II. 3 Localitatea Târgu Lăpuş în Epoca Medievală

Marile migraţii din secolele IV-VIII de pe teritoriul României au grăbit desăvârşirea procesului de etnogeneză românească şi trecerea le Evul Mediu.

În perioada de cristalizare a Evului Mediu timpuriu societatea românească era organizată în obşti săteşti de diferite dimensiuni aşezate în numeroasele depresiuni din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Din aceste obşti săteşti au rezultat ţările şi voevodatele, ele s-au unit pentru aşi sporii puterea militară şi politică. Ele erau conduse de voievozi iar dimensiunile erau diferite şi închideau de jur împrejur Transilvania (Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegulşui, Ţara Zarandului, Ţara Oaşului, Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi Ţara Maramureşului.

Una din ţările care întregeau şirul „ţărilor” Ultrasilvaniei era şi Ţara Lăpuşului, situată în nordul Transilvaniei între Ţara Chioarului (vest), Ţara Maramureşului (în nord) şi Ţara Năsăudului (în sud).

Terra Lapus este atestată documentar în 1315 „quod Terra Lapus vocata” şi s-a dezvoltat din uniunea obştilor săteşti de pe valea Lăpuşului. Centru acestei ţări îl constituie satul Lăpuş devenit ulterior târgul Lăpuşului.

Localitatea Târgu Lăpuş este atestată documentar la 1291 sub denumirea de poss Lapus.Până la 1400 au fost atestate documentar 16 localităţi lăpuşene. La mijlocul secolului al XIV-lea doar 16,2% din aşezări sunt pomenite în documente, numărul lor devine mult mai mare după 1351, 83,8%.

Atestarea documentară a localităţii Târgu Lăpuş este cu siguranţă mult mai târzie decât denumirea râului care o străbate.

Numele Ţării Lăpuşului cât şi centrului acesteia derivă de la râul Lăpuş atestat documentar în 1070 „Lapus et fluenta Samus.. În anul la care am făcut referire a avut loc un atac masiv al cumanilor împotriva Ungariei în vremea regelui maghiar Solomon (1063-1074) „…la întoarcere după trecerea pârâului Lăpuş şi a râului Someş, oastea regelui Solomon, adunată în grabă, porneşte împotriva invadatorilor.Cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară a întâmpinat rezistenţa populaţiei româneşti care s-a aliat cu pecenegi.

Ocuparea Transilvaniei de către regii arpadieni a dus la formarea comitatelor pomenite documentar cu primii ani ai secolului XII (Bihor şi Timiş) iar în a doua jumătate a aceluiaşi secol sunt pomenite printre altele Dăbâca (1164) şi Solnoc (1166).

Comitatele reflectă întărirea stăpânirii maghiare în Transilvania, românii păstrându-şi vechile instituţii cu precădere în acele ţări.

Comitatul Solnocului condus de comitele Fülo de Solnoc avea o mare întindere în componenţa sa intrând şi zona Lăpuşului, istoricul maghiar Kadar I. pomenind la anul 1291 o parohie romano-catolică .

Aşezarea maghiarilor în Ţara Lăpuşului s-a făcut cu precădere în localitatea Târgu Lăpuş şi Dămăcuşeni şi ulterior pentru exploatarea minereurilor la Băiuţ.

Moşia Lăpuşului a fost donată de regele Andrei al II-lea fiului palatinului Ungariei Dënes (Dionisie) Banffy şi urmaşilor acestuia în secolul al XIII-lea.

Voievodul Vasile al Transilvaniei la începutul secolului al XIV-lea a luat localitatea de la fii lui Dënes pentru o perioadă scurtă de timp pentru că Carol Robert de Anjou a cedat în 1315 Lăpuşul familiei Banffy.

În 1325 între fii lui Dënes s-a făcut împărţirea moşiei iar Districtul Lăpuş i-a revenit lui Tamas Banffy.

La 1500 urmaşii a lui Tamas Banffy, au vândut partea lor domnului Moldovei Ştefan cel Mare şi fiului acestuia Bogdan care stăpâneau cetatea Ciceului.Cetatea Ciceului se află la 20 km nord-est de oraşul Dej şi este atestată documentar la sfârşitul secolului al XIII-lea. O dată exactă a construirii acestei cetăţi nu avem până astăzi, singurul indiciu este acela că din cetate voievodală a devenit la sfârşitul secolului al XIV-lea cetate regală condusă de un castelan.

Istoria localităţii este legată de la Sfârşitul secolului al XV-lea şi până la mijlocul secolului al XVI-lea de istoria cetăţii şi domeniului Ciceului, după ce iniţial a făcut parte din comitatul Solnocului Interior.

Regele Ungariei, Matei Corvin, după reglementarea relaţiilor maghiaro-moldovene a cedat cetatea Ciceului domnitorului Ştefan cel Mare (1475) ca loc pentru adăpost. Domnul Moldovei în a doua jumătate a secolului XV-lea deţinea în Transilvania trei cetăţi. Ciceul, Cetatea de Baltă şi Unguraşu, având în frunte câte un pârcălab sau castelan (1495- Grumaza şi Petru şi 1519 Ladislau Parcolab..

Urmaşii lui Ştefan au avut stăpânirea efectivă a cetăţii Ciceu, inclusiv în vremea lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), timp în care a fost condusă de pârcălabul Gheorghe. Domnul moldovean s-a amestecat în luptele interne din Ungaria care după înfrângerea de la Mohacs a devenit teatru luptelor fratricide. În primii ani ai domniei lui Petru Rareş, acesta l-a sprijinit pe Ioan Zapolya, cu care în 1529 a încheiat un tratat de alianţă. Din cauza acestui tratat Ferdinand de Habsburg i-a luat lui Rareş cetatea Ciceului, generând teatrul operaţiunilor militare din Ardeal.

Sub conducerea lui Danciu şi Barboski la 17 iunie 1529 o parte a trupelor moldoveneşti au trecut pe la Câlibaba în Maramureş de unde au coborât pe valea Lăpuşului unde li s-a alăturat cete de lăpuşeni continuând drumul spre Ciceu. Armata regelui Ferdinand a părăsit asediul Ciceului, fapt pentru care Rareş şi-a schimbat politica trecând de partea lui Ferdinand care-i lasă cetatea şi restul posesiunilor din Ardeal.

În 1538 soarta lui Petru Rareş a fost hotărâtă de trădarea boierilor şi atacurile turcilor fiind nevoit să renunţe la tron şi să se refugieze împreună cu familia (doamna Ruxandra şi copiii) timp de 18 luni în cetatea Ciceului.

Petru Rareş şi-a reluat a doua domnie în 1541 după ce în prealabil în 1540 s-a deplasat la Constantinopol de unde a primit acordul sultanului.

