare la confruntarea sāngeroasa, din anul 1717, dintre maramuresenii condusi de protopopul Borsei, Lupu Sandor, fost capitan a lui Rakoczy si o armata formata din 10.000 de tatari (batalia s-a dat in strāmtoarea Cheia de sub Prislop si au fost nimiciti peste 8.000 de tatari, inclusiv fiul hanului): “Batrānii o spus ca la Borsa o luat cununa de la-mparat, de la ala a tatarelor, murasenii i-o luat-o” (cf. I. Datcu, 1968, p. XXXI).

E foarte putin probabil ca osenii sa-i numeasca pe locuitorii din acest tinut “muraseni” (sau bastinasii sa-si spuna “moroseni”) pornind dela numele rāului Mara (in acest caz am avea “mareni”). Faptul ca cei de pe Iza si Viseu isi spun maramuraseni / maramoroseni ar trebui pus in relatie cu termenul marmara > maramar (apa amara, apa cu sare, slatina, moratura), care a derivat pe de o parte in Marmatia, respectiv mar(a)mor +suf. -es.

O alta dovada a ipotezei este data, involuntar, chiar de T. Papahagi, care precizeaza ca particularitatile fonetice din Maramures corespund cu cele din regiunile muresene din Transilvania (op. cit. p. 130). Astfel, forma “moresan” in loc de “muresan” se datoreaza pronuntiei lui “o”, in loc de “u”, la fel ca si bosāioc, fondament, poroncesc (idem, Fonetica, p. 133).

Nu e de neglijat nici incidenta toponimului Muras consemnat in folclorul maramuresean: “Muras, Muras hāndauas / Nu pazi, nu tulbura / Ca-i māndru pa fata ta / Si ma tem ca s-a-nneca” (Tiplea, 1906, p. 478, t. 94). In aceiasi colectie: “Audzāt-am o minciuna / Ca Murasi-i apa buna, / Cine bea, tati sa cununa. / Blem, māndrut, sa bem si noi / Sa ne luam amāndoi” (p. 193, t. 15). Sau “Muras, apa curgatoare,/ Daca ai si vorbitoare / Eu numa te-as intreba / Am parte de bine-or ba? / Ca de n-am parte de bine / M-as zvārli, Muras, in tine” (Stetco, 1990, p. 145, t. 187, Borsa).

E greu de precizat la care rāu se face referire in textele folclorice locale: la numele vechi al Tisei (cf. Xenopol), la o denumire alternativa a rāului Mara data de muresenii pribegiti – o varianta care merita atentia – , la denumirea medievala a Marei, consemnata in Diplome (Maramoris) – probabil o consecinta a acestei alternante — , sau la rāul din podisul transilvan?

Nu putem sa trecem cu vederea identitatile de ordin lingvistic, folcloric si toponimic corespunzatoare Maramuresului si tinutului Padurenilor din Hu­nedoara. In lexicul celor doua regiuni se regasesc termeni ca bai, baier, calapar, fermecatura, gazda, hazna, iosag, inverigat, a jalcui, modru, strec, tau, teleaga, tipau etc. Apoi motivul pastoral “ciobanul care si-a pierdut oile”, motivul “trei cocosi negri”; textele folclorice se evidentiaza prin incidenta covārsitoare a regimului metric de 7/8 silabe, desi padurenii se situeaza in partea de sud a Transilvaniei, unde regimul de 7/8 alterneaza semnificativ cu regimul de 5/6 (v. Emilia Comisel, Antologie folclorica din Tinutul Padurenilor, Buc., 1964).

Alte teorii privind etimologia termenului Maramures

■ (Rāul) Mara + murus (zid de piatra). Daca ramānem in zona teoriei care vorbeste despre retragerea spre nord a “muresenilor” si corelam acest aspect cu una dintre denumirile consemnate in Diplome: “Maramurus”, putem adauga supozitia ca numele tinutului ar fi fost dat de cei care veneau dinspre sud, ca fiind “tara strabatuta de rāul Mara si inconjurata, ca o cetate, de pereti (murus) de piatra (munti)”, adica Maramurus. De mentionat ca termenul “mur” (“mururi”), cu sensul de “temelia casei” sau “zidul de sub casa”, a fost atestat in Berbesti si Sapānta in a doua jumatate a secolului al XX-lea, iar cu sensul de “zid” (din piatra), in Bārsana si Oncesti (ALR, h. 248). Cu certitudine ca in vechime acest cuvānt avea o raspāndire mult mai extinsa.

