Home | CUVINT INAINTE | SCUZE | NOU PE SITE | GENESSIS | GENESSIS II | FRATII MARAMURESENI | COMITATUL SZOLNOK DOBOKA | CONTINUARE I | CONTINUARE II | TARA LAPUSULUI 1876 HARTA | MUSATINII SI MARAMURESUL | 1914 | Blank page | TIRGU LAPUS | TIRGU LAPUS II | TIRGU LAPUS III | FILE DIN ISTORIA LAPUSULUI | ISTORIE A SCOLII LAPUSENE | TARA LAPUSULUI | TARA LAPUSULUI II | TARA LAPUSULUI III | TARA LAPUSULUI IV | MUNTII LAPUSULUI | Tara Chioarului | Blank page | TARA CHIOARULUI II | ISTORIA RELIGIILOR TARII LAPUSULUI | TURISM IN TARA LAPUSULUI ?! | TRASEE TURISTICE IN TARA LAPUSULUI | Blank page | BISERICILE DE LEMN | BISERICI DE LEMN II | PE VREMEA LUI PINTEA | PANORAMA LAPUSULUI | PANORAMA LAPUSULUI II | PANORAMA LAPUSULUI III | FOLCLOR LAPUSAN | TRADITII | BABA | BAIUT | BERINTA | POIANA BLENCHI | POIANA BOTIZII | BOIERENI | BORCUT | DOBRIC | DUMBRAVA | BREBENI | UNGURENI | CERNESTI | CIOCOTIS- | FINATE- | IZVOARELE -BLOAJA | MAGURENI | TRESTIE- | VALENI | POIANA PORCULUI-FINTINELE | DEALUL CORBULUI | INAU | DAMACUSENI | DEALUL MARE | VIMA MICA | DRAGHIA | FAURESTI | GOSTILA | GROSI | GROAPE | JUGATRENI | ASPRA | LASCHIA | LAPUSUL ROMANESC | LIBOTIN | LARGA | MAGOAJA | COPALNIC MANASTIUR | VIMA MARE | COPALNIC | COROIENI | CUFOAIA | COSTENI | CUPSENI | CARPINIS | CURTISIU MIC | ? CIMPIA SASULUI | STRIMBU BAIUT | PRELUCA NOUA | PRELUCA | PETERITEA | CONTINUARE PRELUCA | PLOPIS | RAZOARE | ROGOZ | ROHIA-PAMINTUL CREDINTEI | ROMANESTI | RUSOR | SUCIU DE JOS | SUCIU DE SUS | STOICENI | SALNITA | SURDESTI | SATRA | VAD | FAMILIA CULCER-MEMORII | BLESTEMUL PAMÎNTULUI | BISERICA UNITARA -MARTIRI | MARTIRII TARII LAPUSULUI | INTOARCEREA ACASA | BISERICA BAPTISTA LAPUSANA | PENTICOSTALISMUL IN TARA LAPUSULUI | PASTRATORII TRADITIEI | POVESTE | Melania Dan | CONTINUITATE | DIN BOGATIILE LAPUSULUI | SENZATIONAL | RADACINI | " Halal de mine sunt bunic " | Pentru Boguta | Emotii | Dupa 25 de ani | LAPUSENI UNITIVA !!! | REINTOARCERE IN TRECUT I | REINTOARCERE IN TRECUT II | REINTOARCERE IN TRECUT III | Ultima ceremonie | EROI | Rohia 2 | MUNTELE GAINA | PROFESORI | " PEDAGOGI DE SCOALA VECHE " | CAMPIONAT PE MAIDAN | VIOLENTA | Blank page | " LA PESCUIT , IARNA " | Istoria unui parculet | LIBOTIN | VECHIUL LICEU | MENTORI | La gradinita | FOTOGRAFII CLASELE I-IV | CLASA VIII | CLASA X | CLASA XII "A" | MENTORI II | SASCUT | SASCUT II | Blank page | povestiri | povestiri II | povestiri III | povestiri IV | povestiri V | povestiri VI | Dr. SOLOMON CORNELIU | CULTURA | CULTURA II | CULTURA III | LAPUSENI | Lapuseni II | TOAMNA SE NUMARA ....... | COPILARIA MEA ,SPITALUL | STRADA DOINEI | Lapusul si evreii | Lapusul si evreii II | LAPUSUL si evreii II continuare | Lapusul si evreii III | Lapusul si evreii IV | Lapusul si evreii V | LAPUSUL SI EVREII (ENGLEZA) | URME | PRIN CIMITIRUL EVREIESC DIN TIRGUL LAPUS | CASA RABINICA DE LAPUS | Traditii evreiesti | HOLOCAUSTUL LAPUSAN | YAD VASHEM | HOLOCAUSTUL LAPUSAN (ANTISEMITISM) | DOCTORI | FARA LEGATURA | ALEGERI | Blank page | Blank page 2 | Blank page 3 | Contact Me | About Me | Favorite Links

AMINTIRI DIN TIRGU LAPUS / SASCUT

BERINTA

Enter subhead content here

 

Berencze.