Cetatea Ciceului a rămas sub stăpânirea Moldovei până în 1561 cu unele întreruperi, când a fost ocupată de imperiali (1540-1544) iar zidurile incintei au fost dărâmate din ordinul acestora în 1544.

Domeniul cetăţii Ciceului a avut o suprafaţă de peste 1200 km² , limitat la nord de localităţile Târgu Lăpuş şi satul Rogoz, la vest de Ileanda, la est de Suciu de Sus iar la Sud est de domeniul Unguraş. Conscripţia din 1553 ne dă satele care aparţineau domeniului Ciceului: Baba, Baţa, Poiana Blenchi, Bârsău, Ciceu-Giurgeşti, Ciceu-Hăşmaş, Ciceu-Mihăieşti, Ciceu-Corabia, Dăbăceni, Ambriş, Gâlgău, Ganciu, Goştila, Cighişul de Sus, Ileanda Mare, Tirlişua, Câţcău, Căpâlna, Căşei, Rugăşeşti, Coldău, Chireu, Leleşti Mica, Mănăştur, Muncel, Negrileşti, Urişor, Uriul de Sus, Orman, Reteag, Suciu de Sus, Suciu de Jos, Vima Mare, Borcut, Văleni, Poiana Porcului, Dămăcuşeni, Drăghia, Lăpuşul Unguresc (Târgu Lăpuş), Dobric, Libotin, Maşca (Răzoare) Rogoz, Rohia şi Szaszmezeu (dispărut.) În timpul generalului Gheorghe Basta au fost arse două localităţi din zona Lăpuşului, Cufoaia şi Dobriţănaş.

La începutul secolului al XVII-lea localitatea Târgul Lăpuş a fost posesiunea: în 1607- principele Sigismund Rakoczi; în 1608 – principele Gabriel Bathory a dăruit această moşie cu localitatea Dămăcuşeni lui Deregnajai Ferenc pentru 15000 fl.

În 1612 proprietarii comunei erau Szilagyi Ianoş, Putnaky Ianoş, Iancso Pal. Conform aceluiaşi istoric maghiar principele Barcsai Akoşi dă în 1659 moşia Lăpuşului în zălog familiei Torna Istvan din Cristurul Ciceului pentru 1500 taleri, pentru a putea plăti tributul către Poartă. În 1652 localitatea este prădată de trupele lui Barcsai care a venit să apere Lăpuşul împotriva polonezilor, iar în 1661 zona este pustiită de tătari.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea ţinutul Lăpuşului a aparţinut domeniului Cătinei iar între 1694-1702 este proprietar asupra unei părţi din comună Mihai Apafy, în 1714 când familia Apafy se stinge fără urmaşi proprietatea trece la fisc.

Ocuparea Transilvaniei de către Habsburgi a adus modificări semnificative din punct de vedere politic, administrativ, economic şi religios. Din punct de vedere religios trecerea unei părţi a românilor la catolicism a schimbat soarta românilor transilvăneni care începând cu secolul al XVIII-lea se vor lansa în lupta pentru emancipare naţională având o elită românească.

Aducerea armatei imperiale în Ardeal şi obligaţiile de întreţinere la care s-a adăugat abuzurile acesteia s-a ajuns la părăsirea satelor aşa cum s-a întâmplat la Târgu Lăpuş unde exista „50 de case pustii şi 17 fugiţi.La sfârşitul secolului al XVII-lea a luat o mare amploare haiducia, numele cel mai cunoscut este Grigore Pintea (1660-1703) supranumit Viteazul fiul unei familii de ţărani iobagi din localitatea Măgoaja (azi jud. Cluj) decizia de a deveni haiduc a venit după ce ţăranul Grigore vrăjit de istoria povestită de mama lui (provenea dintr-o familie de ţărani liberi din Maramureşul voievodal) a străbătut zeci de localităţi din Transilvania pentru a vedea cu ochii lui starea naţiunilor şi a deprinde tainele slovelor.

Haiducul şi-a format o ceată de 4000 de pedestraşi şi 800 călăreţi recrutaţi din satele lăpuşene, chiorene şi maramureşene participând la răscoala lui Francisc Rakoczi al II-lea (1701-1711) îndreptată împotriva habsburgilor. Locurile preferate ale haiducului care i-au servit ca adăpost au fost cele din Munţii Gutâiului şi Şatra, de aici tradiţia orală care a creat toponime: Poiana Pintii, Valea Pintii, Fântâna Pintii, şi Şatra Pintii .

Haiducul a căzut la 12 sau 14 august 1703 împuşcat la asediul oraşului Baia Mare dar amintirea lui rămâne neştearsă pe aceste meleaguri unde s-au creat legende poveşti doine şi balade .

Localitatea Târgu Lăpuş şi în timpul stăpânirii habsburgice, centrul administrativ al zonei fiind menţionat în conscripţiile din 1698 şi în cele din 1703, 1718, 1721, 1733, 1750. Trecerea românilor la unirea cu Biserica Romei are loc şi pe valea Lăpuşului, conscripţia din 1760-1762 făcută pe comitate menţionează în Ţara Lăpuşului 28 de sate cu 614 familii de români uniţi şi 1614 familii de români neunite.

Kadar I. menţionează în monografia sa că numărul celor trecuţi la Biserica greco-catolică a crescut ajungându-se ca în 1798 în localitatea Târgu Lăpuş să rămână doar 16 familii ortodoxe.

În timpul împărătesei Maria Tereza, (1740-1780) s-a organizat regimentele grănicereşti printre care şi cel de la Năsăud (1762-1765), dar promisiunile făcute soldaţilor nu au fost onorate, ceea ce dus la izbucnirea unei revolte în 1763, înăbuşită în sânge ceea ce a creat panică în zona Năsăudului şi Lăpuşului.

Ţinutul Lăpuşului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea aparţinea de Solnocul Interior (cuprindea 194 de comune) cu reşedinţa la Dej, care în 1770 a fost împărţit în două cercuri mai Cercul de Sus cu 86 de localităţi (intrau şi ssatele lăpuşene) şi Cercul de Jos cu 108 localităţi.

În 1762 Maria Tereza donează jumătatea domeniului de pe valea Lăpuşului care fusese partea lui Apaffy grofilor Bethlen şi Mihaly, în schimb pentru Katona.

În mai –iulie 1773 timp de 50 de zile viitorul împărat Iosif al II-lea a făcut o vizită în Transilvania trecând prin Năsăud, Dej, Lăpuş, Gherla, Cluj şi a fost impresionat de soarta românilor „cei mai asupriţi care sunt cei mai vechi şi numeroşi”. Împăratul a ascultat plângerile ţăranilor a intrat în casele lor ocolind familiile nobile ceea ce a dus la creşterea încrederii în viitorul împărat. Ajuns împărat la Viena sub impactul celor văzute şi în spiritul despotismului luminat a realizat o serie de reforme şi cu efecte asupra Transilvaniei: scoate cenzura de sub controlul clerului superior şi o încredinţează unei comisii de revizuire a cărţilor; desfiinţează o serie de ordine călugăreşti contemplative; acordă toleranţă religioasă, înlocuieşte limba oficială a imperiului (latina) cu limba germană în scopul unităţii imperiului şi s-a străduit să impună o reglementare a raporturilor dintre ţărani şi nobili.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX proprietarul Lăpuşului era groful Eszterhazy Ianoş care la 1820 avea 40 de proprietăţi inclusiv cetatea Gherlei cu 12 proprietăţi.