■ (Rāul) Mara + rad. sl. *mor (rāu). In opinia lui N. Draganu, primul termen, Mara, este numele rāului si privine de la “Maria”, numele posesoarei (rāul Mariei = Mara). Al doilea element, nicidecum explicat prin Maros = Mures, “poate fi un derivat cu suf. -es al radicalului slav *more, insemnānd probabil rāuri cu revarsari frecvente, in urma carora s-au format lacuri” (N. Draganu, Romānii din veac. IX-XIV pe baza toponimiei si onomasticii, 1933, p. 391). Daca deja Mara se traduce prin “rāul Marie”, nu vedem de ce ar mai fi fost necesar sa se adauge cuvāntul slav “mor”, tot cu sensul de “rāu”. Sau al doilea element, continua Draganu, este tot un nume de persoana (fiul Marei / Mariei) – pe considerentul ca multe nume topice din Maramures isi au originea in nume de persoana (Budesti < Bud, Desesti < Desimir, Dragomiresti < Dragomir, Moisei < Moisa etc). Ideea este impartasita si de Gh. Pop (op. cit.). Sa admitem ca al doilea element se refera la un Moris / Mores sau Maris, ca fiind fiul Mariei, deci mostenitor al aceluiasi rāu Mara. E greu de crezut ca aspectul e relevant pentru locuitorii de pe Iza, Viseu sau cei de pe partea dreapta a Tisei.

Mara + Maris (legenda). Desi mitologia Maramuresului este extrem de bogata, pāna astazi nu s-a consemnat vreo legenda care sa confirme / infirme teoriile de mai sus. Exceptie face Calendarul Maramuresului (nr. 5-6, 2007) ce noteaza o presupusa legenda etimologica a tinutului: Un oarecare Maris, “cu cohorta lui”, si-a stabilit tabara in tinutul nordic al Daciei, sub muntele Gutāi. S-a indragostit de o localnica pe numele Mara. Insa aceasta nu i-a impartasit dragostea si, de teama sa nu fie capturata, s-a sinucis cu un pumnal. Romanul, de durere, a procedat la fel. “Unde au fost gasite cele doua trupuri, locul a fost numit Poiana Marei si a lui Maris, dupa ani Maramaris, azi Maramures” (p. 446-447, col. A. Somcutean). Dupa toate probabilitatile, textul e o plasmuire de data recenta.

■ < Marus / Maurus (numele primului descalecator). Canonicul I. Bunea il deriva din “Marmore, un Marus din neamul lui Maurus”, care ar fi fost primul descalecator si de la care si-ar fi luat numele rāul Mara si familia Maris. Acesta se bazeaza pe actele Patriahiei din Constantinopol (din anii 1390-1400), in care Moldova se numea Maurovlahia, ce ar insemna “tara vlahilor originari din Maramures” (cf. A. Filipascu, 1940, p. 17). Din pacate teoria nu e intarita de alte documente prin care Dragos sau Bogdan (voevozii maramureseni descalecatori in Moldova) sa fi avut si un apelativ Marus sau Maurus.

Marimorusa = “mare moarta”

In opinia lui N. Densusianu (1913) si I. Martian (1924), termenul provine din cuvāntul Marimorusa, care in limba cimbrilor inseamna “mare moarta” (cf. Plinius, Hist. Nat. L.IV.C.13), nume ce s-ar fi dat Maramuresului din cauza maselor de ape care inainte de era neolitica acoperea intregul ses al Panoniei, pāna in Muntii Bucovinei (v. N. Densusianu, Dacia Preistorica, 1913; Maior I. Martian, Ardealul istoric si toponimic, 1924). Argumentele constau in atestarea numelelor Mortua, Mortva si Mortua Magna, sub care figureaza in unele docu­mente medievale niste mlastini situate intre bazinele Dunarii si Tisei (cf. A. Fili­pascu, 1940, p.17). Teoria lui N. Densusianu ar putea capata un imbold daca s-ar lua in consi­derare dovezile geologice, respectiv bogatele zacaminte de sare din regiune (Ocna Sugatag, Costiui etc), care au prilejuit un comert intens inca din anti­chi­tate (transportul se facea folosindu-se reteaua hidrografica).