Nevének változatai: 1405-ben*Leleszi ltár Stat. D. 209. Berencha. 1470-ben*U. o. 196. Berencze. 1475-ben*Thallóczy, Kamara haszna 183 l. Berencher. 1566-ban*Urb. conscr. fasc. 101. nr. 45. Berencze. Oláhul: Berincza.

Neve a szláv*Mik. Etyml WB. 21. bernica, bernye szóból ered, mely nyelvünkön iszap, sárnak felel meg.

Először emlittetik 1405-ben*Leleszi ltár Stat. D. 209. Berencha néven.

Fekszik a Kakuk, Merizoj és a Virvu Karbunariuluj dombok oldalain, a róla nevezett patak mentén és a Rosia határrészben szétszórtan. A magyar-láposi szolgabirói járáshoz tartozik, Deéstől 67.8 kilométerre.

Kővár tartozéka és oláh falu volt, s mint ilyen, már 1405-ben*U. o. előfordul, midőn Zsigmond király Kővárt Balk fiainak Demeter és Sandrinnak és Drág fiainak György és Sandrinnak adományozta, az ottani vámmal együtt.

Az 1424-iki*U. o. 197. osztály szerint az azon Balkfi Sandrin fiainak János és Lászlónak jutott.

1470-ben*U. o. 196. Mátyás király Bélteky Sandrin fiától Mihálytól, mert feleségét megölte, így főbenjáró vétségben elmarasztaltatott, összes birtokait, így Berenczét is elkobozván, azt Drágfi Miklós fiának Bertalannak adományozta.

1543-ban*Adóösszeírás. Drágfi Gáspáré. 1546 és 1549–52-ben*U. o. már özvegyéé és 1553–54-ben*U. o. Drágffy György birja.

1556-ban*Károlyi oklt. III. 289. Izabella királyné a magbanszakadt Drágffy György e birtokát Báthory Györgynek, nejének Annának s fióknak Istvánnak adományozza.

1565-ben*Lib. Reg. II. 578. Báthory György Miksa császár ellen fellázadván s leveretvén, feje váltságául Kővárt s azzal e tartozékot a császárnak engedte át, a kitől 1567-ben*Gyf. Kpt. Cent. E. 92. R. 48. II. János király visszafoglalván Kővárát, azt s összes tartozékait, tehát e falut is beregszói Hagymás Kristófnak adományozta. Azonban nem birta sokáig, mert

{149.} 1575 körül*Dr. Thallóczy Kamara Haszna 183. l. Drágffy kezébe került újra, a ki e birtokából 6.07 porta után 2 frt s egy denár adót fizet.

1583-ban*Lib. Reg. I. Sig. Báthory 101. Báthory Zsigmond e falut a kapniki ezüst-bányászat czéljából 2 évre, majd 1585-ben*U. o. 332. 12 évre, báró Herberstein Feliczián-nak adta haszonbérbe. 1591-ben*Km. Lib. Reg. Sig. Báthory 304. a fejedelem Herberstein Filiczián halálával a haszonbért annak örököseivel további 6 évre megujitotta.

1603-ban*Urb. et. consc. fasc. 16 nr. 19. az itteni tiszttartósághoz, melynek feje Bánk Opis vajda volt, tartoztak: Berencze, Garbonácz, ma Füred és Gyertyános falvak. A berenczei vámon minden szekértől 8 denárt, minden embertől 1, minden lovastól 2, minden tehéntől 1, minden ökörtől 2, minden lótól 2 és minden üres szekértől 4 denárt szedtek.

1617-ben*Orsz. ltár Lymbus. Bethlen Gábor Lónyay Menyhértnek e birtokát, melyet Báthory Gábortól kapott, elfoglalta.

1630-ban*Km. Neor. E. 1. Brandenburgi Katalin e birtok felét Sándor Mátyásnak adományozta.

1638-ban*Km. Lymbus. itteni oláh nemes Mosucz család.

1639-ben*Km. prot. M. 94. Sándor Mátyás itteni részét nejének, Elekessi Katalinnak veti zálogba.

1650-ben*Erd. Orsz. Eml. XI. 104–112. Kővárhoz tartozó fiskális jószág.

1669-ben*Gyf. prot. Append. 126–157. összeirt nemesek: a Mihályik Mihály s fiai János és György, a Fehér család, Burján Péter, Puskás, a Buda család három taggal, Szabados és a Mosucz család.

1671-ben*E. F. L. VII. 478 B. tanuvallatás szerint a fiskus itteni részéből 1657 előtt 10 jobbágy bujdosott el.

1699-ben*E. F. ltár. felét a gróf Mikes család birja II. Rákóczi György adományából, a ki Sándor Mátyás halálával Mikes Mihálynak adta, kiről bátyjára Kelemenre s erről fiára gr. Mikes Mihályra szállt, s úgy őt, mint fiait, Ferenczet és Mihályt e birtok felében, mely a fiskus része, a császár megerősíti.