În 1808 Solnocul Interior cuprinde tot 2 cercuri împărţite pe plase: Cercul de Sus cuprinde 4 plase: Câţcău Lăpuş, Reteag şi Piatra. Şi Cercul de Jos cu 5 plase: Beclean, Unguraş, Olpret, Vad şi Surduc. Plasa Lăpuşului cuprinde satele răsfirate de-a lungul râului Lăpuş şi avea centru administrativ în localitatea Târgu Lăpuş.

Secolul al XVIII-lea din perspectiva luptei de emancipare a românilor transilvăneni a deschis o pagină nouă care se va contura prin acţiunile de răsunet ale secolului al XIX-lea.

II. 4 Istoricul localităţii în Epoca Modernă

Secolul al XIX-lea cunoscut în istoriografie ca fiind secolul naţionalităţilor va schimba din punct de vedere politic, social, economic şi cultural soarta Europei.

Revoluţia de la 1848 a fost un moment crucial pentru spaţiul european pentru români inclusiv cei din zona Lăpuşului având aceleaşi aspiraţii, idealuri şi interese în ciuda graniţelor vremelnice care-i despărţeau.

Izbucnirea revoluţiei în Ungaria în iarna-primăvara anului 1848 s-a extins repede în comitatele nordice ale Transilvaniei cu repercursiuni grave pentru transilvăneni deoarece Dieta de la Pojon (Bratislava) a votat anexarea transilvaniei la Ungaria. Prin articolele legii se declară unite cu Ungaria comitatele Solnocul Interior, Dăbâca, Districtul Chioarului, ceea ce a dus la interzicerea folosirii limbii române în administraţie justiţie şi învăţământ, limba şi cltura maghiară devine obligatorie.

În condiţiile sus menţionate românii transilvăneni inclusiv lăpuşenii îşi intensifică lupta de emancipare. În spaţiul lăpuşean speranţele românilor erau orientate spre regimentul grăniceresc de la Năsăud fiind garnizoană militară cu soldaţi români.

În fruntea acţiunilor românilor de aici s-au aflat oameni de marcă ai locului: protopopul greco-catolic Ioan Dragomir, Atanasie Moţ Dâmbu şi Ioan Mureşan.

Detaşamentul inteligenţei româneşti din zonă era format din preoţi, învăţători, funcţionari şi avocaţi care luptau pentru drepturile naţionale ale românilor.

În primăvara anului 1848 au fost răspândite în localităţile lăpuşene manifeste şi proclamaţii: Fraţilor români, Apel către români, Provocaţiunea manifest semnat de Simion Bărnuţiu (adus în satele lăpuşene de preotul greco-catolic Popovici din Suciul de Sus. Protopopul greco-catolic Ioan Dragomir a răspândit Proclamaţia de la Blaj la Băiuţ, iar în Chioar Vasile Buteanu, Vasile Dragoş şi liceanul Ioan Popescu care doreau să organizeze o adunare naţională districtuală în care să-l aleagă pe Vasile Hossu preşedinte sau căpitan de ţinut, iar Chioarul să devină autonom. Acţiunile premergătoare organizării acestei adunări nu au putut avea loc la Târgu Lăpuş deoarece aici exista o gardă maghiară formată din 160 de soldaţi cu ofiţerii Tecsi Savu, Csonka Savu etc. La aceştia se adăugau 13 plutonieri 13 caporali şi un toboşar ajutaţi de alţi tineri maghiari. Pregătirile pentru plecarea la Blaj s-au făcut în satele învecinate. Rohia, Băiuţ, Suciu de Jos şi Lăpuşul Românesc, dar au fost luate măsuri drastice de oprire a delegaţilor Ioan Popovici fiind arestat în acest context. Cei mai mulţi delegaţi au plecat pe ascuns din Solnocul Interior, Chioar şi Sătmar, iar cei mai puţini din Maramureş.

Protopopul greco-catolic Mihai Raţiu a convocat aleşii lăpuşeni de la casa parohială din Lăpuşul Românesc iar protopopul Ioan Dragomir la Băiuţ s-a ridicat împotriva uniuni cu Ungaria şi a primit mandat de delegat din partea comunei Copalnic Mănăştur de a participa la Blaj. Toţi aceşti delegaţi au fost aleşi pe ascuns aşa cum a fost cazul lui Gavril Man din Boiereni (apropiat a lui Simion Bărnuţiu) care la Rohia a organizat o adunare secretă.

La Marea Adunare de la Blaj au participa şi lăpuşeni aşa cum a fost cazul protopopului Ioan Dragomir care a făcut parte din membrii delegaţiei ce urma să ducă Petiţia Naţională la Dieta din Cluj.

Radicalizarea mişcării din Transilvania din vara-toamna anului 1848 a dus la intensificarea acţiunii antiromâneşti. Aceste acţiuni au determinat convocarea în zilele de 13-14 septembrie a unei adunări a grănicerilor de la Năsăud la care au participat şi lăpuşeni care au jurat sub steagul Regimentului Grăniceresc să apere autonomia Transilvaniei. Precipitarea evenimentelor a dus la acţiuni militare sângeroase în zona Chioar, Năsăud şi Lăpuş, în toamna anului 1848.

Lăpuşenii şi chiorenii l-au avut în frunte pe Atanasie Moţ Dâmbu persoană desemnată de autorităţi de a pacifica satele din zonă. Prin venirea lui Atanasie Moţ Dâmbu teritoriile acestea urmau să iasă de sub controlul guvernului maghiar şi să se alipească districtului grăniceresc de la Năsăud, ceea ce a creat o adevărată panică în rândul autorităţilor maghiare. Comandantul gărzilor din Târgu Lăpuş Kadar Lajos şi Tecsi Samuel cer comisarului Gavril Mihaly voluntari să-i apere împotriva românilor .

La 23 octombrie 1848 Atanasie Dâmbu în fruntea unui detaşament de năsăudeni intră în localitatea Suciu de Sus unde a fost aşteptat de aproximativ 2000 de oameni înarmaţi iar la intrarea în Târgu Lăpuş de 1500 şi 4000 de lănceri din tabăra de la Rohia pentru a se îndrepta spre Ţara Chioarului. La aceştia s-au mai adăugat ulterior ţăranii răsculaţi din Fânaţe, Copalnic Mănăştur, Făureşti, Cetăţele, Şişeşti şi Săcălăşeni.