■ Rāul Mara = Maramoris. In preambulul celebrei lucrari “Diplomele maramuresene” (1900), I. Mihaly opina: “Comitatul si-a luat denumirea dela rāul Mara, care se varsa in rāul Iza si care se numea in secolul al XIV-lea Maramoris (v. diploma din 1349). De unde are numele rāul? Sunt multe si felurite explicatii. E de primit ca acest nume ne-a ramas dela popoarele antice ale Celtilor si Dacilor, dela care am mostenit nu­mele rāurilor Tisa, Iza, Taras, Somes, Mures etc” (op. cit. p. 2). Tache Papahagi a comentat, 25 de ani mai tārziu, aceasta supozitie: “In caz ca aceasta formula (“fluviul Maramorosii”) e chiar denumirea rāului Mara, atunci numele Maramures de astazi ar fi insusi numele rāului, iar cel al rāului Mara de astazi, ar urma sa-l consideram ca o forma injumatatita din prima” (Graiul si folklorul Maramuresului, 1925, p. 156-157). Teoria e pertinenta si are acoperire in documentele medievale. In plus, este dovedita atractia localnicilor de a reduce cuvintele la radicalul din care au fost derivate (Mari’ < Marie, Ilea’ < Ileana, ma’ < mama, ta’ < tata, tra’ < a trage, fa’ < a face; deci, in acest context, numele rāului Maramoris ar fi putut deveni Mara). Totusi este ciudat cum numele unui rāu (Mara), afluent pentru Iza, sa fi dat numele tinutului, cānd rāul Tisa ar fi fost indreptatit sa aspire la acest statul onorabil. Numai daca nu avem de a face cu un rāu a carei apa juca un rol important, in riturile magice si religioase din vechime, pentru intreg tinutul.

Marmura, Marmure > mar(a)mure. A doua teorie propusa de Mihaly de Apsa se refera la derivarea din cuvāntul “marmure”, cu un “a” intercalat, precum in cazul “arma” > “arama”. Argumentul consta in existenta unor cariere de marmura la Borsa, Sacel, Repedea etc. O prima problema ar fi identificarea unui numar cāt mai mare de cuvinte in subdialectul maramuresean care s-au format respectānd aceasta regula fonetica. Apoi ar trebui aflat daca, intradevar, exploatarea depozitelor de marmura din regiune au reprezentat la un moment dat un interes deosebit, fie pentru localnici, fie pentru straini (cum s-a intāmplat in cazul salinelor).

Marmatia. O pista invocata, dar nefructificata indeajuns, este denumirea de Mar­matia ca sinonim pentru “Maramures”. I. Mihaly o foloseste ca un argument pentru derivarea din “marmure”: “Dupa Bonficiu (Dec. I., Lib. I) tinutul nostru se numea in timpuri antice Marmatia“, iar Tache Papahagi il aminteste, cu regretul ca nu-l poate explica: “Oricum, originea formei Maramures ramāne necunoscuta, dupa cum pe de alta parte, nu vedem ce indrumare s-ar putea da numirii de Marmatia sub care acest tinut mai e cunoscut” (op. cit. p. 157). Probabil acest termen ar trebui corelat cu “definitiile de cancelarie” date unor teritorii locuite de triburi compacte, gen Galitia, Pocutia, Elvetia, Croatia… (asa cum neamul carpilor a dat numele Carpatilor). In acest caz, ar trebui identificat numele misteriosului trib care a salasluit in acest tinut la un moment dat si care a intrat in contact, in mod decisiv si semnificativ, cu alte triburi sau popoare antice. Radicalul *mar (apa) nu pare a ne fi de folos. Ipoteza lui Mihaly iarasi nu pare a rezista, din moment ce cuvāntul “marmura” este de sorginte latina (marmor, -oris), ori termenul trebuie sa fie neaparat preroman.

Mar (amar) > marmarais (cel mai amar). Al. Filipascu noteaza, ca o curiozitate, ca evreii stabiliti in zona (constituiti intr-o comunitate puternica in secolul al XIX-lea) au incercat sa-l derive din cuvāntul ebraic “marmarais”, ca forma superlativa a adjectivului mar = amar (op. cit. p. 17). Evident, in acest caz, este vorba de o asemanare fonetica. Singura corelatie ar fi tot legata de depozitele de sare: in zona avem “slatina” = apa cu concentratie mare de sare, sau “apa amara” (in opozitie cu “apa dulce” a izvoarelor sau rāurilor). Am putea avea “mar-amar”/ “mara-mar” / “mar-mara” (unde mar e radacina de la apa, iar (a)mar e adj. amar, din lat. amarus), cu sensul de “apa amara”, dupa cum s-a format numele marii Marmara. De aici (Mar-mara >) ar fi putut deriva termenul “Marmatia” (tara cu apa amara, referitor la izvoarele de slatina), sau ar fi dezvoltat in timp o forma de genul “maramar”, care a evoluat spre “maramor” sau “maramur”. (Dorin Stef)