1702-ben*Erd. L. Reg. IV. 47. I. Lipót császár jóváhagyásával*Erd. főkorm. ltár. e birtok másik felét Mosicz, Faur, Budai, Burján és Nemes családok birják.

1719-ben*E. F. VII. 479. B. a fiscus e birtokot a gr. Teleki családnak átengedte.

1809-ben*Erd. főkormsz. ltár. birtokosai: gr. Mikes Jánosnak van 9, gr. Mikes Istvánnak 8, gr. Teleki Sámuelnek 2, gr. Teleki Imrének 4 jtelke; 2 {150.} jtelke van Mihályka Nyikifornak; egy telkesek; egy Vajda Pópa, 9 Mihályka, egy Triff, 12 Kovács, egy Vajda, 3 Butucze, 2 Tarcza, egy Bretan, egy Vésze, egy Getze, 4 Csókás, 3 Sztóján, 19 Pap, 12 Kozma, 4 Mosucz, 3 Marosan, egy Bustyák, egy Flóré, 2 Gergely és egy Petyerityán s Petrule család.

1820-ban*Erd. kanczellária. birtokosai: gr. Teleki Samu, gr. Mikes Róza és gr. Teleki Imre.

1863-ban*Urb. Wes. 81–168. l. gr. Teleki Sámuel, gr. Teleki Miksa, gr. Mikes Erzsébet, gr. Wass Albert és Antónia úrbéri kárpótlásban részesültek.

Jelenlegi birtokosa (1898): a község, mint testület; 320 hold, vásárolt, Gecze András, Ungur János, László és István öröklés útján.

1566-ban*Urb. et. conscr. fasc. 101. no. 45. vajdájuk a Szurduk-Kápolnokon lakó Kápolnoki György, birájuk s egyúttal a vámos Alb István volt. Jobbágycsaládok: Paska, Kozma, Asszu, Botos, Fanta, Zahul, Kerekes. Szabadosok: a Lukács és István családbeliek.

Lakosai kezdettől fogva oláhok, kik a gör. keleti valláson lévén, templomukat, melyet képben is bemutatunk, ezelőtt 200 évvel kőből építették a község közepén, Paraszkéva tiszteletére szentelve. Harangja külön fatornyában három van, 1851–1852-ben Kolozsvárt öntetve, a harmadikat Farkas Jakab és neje Koncz Mária, Vajda Gábor és Csókási Mária öntették, mint oláh feliratuk mondja, 1891-ben.

A templom körül sajátságos faragású sírkövek, melyek orosz mintákra vannak kifaragva.

Papjai közül 1566-ban*U. o. Páska nevűt, újabb időben pedig Pap Ön, Vajda Pantilimon, Dániel s a jelenlegi Gábort említhetjük meg.

A gör. kath. felekezet kőtemplomát a Szent Miklós tiszteletére szentelve, a község keleti részén ezelőtt 150 évvel építtette. Harangja három van, az 1850-es években öntetve Kolozsvárt, melyek közül egyet Vajda Tódor és Flóré Dominika szereztek.

Anyakönyveit 1858 óta vezeti.

Papjai: Flóré György és Péter, Pap Miklós, Simon Jakab s a jelenlegi Anka János.

Iskolája mind a két felekezetnek van, Gyertyánossal együtt fizetik a tanitót.

Szorgalmas lakói földmivelés- és baromtenyésztéssel foglalkoznak, határa termékeny. Gyümölcse van bőven és nemes fajú. Lakásaikat kőalapon fából, egy-két beosztással, zsendely- s szalmafedél alá építik.

{151.} 1720-beli*Erd. főkorm. ltár. összeírás szerint földje nehezen mivelhető, rétje s legelője, úgyszintén tűzre való fája van elegendő.

1860 évtől körjegyzői székhely; van egy malma egy kővel, Kozma Elek tulajdona..

Jobbágy-szolgálmányok: 1566-ban*Urb. et. consc. fasc. 101. nr. 45. adó: Szent-György és Szent-Mihály napján, két ízben 7 frt 50 denár volt.

Ajándékok: 8 quart. vaj, 8 sajt, 1 tehén, karácsonykor 8 szekér fa.

Bírság: minden vérontásért 1 frt, verésért 60 den., az idézésre meg nem jelenésért 1 frt, nőszöktetésért 2 frt, erőszaktételért 12 frt, a feleség elhagyásáért 7 frt.

A szabadosok kötelessége oda menni, a hova küldik, leginkább levelet vinni, szükség esetében háborúba menni.

A szabadosok és a biró tartozik a várnak egy-egy karvalyt vagy 25 denár karvalypénzt adni, karácsonykor egy-egy őzet vagy 32 denárt.

Papjuk évente egy ágytakarót adni vagy annak fejében 1 frt 25 denárt.