Împotriva acestei acţiuni s-au ridicat forţele nobilimii maghiare din Solnocul de Mijloc conduse de Decsei Ladislau şi maiorul Katona Mikloş alături de trupele guvernamentale care aveau rolul de a izola Lăpuşul de Chioar şi Regimentul Grăniceresc.

La 8 noiembrie 1848 apărarea Chioarului a cedat având loc bătălii sângeroase pe valea Cavnicului, Mesteacăn, Pietriş, Dămăcuşeni, Rohia, Suciu de Sus şi Agrieş. Rezistenţa de pe Dealul Pietrişului a fost suprimată la mijlocul lunii noiembrie iar satul Cufoaia a fost ars complet de unităţile lui Katona. Pe Dealul Florilor de lângă Dej, la 24 noiembrie 1848 unitatea lui Katona a fost distrusă în totalitate Moţ Dâmbu s-a întors în Lăpuş şi Chioar silind capitularea garnizoanelor maghiare din Băiuţ şi Târgu Lăpuş. La începutul luni decembrie Atanasie Dâmbu avea conducerea administraţiei populare din zonele Lăpuş şi Chioar.

Intervenţia militară a generalului Bem de la 20 decembrie 1848 a spulberat speranţele de libertate a românilor, fapt pentru care armata lui Atanasie Dâmbu s-a retras spre Regimentul Grăniceresc, iar unii spre Munţii Apuseni. Unii dintre lăncieri au rămas cu Atanasie Dâmbu purtând în iarna primăvara anului 1849 lupte de partizani până la intervenţia armatei austro-ruse.

Înfrântă revoluţia, Atanasie Moţ Dâmbu s-a retras la Zagra nemulţumit de ceea ce români au obţinut continuând să susţină drepturile românilor până ce sa stins din viaţă la 8 noiembrie 1867.

Perioada post-revoluţionară a fost marcată de măsurile regimului absolutist menit să întărească guvernarea habsburgilor. În condiţiile regimului absolutist în 1851 pentru comitatul Solnocului Interior se înfiinţează 4 căpitănate: Dej, Reteag, Gherla şi Şomcuta. Zona Lăpuşului a aparţinut în întregime sau în parte de căpitănatele Dej, Gherla şi Şomcuta. În 1854 se înfiinţează Prefectura Dejului cu 337 de localităţi împărţite în 8 cercuri (preturi) din care:

1. Pretura Lăpuş - 35 localităţi;

2. Pretura Mănăştur - 34 localităţi;

3. Pretura Şomcuta - 67 localităţi;

4. Pretura Reteag - 52 localităţi;

5. Pretura Somişna - 40 localităţi;

6. Pretura Dej - 38 localităţi;

7. Pretura Gherla - 41 localităţi;

8. Pretura Beclean - 21 localităţi.

Pretura Lăpuş avea centru la Târgu Lăpuş, unde în 1854 a fost înfiinţat un post de jandarmi pentru a fi mai uşor de apărat

Activitatea românilor din zona Lăpuşului sa intensificat odată cu unirea din 1859 şi în perioada regimului constituţional din imperiul habsburgic instaurat prin Diploma din 20 octombrie 1860. în acest context românii ardeleni cereau „unirea tuturor românilor din monarhie într-un corp politic, cu un teritoriu naţional propriu”.

Progresul cultural al românilor transilvăneni se vede prin ridicarea de şcoli şi înfiinţarea de societăţi culturale. În zona Lăpuşului de la 1856 funcţiona Şcoala principală greco-catolică care cuprindea pe toţi cei doritori să înveţe carte indiferent de confesiune (aspect surprins şi dezvoltat într-un capitol ulterior). În 1861 s-a înfiinţat Asociaţia pentru Cultura Poporului Român (ASTRA) de activitatea căreia s-a legat şi munca intelectualilor lăpuşeni printre care învăţătorul Ioan Buşiţa care ajunge la conducerea Despărţământului maramureşan.

Încercările românilor de a se afirma ca naţiune şi limbă s-au dovedit zadarnice deoarece în 1866 s-a impus dualismul austro-ungar. Consecinţele acestui compromis au fost simţite de români foarte repede pentru că în februarie 1867 contele Iuliu Andrassy a fost numit prim-ministru al Ungariei în acest context a avut loc sancţionarea încorporării Transilvaniei la Ungaria şi anularea Legilor votate în Dieta de la Sibiu din 1863-1864.

Încercarea de deznaţionalizare a românilor şi a celorlalte naţiuni ne maghiare prin legi şi măsuri abuzive nu au putut înfrânge dorinţa de libertate a românilor.

Românii lăpuşeni ş-au găsit un susţinător al drepturilor pe învăţătorul Ioan Buşiţia care a răspândit în zonă ziarul Federaţiunea .

După 1875 odată cu venirea la putere a guvernului condus de Koloman Tisza politica de deznaţionalizare românească a luat forme dure deoarece funcţionarii erau numiţi din rândul maghiarilor iar limba română ş-a păstrat doar la predarea religiei.

În 1876 s-a realizat o nouă împărţire administrativă, completată în 1877 când se înfiinţează comitatul Solnoc Dobâca din fostul Solnoc Interior, din Dăbâca, 48 de comune din Chioar, comunele Uioara, Şieu şi oraşul Gherla.. Acest comitat a existat până în 1926 când a fost reorganizată administrativ-teritorial România Mare şi s-a format judeţul Someş. Comitatul cuprindea 312 comune organizate în 8 plăşi: Beclean, Ceachi, Chendriş, Dej, Gherla, Ileanda Mare, Lăpuşul Unguresc şi Mănăştur.

Plasa Lăpuşului Unguresc cuprindea satele lăpuşene avea funcţionari din rândul maghiarilor, iar numărul proprietarilor cu drept nobiliar a crescut la sfârşitul secolului XIX (maghiari şi români) până la 271 de persoane .Cucerirea independenţei de stat a României (1877-1878) a contribuit la intensificarea luptei naţionale a românilor transilvăneni. Românii lăpuşeni şi-au exprimat solidaritatea cu cei ce participau la război, satele lăpuşene au adunat 101 florini austrieci destinaţi ostaşilor români. Aceşti bani au fost trimişi de parohul din Lăpuş Ioan Giorgiu la 27 iunie 1877 lui Manole Diamandi preşedintele Comitetului de Ajutor însoţită de o scrisoare „…iubim ca adevăraţi fraţi pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi, bucuria se poate citii pe faţa fiecărui român”.

Crearea în 1881 a PNR din Transilvania a impulsionat lupta naţională a românilor, la Conferiţa Naţională de la 1 iunie 1884 a fost ales preşedinte Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti vice-preşedinte, iar preotul greco-catolic Vasile Lucaciu secretar general. Ultimii doi tribuni sus menţionaţi aparţin şi zonei lăpuşene nu numai prin apropierea reşedinţei lor de Lăpuş ci şi prin comunitatea spirituală. Biserica din Şişeşti a fost la sfârşitul secolului XIX şi primul deceniu al secolului XX o Mecca a românilor din zonă.