Tizedet fizetnek: kövér sertéstől, legelőre járó disznók után, ha 100, ha 10 van, egyet, kinek kevesebbje van darabjáért 2 magyar pénzt, így fizették a méhtizedet, melyből való pénz a tisztet illeti, sőt illeti még a szabadosok által fizetendő adó „karvalypénz” 57 denár.

A berenczei gör. keleti templom.

A berenczei gör. keleti templom.

A kis község egy 3 éves üszőt, a nagyobb egy nagy fejős tehenet ad. Minden stronga vagy akol után egy juh, kinek kevesebbje van {152.} tíznél, az semmit sem fizet. Tehenes és juhos családok egyenként egy negyed mérték vajat és sajtot.

Az 1603-ik évi*Urb. et. conscr. fasc. 16. nr. 19. urbárium szerint adó: szentmihálynapi 6 frt, szentgyörgynapi 6 frt.

Ajándékok: 9 drb sajt a 12 denár, 9 budai justa vaj a 12 denár, 1 harmadfű tehén, 1/2 nagybányai mérő borsó, köles, lenmag.

Tized: Minden disznócsorda után 1 disznó vagy megváltva drbját 4 denárral, a malaczot 2 denárral. Minden juhnyáj után 1 juh és 1 bárány, a kinek kevesebbje van, 1 báránybőr vagy helyette 25 denár. Ménektől szintén tizedet adnak vagy minden mékhas után 2 denárt. Disznó-adó gyanánt kosárpénzül 4 denárt adnak.

Robot: a vár számára évente 8 hold vagy faczia földet szántanak búza s ugyanannyit zab alá, a termésből pedig 8 nagybányai mérő búzát adnak. Minden kaszáló után 1 boglya szénát.

A birák és szabadosok karvaly- vagy őzpénz fejében 60 denárt fizetnek fejenként.

Határhelyek: 1715-ben*E. F. L. VII. 478 H. 547 A. Doszul Vaduluj, erdő; Pojana Szpry, Prildadse, Pe kalye Dumbraviczi; Brenduseve erdő.

1770-ben*E. F. L. VII. 505. B. La Veraticse, Virvu Rakosilor, Pojana Szprie, Sejtur erdő, Vallye Rosie, Velesana gyela Ptyátre, Doszu Nyegri és Rosie erdők.

1864-ben*Pesty Frigyes gyüjt. Valea maré, patak; Szuszény a község felső, Irószény alsó, Merizoj nyugati része.

Lataroaszá, völgy; Valea Stirkuluj, Valea Kobászle, Valea Rosie, Valea Negri, Valea Rákisi, Valea Varátsitiloru, Valea Pirloazseloru, Valea Kurszi, Valea Merizoiloru, Valea lui Komán, Valea Paducseiloru, Horto-apele, Valea Komoriczeloru, Vámásaája, Valea Nagoi völgyek, patakok. 1566-ban*U. C. 101–45. 12 jobbágy, 5 nemes lakossal, van benne 17 lakott, s 3 puszta ház.

1603-ban*U. C. 16–19. 29 jobbágy, 4 nemes, 33 lakó és 25 puszta ház van benne.

1630-ban*K. M. Lymbus. fiaikkal együtt 79 jobbágy, 4 nemes lakossal, 29 házban, el van pusztulva 5.

1700-ban*Erd. főkormányszéki ltár. fiaikkal együtt 13 jobbágy, 2 zsellér, 2 szegény lakossal, van benne 6 lakóház.

1720-ban*E. F. L. VII. 547. J. fiaikkal együtt 16 jobbágy, 6 zsellér, 23 nemes lakosa, összesen 16 házban laknak.

{153.} 1886-ban lakosság: gör. kath. 320, gör. kel. 561, zsidó 30, együtt 911; házak száma 240, határa 2896 k. hold.

1891-ben lakossága: 1013, ebből 2 róm. kath. 251 gör. kath. 736 gör. keleti, egy ev. ref., 23 izraelita.

1898-ban összes adója 2006 frt 72 kr.

 

Familie nobilă din Berința

Kovács de Berencze

 

Biserica Sf.Nicolae din Berinţa, monument istoric aflat pe lista de patrimoniu.
 

Genealogii incrucisate
Cu data nasterii am avut foarte multe probleme. M-am nascut in 1938, in satul Berinta de langa Baia Mare, insa, dupa acte, am avut mai multe zile de nastere: dupa unii, m-as fi nascut pe 9 septembrie, dupa altii - in 26 ale lunii si chiar in 28; in realitate, este vorba de 22 septembrie. Explicatia e simpla. Pe vremea aceea, inregistrarea nasterii unui copil se facea atat la primarie, cat si la biserica. In ce ma priveste, biserica a fost corecta in inregistrare; notarul, insa, a fost beat si, in loc de ziua nasterii, mi-a eliberat un certificat cu data inregistrarii.