Memorandumul a fost răspândit şi în satele lăpuşene în special prin intermediul preoţilor .

Un bun exemplu al legăturilor dintre românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi îl reprezintă răspândirea Manifestului Comitetului Naţional Studenţesc din Bucureşti (1898) adresat populaţiei din Transilvania cu ocazia împlinirii a 50 de la Adunarea Naţională de la Blaj. Acest manifest se mai păstrează în două exemplare la Biserica ortodoxă din Rohia unde era preot Nicolae Gherman.

II.5 Istoricul localităţii Târgu Lăpuş în secolul al XX-lea

Istoria secolului XX este una tumultoasă din toate punctele de vedere, secolul s-a dovedit a fi unul a experienţelor triste pentru omenire datorită celor două conflagraţii mondiale, a folosirii ştiinţei în scopuri distructive şi a instaurării totalitarismului cu tot ceea ce a decurs din el.

Intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antantă a avut drept scop reîntregirea naţională, aspiraţia de veacuri a românilor. Situaţia de pe fronturi în 1917-1918 era favorabilă realizării acestui deziderat datorită ieşirii Rusiei din război dar au apărut pericole noi precum politica de expansiune a Ucrainei şi Ungariei.

Situaţia de pe fronturi din vara anului 1918, dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar au determinat pe românii transilvăneni să-şi intensifice acţiunile în favoarea unirii având ca model Basarabia care la 27 martie 1918 s-a unit cu România.

Pregătirile pentru unire în Transilvania n-au lăsat indiferenţi pe cei din Zona Lăpuşului mai ales că mulţi tineri au fost înrolaţi în armata austro-ungară aflându-se în tabăra adversă românilor din Regat. Situaţia aceasta a creat multe drame umane în Transilvania, fapt surprins de romancierul Liviu Rebreanu în Pădurea Spânzuraţilor.

În toamna anului 1918 la Târgu Lăpuş s-au format două gărzi, română şi maghiară. Garda română era condusă de locotenentul Latiş Vasile de profesie învăţător şi avea ca ajutor pe plutonierul Filip Vasile. Din această gardă făceau parte mulţi români veniţi din război.

Garda maghiară era formată din tineri maghiari din zonă şi din fosti combatanţi. Era condusă de Moldovan Ioska ,fost căpitan în armata austro-ungară. Această gardă era susţinută de jandarmii maghiari care nu erau plecaţi după ieşirea din război a Austro-Ungariei.

Scopul gărzilor era de a menţine ordinea până la clarificarea situaţiei din Ardeal.

Garda românească a convocat în colaborare cu reprezentanţii PNR o adunare populară la Târgu Lăpuş cu scopul alegerii delegaţilor din zonă care trebuiau să participe la Adunarea de la Alba Iulia. Adunarea a avut loc joi 28 noiembrie 1918 unde au participat un număr foarte mare de români din tot bazinul Lăpuşului mai ales că era zi de târg. Printre delegaţii aleşi se numără: Vasile Suciu -învăţător din Dobric, Titus Ciortea avocat, Alexandru Sas, Victor Haragâş - ţărani din Târgu Lăpuş, Vasile Filip –plutonier, Ioan Filip preot din Libotin, Petre Bizo –învăţător din Suciu de Sus, Gavril Pop –învăţător, şi Gheorghe Miholca –ţăran din Groşi, etc., iar ca preşedinte al adunării pe protopopul Andrei Ludu.

Preşedintele adunării a anunţat la finalul întrunirii că la 5 decembrie va avea loc o nouă adunare în care vor afla cei prezenţi ca şi tot românul deciziile luate la Alba-Iulia.

Drumul delegaţiei române spre Alba Iulia nu a fost lipsit de incidente deoarece în gara din Teiuş în aşteptarea unui tren de legătură un grup de maghiari au intrat în altercaţie cu un grup de români care se îndreptau spre Alba-Iulia fiind nevoiţi cei din grupul de români din Lăpuş să intervină în special preotul Filip Ioan un om cât un munte care a scăpat cu viaţă datorită intervenţiei unor soldaţi germani aflaţi în retragere.

După întoarcerea delegaţiei de la Alba Iulia s-au făcut pregătiri intense pentru adunarea ce urma să aibă loc pe 5 decembrie , dar aceste pregătiri s-au făcut de ambele părţi pentru că partea maghiară a cerut pe ascuns prin Moldovan Ioska, Papp Lajos- preot refomat din localitate intervenţia Regimentului 39 Debreţin aflat în garnizoană la Băiuţ.

Adunarea s-a ţinut în curtea Scolii Confesionale Greco-Catolice fiind prezenţi un număr mare de români, peste 1.000 de persoane şi lăsa să se întrevadă că va fi lipsită de incidente. Manifestarea era supravegheată de garda română care era slab dotată comparativ cu cea maghiară, mai ales că partea română care a solicitat gărzii române din Dej armament a fost privată de acesta, pentru că a fost confiscat în urma unui complot maghiar şi a intrat în dotarea gărzii maghiare.

În momentul în care avocatul Ioan Olteanu se pregătea să declare închisă adunarea din mulţime s-a auzit un strigăt: Fugiţi! Vin soldaţii străini!, moment în care a fost deschis foc asupra adunării de către soldaţii Regimentului 39 Debreţin. Atunci s-a creat panică în rândul celor prezenţi care s-au răspândit în tot oraşul să scape cu viaţă, timp în care cei din regimentul maghiar au început urmărirea celor care au organizat adunarea şi a celor din garda română. Soldaţii maghiari au trecut la represiuni în forţă, au percheziţionat casele familiilor celor implicaţi în acţiune toată noaptea de 5/6 decembrie ,când a fost prins şi plutonierul Vasile Filip în casa logodnicei sale Velea Gafta, a fost dus în piaţă unde a fost maltratat bestial, corpul său a fost ciopârţit şi lipit de zidurile şcolii.

Dimineaţa zilei de 6 decembrie a fost una tristă pentru că în locul unei bucurii ce trebuia să fie pentru toţi deoarece Transilvania reveniseră la Patria mamă, era jale mare deoarece piaţa era plină de morţi, erau scene de coşmar. Morţii au rămas pe străzi timp de trei zile până la intervenţia gărzii române din Dej care a restabilit ordinea

Numărul celor morţi nu a fost stabilit cu precizie (peste 30) la fel nici a celor răniţilor (peste 100) pentru că noaptea mulţi români ş-au ridicat morţii şi răniţii cu ajutorul unor maghiari, pentru că trebuie făcută precizarea că o bună parte a maghiarilor din localitate au intervenit în favoarea românilor pe care i-au găzduit în casele lor, evitându-se un dezastru şi mai mare.