Oricum, conform ultimului act, cel pe care il am si astazi, m-as fi nascut pe 9 septembrie. 9, insa, nu este ziua nasterii, ci ora la care am aparut pe lume. Asa am ramas, deoarece notarul a conchis ca, in cele din urma, tot in septembrie m-am nascut, in consecinta eroarea nu-i uriasa. 22 septembrie este insa ziua mea reala de nastere, ziua care apare, ce-i drept, in dictionare si carti, in diverse alte inscrisuri, dar in nici un caz in cele oficiale.
M-am nascut asadar in 1938, “anul de varf” al capitalismului romanesc. Tata lucra in perioada respectiva la minele de aur din Baia Mare, mai precis la Valea Rosie, iar mama era casnica, taranca. Povestea tatei e foarte complicata. Provenea dintr-o familie cunoscuta in zona, prezenta in documentele epocii care atestau faptul ca stramosii lui luptasera in armatele principilor transilvani; practic, pot sa-i urmaresc din 1579 pana astazi. Acesti stramosi faceau parte din ceea ce se numea “puscasii verzi”. Aveau si certificate de innobilare. George Baritiu facea glume pe seama acestor proaspat innobilati, numindu-i “boieri de sapte pruni”, pentru ca, atunci cand li se inmanau certificatele de innobilare, acestia primeau si cate o bucata de pamant, care era atat de mica, incat Baritiu zicea ca “incap pe ea doar sapte pruni”.
Bunicul tatei a facut inchisoare, deoarece a strans soldati si bani, ajutoare, pentru Razboiul de Independenta, contribuind, in acelasi timp, cu fonduri la infiintarea ASTREI. Tata nu s-a bucurat insa de micile privilegii ale apartenentei la familie, pentru ca, in lantul genealogic, a avut loc un accident. Mama lui, bunica mea, a facut o pasiune pentru un inginer englez care construia linia ferata Cavnic - Strambu Baiut. Din aceasta iubire a rezultat tata, dar parintii ei au rupt orice legatura cu bunica, dezmostenind-o. Eu am cunoscut-o, fusese o femeie foarte frumoasa. A pastrat acest secret o viata intreaga si nu l-a dat in vileag decat cu putin inainte sa moara.
Nerecunoscut de familie, tata s-a chinuit in fel si chip, muncind in diverse locuri. Dupa ce s-a mai maturizat, a fost adoptat de o familie din satul in care m-am nascut eu, asta dupa ce se casatorise cu mama. “Parintii” adoptivi i-au lasat casa, pamantul, toate cate le aveau. Tata, insa, a continuat sa lucreze la mina. La randul ei, mama provine dintr-o familie ce merge foarte departe in istorie: Micle. Dupa Ioan cavaler de Puscariu, din familia asta se trage inclusiv profesorul Stefan Micle, sotul Veronicai Micle.
Ziua in care a inceput si ziua in care s-a sfarsit razboiul
Mi-o amintesc teribil de bine, desi se zice ca memoria copiilor incepe sa inregistreze coerent abia de la varsta de trei ani. Aveam un an si ceva, dar momentul inceperii razboiului imi este si acum extraordinar de viu in minte. Tata, venind de la mina, din Baia Mare, a anuntat-o pe mama: “A inceput razboiul, orasul e plin de cehi” (invadasera nemtii Cehoslovacia), “sa vedem ce facem”. Apoi, la putina vreme, a venit Diktatul de la Viena. Noi am ramas in zona ocupata de unguri, sosirea lor o tin foarte bine minte. Nu vreau s-o descriu in amanunt - nu-mi face deloc placere -, dar imi amintesc de felul in care au aplicat tactica intimidarii. Pe unii oameni din sat i-au pus in jug, sa are un hectar de pamant, biciuindu-i; stiu bine ca asa s-a intamplat pentru ca printre ei era si tata. Apoi au inceput rechizitionarile de animale, de atelaje, de tot ce puteau, pentru a le trimite pe front. Fiindca urma sa fie inrolat, tata a fugit in padure, asa cum facusera multi in perioada aceea. Nimeni nu voia sa lupte pe front, pentru ca nu luptau in armata romana, ci in cea horthysta. Era vorba de cateva regimente romanesti folosite la deminare. Niste bieti tarani trimisi sa demineze cu mainile goale... Nu e de mirare, asadar, ca, asa cum am spus, multi au fugit in nesfarsitele paduri care se intindeau in zona aceea, o zona mai mult de dealuri, muntele cel mai apropiat fiind Gutinul. Horthystii au impus, intre timp, o foarte dura administratie maghiara in sat. Din nou, tin bine minte un alt episod. Mama cu noi, copiii, ramasese in sat; de tata nu stia mai nimic. Intr-o zi, au dat buzna in casa, peste ea, un csendes tabor - acei jandarmi unguri cu pene de cocos la palarie, foarte cunoscuti si temuti pe atunci - impreuna cu primarul si cu notarul, pentru a-i lua din casa tot ce gaseau de valoare, fiindca biata mama nu avusese cu ce sa plateasca impozitul. Acolo se facea o agricultura de subzistenta - Maramuresul e o zona saraca, in care toata civilizatia s-a cladit pe lemn si pe piatra. La vederea acestora, pe mama a apucat-o furia si l-a batut pe notar de l-a nenorocit; era o femeie teribil de energica, de puternica. Dupa acest incident, a fost lasata in pace; de fapt, cam asta era legea zonei. L-a scurt timp, insa, am fugit si noi. Cu toata familia, cati eram, cu carutele, cu tot ce-am putut lua, ne-am ascuns in padure, intr-o vagauna in care, tin minte, era amplasat un singur aparat de radio cu acumulator si toata lumea statea cu sufletul la gura sa auda cand vin trupele romane. Trupele horthyste pierdusera razboiul si incepusera sa se retraga, fapt ce provoca fiori de groza in sufletul romanilor, care se temeau de o eventuala razbunare. Erau foarte multi tarani care fugisera si bantuiau pe acolo, tata ba aparea, ba disparea. Toata lumea asculta BBC-ul, care ne tinea la curent cu apropierea frontului. Se auzea, tot mai aproape, zgomotul avioanelor, tunurile... Intr-o buna zi, pe 23 august, a rasunat anuntul: Romania a intors armele. In acel moment, toata lumea era pregatita sa se intoarca in sat.
Parca vad si astazi coloanele serpuitoare de carute si de steaguri romanesti - desi eram, inca, o alta tara - care inaintau pe drumuri forestiere, inguste, nenorocite. Cand coloana in care ne gaseam a intrat in Berinta, iar noi am ajuns la casa noastra cu foarte mare dificultate, in locul multasteptatelor trupe romane au aparut rusii. Primul soldat sovietic care ne-a intrat in casa ne-a “ras” cu automatul icoanele de pe pereti. Trebuie sa va spun ca in satul nostru - ca si in intregul Maramures, de altfel - icoanele au fost si sunt la mare cinste; exista un cult al pastrarii traditiilor religioase. Cu toate acestea, cel putin din acest punct de vedere, Berinta era un caz bizar, pentru ca acelasi preot slujea si la ortodocsi, si la greco-catolici. Era atat de faimos acel preot si atat de iubit de oameni, incat cu el se facuse o exceptie. Dar si ai mei - mama si tata -, unul era greco-catolic, celalalt ortodox. Abia mai tarziu, cand am inceput sa inteleg mai bine, mi-am dat seama de ce era preotul atat de iubit: facea exorcizari. Veneau la el sute de bolnavi din toate colturile tarii, pentru a fi vindecati. Uneori nu puteam iesi din casa din cauza nebunilor care bantuiau pe acolo si cu care el, “Sfantul”, isi lucra pamantul. Am inceput prin a trai printre nebuni si, se pare, asa o sa si sfarsesc... Dar asta este un alt capitol.
 

II. Augustin Buzura: Demoni si sfinti

Marcela Gheorghiu 26.09.2008
 

Imi vine acum in minte un episod pe care l-am omis la vremea respectiva. In satul nostru isi aveau gospodariile mai multi evrei, pe care administratia horthysta ii obligase sa poarte stele galbene. Copiii lor erau de varsta noastra, asa ca ne jucam impreuna. Toti aveam stele galbene, ca si ei. Intr-o noapte, i-au incarcat si i-au dus de acolo; copii si adulti... Erau oameni foarte religiosi... Sambata, mama mergea sa le aprinda focul, pentru ca ei nu faceau nici o miscare. De sarbatorile lor in care aveau voie sa petreaca - de Purim, de pilda -, il chemau, insa, pe tata la chefuri.

Sfantul si necunoscutul

La scurta vreme dupa intrarea rusilor in satul nostru, lucrurile s-au linistit, administratia maghiara s-a retras - nu inainte de a arunca in aer podul din satul vecin -, dar armata romana nu a mai venit. E drept ca nici armata sovietica nu a ramas mult timp pe la noi.
Treceau, deja, ultimele formatiuni militare rusesti care mergeau spre vest, cand, intr-o zi, un grup de rusi s-a oprit la casa preotului din sat, aflata la 20-30 de metri de casa noastra. Omul, cu figura de sfant, cu barba alba revarsata peste sutana neagra, era uluitor de iubit de catre oameni. Har avea cu siguranta, pentru ca eu insumi vedeam cum ii ducea legati pe nebuni in miez de noapte la biserica, pentru ca apoi, vindecati, acestia sa se intoarca pe propriile picioare la casele lor.
Militarii l-au luat pe sus, l-au asezat in spatele surii si l-au pus la zid sa-l impuste. A aparut insa, ca din senin, un tip. Necunoscutul vorbea toate limbile slave si nu numai, caci mai tarziu aveam sa ma conving de acest lucru. A vorbit cu ei, cu rusii, si astfel, ca prin minune, a reusit sa-l salveze pe preot de la moarte. Din acel moment, preotul l-a luat la el, unde i-a spus ca poate ramane toata viata. Eu, personal, am trait multi ani in vecinatatea acestui om, pentru ca, dupa ce preotul si-a dat obstescul sfarsit, pe necunoscut l-a ingrijit, cum a putut, mama. Nu a spus nimanui cine e, ce profesie are - pesemne ca numai preotul ii cunoscuse taina... Locuia singur intr-o casuta. Cat traise, preotul ii dusese mancare. De cele mai multe ori, insa, venea el la masa. Preotul avea o biblioteca uriasa, incredibila, si Iuliu Uray citea toata ziua. Pe acolo, prin sat, eram mai multi copii. Pentru ca voia sa arate ca face si el ceva in schimbul ingrijirii pe care o primea, Iuliu s-a decis sa ne invete fel de fel de lucruri. Venea la noi acasa - in treacat fie spus, mama nu il prea suporta, pentru ca se pomenea cu el foarte tarziu, noaptea, iar ea trebuia sa se scoale dis-de-dimineata, pentru a merge la lucru. Eu insa ma duceam la el. M-a invatat botanica - umblam impreuna prin paduri, aratandu-mi fiecare planta, floare, spunandu-mi cum se numeste si la ce foloseste -, m-a invatat zoologie si mi-a aratat cum sa intocmesc un insectar (am facut zeci), m-a invatat astronomie si numele stelelor vizibile pe bolta cereasca. Apoi a ajuns la concluzia ca trebuie sa ma invete franceza. Am inceput lectiile, dar s-a plictisit repede si mi-a zis ca mult mai important pentru cultura mea era sa stiu scriitorii latini. Cred ca si astazi mai pot recita pasaje intregi din Horatiu si Ovidiu, in dialect napolitan. Nu avea consecventa in trasarea unui program de studiu, dar stia de fiecare data unde am ramas, la ce lectie, la ce capitol. Sa dau un exemplu: mult mai tarziu, peste ani, eram invatator suplinitor la Valea Neagra, cand a venit sa ma caute si - asta e sfantul adevar - am reluat lectia de franceza de la verbul pe care il abandonaseram cu vreo zece ani in urma! Absolut uluitor. A plecat apoi din sat. Am auzit ca umbla prin zona, vanzand ochelari si biblii.