Ziua de 5 decembrie este o zi tristă din istoria contemporană a localităţii, ea a devenit subiect de roman inspirat din fapte reale, scris de Horia Bădescu Joia patimilor.

În cinstea acestor eroi a fost ridicat iniţial un monument în faţa bisericii greco–catolice care şi el a devenit subiect de istorie pentru că a fost demolat de două ori datorită vicisitudinilor istoriei în 1940 de regimul hortyst şi reclădit în 1946 şi demolat pentru a doua oară în 1949 şi refăcut în 1968 în piaţă unde se află şi astăzi. La ridicarea iniţială a monumentului cu sprijinul financiar al locuitorilor din pasa Lăpuşului 97 de mii de lei şi al inaugurarrea lui în 1936 au participat personalităţi de seamă printre care Constantin Brătianu şi Valeriu Roman ministru. Constantin Brătianu a avut premoniţia istoriei nefaste a acestui monument spunând în alocuţiunea de la inaugurare următoarele: Piatra ce dezvelim astăzi este pentru toţi români. Piatra ce vorbeşte! Piatra care va vorbii inimilor noastre ! piatra care va vorbii mâine sufletelor frumoase ale feciorilor noştri. Să grijim de ea”.

Cu aceiaşi ocazie Veleriu Roman spunea „În numele guvernului Ţării ca fiu al acestor meleaguri, am venit să mă asociez la această mare sărbătoare. Acest monument de câte ori veţi trece prin faţa lui să vă aduceţi aminte că sunt morţii cei scumpi, eroii neamului care ne leagă pe toţi. Pe ei trebuie să-i cinstim iar cei vii să ne iubim unii pe alţii pentru binele poporului nostru şi al Neamului”..

În perioada interbelică localitatea s-a refăcut cu efortul populaţiei de toate etniile instaurându-se un climat de linişte, cei care au contribuit negativ la 5 decembrie 1918 au fost integraţi comunităţii fiind un argument în plus al spiritului de toleranţă din Transilvania.

Reforma agrară din 1921 a creat premisele formării micii proprietăţi dar a avut un caracter limitat şi incomplet, nevoia de pământ fiind completată prin reforma agrară din 1945.

Din punct de vedere al organizării administrativ teritoriale Lăpuşul a fost între 1918 şi 1940 centru de plasă şi a făcut parte din judeţul Someş.

În localitate au existat şi există numeroase familii mixte existând o armonie etnică armonie care a fost stricată prin Dikatatul de la Viena din 1940 când, autorităţile maghiare au declanşat o adevărată vânătoare printre românii de marcă ai societăţii, mulţi dintre ei s-au refugiat în teritoriul rămas ne alipit Ungariei, numărul acestor familii nu poate fi precizat. Liderul românilor protopopul greco-catolic Nicolae Nechita a fost arestat. În anii celui de al doilea război mondial din cauza Diktatului mulţi români au fost înrolaţi forţat în armata maghiară însă au fost cazuri care au fugit în România unde, mai târziu îi găsim înrolaţi în armata română. În cinstea celor căzuţi în al Doilea Război Mondial a fost ridicat un alt monument lângă Biserica Romano-Catolică.

Eliberarea Ardealului de nord de sub ocupaţie maghiară a readus zona Lăpuşului sub administraţie românească dar bucuria regăsirii în patria mamă a fost de scurtă durată datorită instaurării regimului comunist şi mai ales consecinţelor din punct de vedere politic, social şi economic. Din nou Lăpuşul devine un etalon în lupta pentru păstrarea identităţii şi libertăţii prin acţiunile anti-comuniste de partizani susţinute de majoritatea locuitorilor Ţării Lăpuşului. Demn de remarcat ar fi cazul localităţii Lăpuşu Românesc din care locuitorii au ieşit cu mic cu mare şi au reuşit pentru un timp să oprească arestarea preotului greco-catolic Atanasie Oniga care reuşise să organizeze o mişcare de revoltă anti-comunistă în regiunea Ţibleş, Lăpuş Şatra. Protopopul Nechita este arestat după ce o bună parte din anul 1948 a fost intermediarul mişcării de rezistenţă condusă de academicianul Iuliu Haţeganu, care avea legături strânse cu liderii ţărănişti şi liberali din Maramureş printre care şi cu Ilie Lazăr, iar preotul Atanasie Oniga a fost asasinat de trupele securităţii în 6 ianuarie 1953 cu 32 de gloanţe.

Începând cu anul 1958 în zonă a început procesul de colectivizare încheiat în 1962 excepţie făcând satele de munte. Procesul a avut consecinţe grave asupra comunităţii deoarece în timpul şefului de raion Gheorghe Rusu au avut loc numeroase arestări şi deportări dinpăcate o statistică oficială este greu de întocmit din cauza lipsei arhivei din timpul raionului. Deschiderea dosarelor securităţii sperăm să dea posibilitatea formări unei imagini concludente asupra acestei perioade. Multe din informaţiile aceste perioade provin din memoria colectivă pe care din lipsă de documente probaţionale avem îndoiala firească a celui ce face cercetare istorică.

Între 1947 şi 1968 zona Lăpuşului a constituit din punct de vedere administrativ teritorial Raionul Lăpuş după care începând cu 1968 face parte din Judeţul Maramureş.

În anul 1968 localitatea a fost declarată oraş având în componenţă 13 localităţi limitrofe amintite în prima parte a lucrării. Acest fapt a declanşat un exod masiv de emigrare a populaţiei de la sat la oraş, localitatea aproape dublându-şi numărul populaţiei extinzându-se din punct de vedere urbanistic până în apropierea localităţilor Dămăcuşeni, Dumbrava şi Răzoare. Construcţiile ridicate în ultimii 40 de ani au schimbat mult imaginea localităţii , fapt ce poate fi dovedit de imaginile document din perioada interbelică şi din 2003. În perioada 1940-1989 din localitate şi din satele apropiate au dispărut comunităţile de evrei armeni şi germani, primii menţionaţi deţinând monopolul unei întregi străzi până în 1940 (Str. Liviu Rebreanu) unde aveau sinagogă, magazine şcoală şi băi publice, singurul element care ne aminteşte de această comunitate este cimitirul de pe str. Mihai Eminescu..

După 1989 localitatea ca de altfel întreaga ţară încearcă să –şi regăsească propria identitate şi să iasă din starea de izolare la care a fost condamnată în regimul comunist. Lipsa unei economii solide datorită condiţiilor de mediu o determină să-şi pună în valoare partea de tradiţie şi turism existând începând din anul 2001 oportunităţi prin intermediul Micro Regiunii Economico-Socială a Ţării Lăpuşului de a fii cunoscută la nivel european existând deja semnale pozitive în acest sens, realizându-se primele schimburi culturale şi economice cu Olanda, Italia, Franţa.