Clasa muncitoare la atac

A inceput apoi nebunia colectivizarii. Un cosmar. Preotul din sat si-a mutat biblioteca uriasa la noi. Noaptea am ascuns cartile in podul surii, acoperite cu paie. Le-am ascuns acolo pentru ca veneau securistii sa le arda. Incepand cu ora 11, circulau toata noaptea, cu jeepurile lor negre. Tata fiind muncitor, ne bucuram de o origine foarte sanatoasa si, deci, nu ne puteam teme ca ar veni peste noi. Astfel, cartile au fost salvate... Dar nebunia a continuat: canalul, puscariile. “Burghezo-mosierimea” dusa la canal, la minele din jur. In ce ma priveste, eu deschisesem ochii pe astfel de privelisti, crescusem intr-o epoca neasezata, deci mi se parea cumva firesc tot ce se intampla, nu se punea problema constiintei politice. Tin minte ca satul Berinta era totusi “anti-” tot ceea ce ni se intampla. Iar la noi, pentru ca tata era “proletar”, venea o parte din sat cu preotul in frunte, altul, nu “Sfantul” - acela murise -, si dormeau in podul casei la noi. Imi aduc foarte bine aminte cand mama le pregatea saltelele in pod si apoi lua scara. In aceeasi perioada, in munti lupta rezistenta anticomunista. Luptele de partizani din zona aceea erau foarte vii in constiinta tuturor. Eu eram copil, n-as putea sa precizez anul, iesisem cu vacile la pascut - la noi, in Maramures trebuie sa-ti castigi painea de mic, sloganul fiind “Muncesti sau dispari” - cand a aparut o formatie de securitate care a impusat un partizan pe care il cauta de mult. L-au impuscat intr-o padurice. Am auzit cand se tragea, nu intelegeam prea bine ce se intampla, dar apoi i-am vazut tragandu-l de un picior pe cel omorat si ducandu-l la masina din varful dealului.
Inaintea acestui episod, am asistat, insa, la ascunderea, tot de catre preotul satului, a altui luptator din munti. Nu dupa multa vreme, luptatorul a fost impuscat. Cum sa spun? ~sta era firescul lumii in care traiam. Simteam insa ca ceva nu era in regula, ca se putea si altfel, pentru ca imi dadea de gandit mai ales reactia oamenilor; satele sunt niste colectivitati foarte stranse, fiecare stie totul despre fiecare si reactiile lor erau extraordinar de violente; le putea pricepe orice copil. De pilda, la 30 aprilie 1949, ne-au facut pionieri - prima formatie de pionieri din Romania. Tin foarte bine minte data respectiva. In calitate de pionieri, ne obligau sa salutam cu “Traiasca Republica Populara Romana!”, altfel eram pedepsiti. La noi, oamenii se intampinau unul pe altul cu “Buna ziua”, “Salut” sau “Laudam pe Domnul nostru, Isus Hristos”. Or, noi treceam pe langa tarani spunandu-le “Traiasca Republica Populara Romana!” si ei ne raspundeau invariabil: “Du-te-n aia a matii!”. Un tip de reactie cat se poate de elocvent pentru starea de spirit din satul nostru.
La scoala, insa, trebuia sa merg in satul vecin; am fost singurul din Berinta care a facut acest pas. Mi-aduc aminte ca era un drum inspaimantator, de vreo sapte, opt kilometri, pe care trebuia sa-i parcurg pe jos si sa trec un munte - de fapt, un deal impadurit, bantuit de lupi si de mistreti. Cat a tinut iarna, mama m-a condus, saraca, pana in varful dealului, tindu-mi felinarul ca sa nu ma ratacesc. Noroc ca acest cosmar a durat doar un an, dupa care m-am mutat la un internat, facand scoala in acest regim, iar din clasa a saptea m-am dus la Baia Mare, pentru ca tata lucra la uzinele de plumb Phoenix de acolo, locuind in gazda, chiar in vecinatatea locului de munca, si astfel am putut merge si la liceu, la “Gheorghe Sincai”.