III. Populaţia

III. 1 Evoluţia demografică până la 1900

Localitatea Târgu Lăpuş este atestată documentar la 1291, primii locuitori fiind cu siguranţă români, dar date demografice concrete nu avem pentru perioada medievală. Cu toate acestea ţinând cont de regiunea în care se află localitatea, prin comparaţie se poate spune că a fost o localitate cu 20-24 de gospodări, iar numărul membrilor într-o gospodărie era de 3-4 persoane.

Primele date statistice despre evoluţia etno-demografică avem pentru mijlocul secolului al XVI-lea, din conscripţia efectuată în 1553 pe Domeniul Ciceului. Cele 617 porţi înseamnă aproximativ 1234 de familii (2 familii la o poartă) însemnând 5550 de locuitori, la care se adaugă 695 gospodării sau familii de săraci care însumau aproximativ 3200 de locuitori. Pe întreg Domeniul Ciceului existau aproximativ 8700 de locuitori.Pentru acelaşi an pentru localitatea Târgu Lăpuş sunt pomenite 32 de porţi, 20 de locuitori şi 3 case pustii, însumând circa 84 de familii ceea ce înseamnă aproximativ 378 de locuitori. Toate aceste cifre nu trebuie luate ca fiind absolute, ci doar o evaluare parţială.

La începutul secolului al XVII-lea numărul locuitorilor era foarte mic, jafurilor generalului austriac Gheorghe Basta căreia i-a aparţinut comuna între 1602 şi 1603. Datorită acestor evenimente tragice sunt consemnate sate şi case pustii, familii fără vite şi o populaţie foarte scăzută.

În secolul al XVII-lea exista în localitate o populaţie eterogenă formată din români şi maghiari, astfel istoricul maghiar I. Kadar aminteşte următoarele date:

- 1603 erau în total 34 de suflete;

- 1630 existau 195 de iobagi inclusiv copii acestora, 10 locuitori săraci, 21 libertini înnobilaţi, numărul caselor fiind de 83;

- 1679 existau 55 de iobagi inclusiv copii acestora, 6 locuitori săraci, 21 libertini înnobilaţi, numărul caselor locuite fiind de 47 şi 70 de case pustii.

- 1685 existau 56 de iobagi inclusiv copii acestora, 5 locuitori săraci, 19 libertini înnobilaţi, numărul caselor locuite fiind de 46 şi 48 de case pustii.

- 1692 existau 39 de iobagi inclusiv copii acestora, 25 libertini înnobilaţi, 40 locuitori, şi 50 de case distruse.

Toate aceste date analizate în profunzime scot în evidenţă criza demografică prin care trecea regiunea datorită războaielor cu habsburgii, invaziei tătarilor si diferitelor epidemii.

Situaţia demografică a localităţii pentru secolul al XVIII-lea rămâne incertă singurele date care le avem sunt:

- pentru 1703 când sunt pomeniţi 15 iobagi, 7 săraci, 23 de libertini înnobilaţi, 38 de case locuite şi tot atâtea distruse;

- pentru 1750 când sunt pomeniţi 18 iobagi, 47 jeleri, 6 de libertini, 58 nobili, 8 vagabonzi, 120 de case locuite şi 30 de case pustii;

Din punct de vedere etnic populaţia rămâne eterogenă constatându-se o creştere a numărului populaţiei maghiare, dovadă că localitatea apare cu numele de Lăpuşul Unguresc. În 1751 în localitate sunt pomeniţi armeni, iar la începutul secolului al XIX-lea evrei, pentru nici unul dintre ei nu se precizează contextul în care au ajuns aici.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea Arhi-Diaconatul Olah Lapos (Lăpuşul Românesc) menţionează pe Valea Lăpuşului 24 de localităţi româneşti cu o populaţie de 958 de familii şi 2 localităţi mixte; Târgu Lăpuş şi Dămăcuşeni..

Pentru secolul al XIX există următoarele date statistice cu privire la populaţia localităţii Târgu Lăpuş având ca sursă monografia istoricului maghiar (singura până la 1900): 1831 – 1158 de locuitori; 1854 – 1556 de locuitori; 1857 – 1638 de locuitori; 1869 – 1215 de locuitori; 1880 – 1921 de locuitori; 1886 – 2070 de locuitori; 1891 – 2014 de locuitori; 1900 – 2451 de locuitori.

Pe parcursul secolului al XIX-lea se constată o creştere accentuată a populaţiei care se datorează sporului natural şi dezvoltării economice a societăţii. Pentru acelaşi secol avem date şi din punct de vedere confesional pentru localitate după cum reiese şi din tabelul de mai jos:

Anul	Romano Catolici	Greco Catolici	Ortodocşi	Luterani	Reformaţi	Unitarieni	Evrei
1857	248	327	11	5	909	-	134
1886	149	295	-	-	1086	-	540
1891	293	452	15	10	816	3	425
1900	298	538	110	-	884	-	616

Din acest tabel reies următoarele: o creştere a numărului celor de confesiune mozaică, greco-catolică, ortodoxă şi reformată până la 1900, dar trebuie să fim circumspecţi cu privire la onestitatea sursei. Numărul populaţiei de rit romano-catolic rămâne cel mai constant, fapt constatat până astăzi.

III. 2 Evoluţia demografică în secolul al XX-lea şi începutul secolului XXI

Recensământul Ungariei din 1900 ne dă informaţii despre populaţia din Târgu Lăpuş pe sexe şi pe grupe de vârstă: 1228 - bărbaţi şi 1223 - femei: sub 6 ani 336 locuitori; între 3-11 ani - 285 de locuitori; între 12-14 ani - 177 locuitori; între 15-19 ani - 284 locuitori; între 20-39 ani - 673 locuitori; între 40-59 ani - 469 locuitori; peste 60 ani - 277 locuitori.

După primul război mondial datorită pierderilor de vieţi omeneşti se constată o scădere a numărului de locuitori astfel că în 1923 existau în Târgu Lăpuş 2374 de locuitori.

Numărul populaţiei a variat de-a lungul secolului XX în funcţie de condiţiile social-economice şi istorice. Perioada anilor 1910-1956 se caracterizează printr-o creştere moderată datorată celor două războaie mondiale astfel, sporul natural a fost de 8,7 ⁰/₀₀ .În cadrul acestei perioade se disting două etape: 1910-1930 şi 1930-1956. Prima etapă se caracterizează printr-o diminuare uşoară a populaţiei, astfel conform Recensământului din 1930 populaţia localităţii Târgu Lăpuş era de 10.312 locuitori. În cea de a doua etapă se constată o creştere a populaţiei la 11.780 (21 februarie 1956.

După 1956 datorită condiţiilor istorice (deportări, arestări, plecări) se constată un ritm redus de creştere, 7,4%, au loc plecări definitive ale unei părţi din populaţie spre Banat, Baia Mare şi Cluj-Napoca

Comparativ cu zona localitatea Târgu Lăpuş cunoaşte un ritm de creştere a populaţiei cu 23,8% datorită transformării în oraş începând cu 1968.

Conform Breviarului statistic al judeţului Maramureş pentru anii 1960-1970 avem următoarele informaţii cu privire la populaţie:

Loc	1956	1966	1970	Masculin	Feminin
Tg Lăpuş	11.780	12.361	12.929	6.301	6.628

Populaţia pe naţionalităţi la recensământul din 15 martie 1966 se prezenta astfel:

Loc	Români	Maghiari	Germani	Ucraineni	Alte naţ.	Total
Tg. Lăpuş	10.409	1.878	4	1	69	12.361

În 1977 s-a înregistrat cel mai mare număr de locuitori de până atunci în Ţara Lăpuşului – 37.344, iar pentru localitatea Târgu Lăpuş 13.218 locuitori.

Ultimul deceniu al secolului XX ne oferă alte date importante despre populaţia zonei şi localităţi în conformitate cu noile condiţii social-economice se constată o reducerea a natalităţii, majoritatea familiilor având 1-2 copii.

În anul 1995 natalitatea în perimetru oraşului Târgu Lăpuş a fost de 14,6 ⁰/₀₀ iar mortalitatea de 8,5 ⁰/₀₀ rezultând un spor natural de 6,1 ⁰/_{00 .}

Conform recensământului din 1992 numărul populaţiei din Târgu Lăpuş era de 14.303 locuitori, în 1999 de 14.500 locuitori, iar în 2002 de 13.358, în scădere datorită emigrării spre Europa de vest.

Situaţia evoluţiei demografice a ultimilor 200 de ani pentru localitatea Târgu Lăpuş se prezintă astfel:

Loc	1850	1880	1900	1930	1956	1966	1970	1977	1992	1999	2002
Tg. Lăpuş	7.884	9.083	10.526	10.312	11.780	12.361	12.929	13.218	14.303	14.500	13.358

După o analiză atentă a 12 recensăminte făcute în mai puţin de 200 de ani am realizat şi un alt tip de constatări decât cele strict legate de numărul populaţiei, cred că destul de interesante:

Ø cei mai mulţi născuţi sunt în lunile: ianuarie, martie, mai, septembrie şi octombrie.

Ø lunile cu cei mai puţini născuţi sunt: februarie, noiembrie şi decembrie

Ø cei mai mulţi decedaţi sunt în lunile: martie aprilie şi decembrie

Ø lunile cu cele mai puţine decese sunt: iunie, iulie, august şi septembrie

Ø cele mai multe căsătorii s-au făcut în lunile: ianuarie, februarie, mai, iunie, iulie şi august

Ø lunile în care s-au încheiat cele mai puţine căsătorii: martie şi decembrie

Toate aceste curiozităţi coroborate cu datele statistice întregesc imaginea de ansamblu asupra localităţii Târgu Lăpuş în ultimii 200 de ani.

III.3 Numele locuitorilor

Maramureşanul a lansat peste secole două expresii interogative adresate celui pe care-l întâlneşte prima dată: De unde vi? şi Din ce neam eşti?. Ideea de neam aici are conotaţia de familie, pentru el contează foarte mult apartenenţa la o familie nobilă sau cu stare cum se spune.

Comparativ cu Maramureşul istoric unde există sute de familii de nobili (nemeşi) români cu stare s-au poziţie socială, în Ţara Lăpuşului (mai puţin studiată din acest punct de vedere) sunt menţionate puţine familii de nemeş, iar în mare parte provin tot din Maramureşul istoric.

Emigraţia maramureşenilor spre Ţara Lăpuşului s-a făcut în două etape distincte:

Ø 1700-1731 – din cauza epidemiei de ciumă şi invazia tătarilor au venit următoarele familii: Balea – în Ungureni şi Târgu Lăpuş; Bizău şi Borodi – în Suci; Bud – în Suciu de Sus, Lăpuş şi Rogoz; Ciceu – în Ungureni; Coman – în Târgu Lăpuş; Chindriş – în Rogoz şi Boiereni; Florea – în Târgu Lăpuş; Giurgiu - în Lăpuş; Man – în Fântânele; Mariş – în Târgu Lăpuş, Nemeş – în Rogoz şi Ungur – în Ungureni.

Ø 1906 – datorită măsurilor luate de autorităţile austro-ungare 2.229 de maramureşeni au emigrat şi s-au aşezat în Chioar, Ugocea, Sătmar, Năsăud şi pe valea Lăpuşului.

Unele localităţi din Ţara Lăpuşului au fost întemeiate de familii nobile maramureşene aşa cum este cazul localităţilor: Cupşeni de Cupşea din Călineşti-1550; Stoiceni de Soica Iuga din Crişăneşti – 1528; Peteritea de Petru Man din Şieu –1553.

Azi cele mai frecvente nume de familie în localitatea Târgu Lăpuş sunt: Baic, Balaj, Balasz, Bel, Blenche, Bodea, Boga, Borodi, Bota, Bozga, Bud, Buda, Burzo, China, Chindriş, Chira, Ciceu, Ciocan, Cândea, Conţ, Cornea, Cosma, Cozma, Cristea, Cupşea, Danciu, Daniel, Demian, Farcaş, Faur, Filip, Florian, Gaşpar, Gergely, Gherman, Giurgiu, Griguţa, Haragâş, Hatos, Hereş, Herman, Horvat, Ioanş, Iuga, Latiş, Lazăr, Lăpuşan, Leşe, Lucaci, Lucian, Man (u), Martin, Marton, Micu, Mikloş, Molnar, Munteanu, Mureşan, Nechita, Nemeth, Nodiş, Oană, Oniga, Oniţa, Paşca, Pal (l), Perhaiţa, Perţa, Petrehuş, Petruţ, Pop, Raţ, Roman, Ropan, Rus, Şanta, Sas, Sima, Szasz, Szekely, Şleam, Tira, Ţâţoc, Todoran, Toma, Topan, Toth, Tulici, Tuns, Ţura, Ungur, Vaida, Vancea, Vele, Vlaşin, Vlăşan, Zaharie.

Dintre aceste nume de familie, pe lângă cele venite din Maramureşul istoric avem familii de provenienţă din Ţara Chioarului: Oniţa, Micu şi Lucaci, iar familiile vechi lăpuşene sunt: Gaşpar, Gergely, Griguţa, Gherman, Horvat, Pop, Sas, Sima, Vele.

Problema originii numelor de familii din Ţara Lăpuşului este una deschisă deoarece comparativ cu Chioar şi Maramureşul istoric, istoricii s-au oprit doar sporadic, fapt pentru care subiectul rămâne o provocare pentru un alt studiu aprofundat.