  Augustin Buzura (III): Intruparea scriitorului 

         Marcela Gheorghiu 03.10.2008                             

E greu sa-l judeci pe Augustin Buzura dupa intamplarile prin care a trecut. Ele sunt zguduitoare si la limita suportabilitatii - mai tineti minte Foamea lui Knut Hamsun? -, vremurile neasezate ale epocii punandu-si amprenta cu duritate asupra propriei personalitati; la vremea respectiva el insusi neasezat, bajbaia printre talentele exceptionale cu care fusese harazit. Intre medicina, sculptura si filosofie - cea din urma o simpla "ratacire" orgolioasa -, Buzura a ales, in final, literatura. O biografie de scriitor american.

Mica-mare aventura filosofica

 

Dupa terminarea liceului, m-am indreptat si eu spre ideea de a urma o facultate si de aici au inceput problemele. Mama visa sa ma fac medic veterinar, tata ma vedea preot; mie nu mi-a placut nici una, nici alta, drept pentru care am optat pentru medicina umana, dar nu am fost atat de bine pregatit pe cat as fi vrut. In ce priveste povestea cu medicina veterinara, aceasta a fost, si ea, destul de complicata. In spatele casei noastre - ca sa vedeti cum se leaga lucrurile in viata - se afla casa preotului exorcist despre care am vorbit deja.
 
Securitatea si bunele maniere
 
Un nou Inceput, la modul cel mai brutal cu putinta. Pentru ca nu se punea problema sa mai invat, dar nu se punea problema nici sa stau acasa. Trebuia sa muncesc. Am inceput prin a fi functionar la Directia Regionala de Statistica. Mama, decisa sa ma civilizeze, m-a dus - mai statusem acolo si in perioada liceului - la o fosta proprietara a unor mine de aur din Baia Mare. Sotul ei murise la Canal, iar ea nu iesise din casa de ani de zile. Am inceput prin a invata cum sa mananc, cu doua carti sub brat si una pe cap, avand permanent alaturi, pe masa, Codul manierelor elegante, o varianta de la inceputul secolului XX. Din paginile ei am aflat ca farfuria se umple pana la ravas, ca furculita se tine in stanga, iar cutitul in dreapta, ca atunci cand intra o femeie in incapere trebuie sa ma scol in picioare - si, in treacat fie spus, intra cam de o suta de ori pe zi... Am ajuns s-o detest, fiindca erau si alte "examene" mult mai grele la care eram supus: cum sa ma sterg la nas, cum sa ma spal si, mai ales, ceea ce o preocupa pe ea foarte mult, cum se scrie "o epistolie" de amor la o fata tanara! Ajunsese ea la concluzia ca atinsesem o varsta la care trebuia sa ma gandesc la o fata tanara, dar chestia era ca fata tanara era din familia ei... Si civilizarea a continuat. Intre timp, mama n-a mai vrut sa lucrez ca functionar. M-am angajat la mina, unde am lucrat cateva luni... Am fost, apoi, rand pe rand, taietor de lemne, suplinitor, profesor de scoala generala intr-un sat forestier... Intr-un final am dat examen la Medicina Umana, la Cluj, si am intrat. Primul an n-a fost usor deloc. Din pricina vietii pe care o dusesem la Bucuresti, a lipsei de hrana si a conditiilor in care traisem cateva luni, am facut o forma foarte grea de hepatita, a trebuit sa lipsesc multa vreme de la cursuri si, in ciuda tuturor scutirilor aduse de mine, a fost cat pe ce sa pierd anul si sa fiu exmatriculat. Eforturile mele de a-mi salva situatia m-au adus pana la Bucuresti, la ministrul invatamantului, care nu s-a aratat prea prietenos cu mine si mi-a spus ca, in conformitate cu autonomia facultatilor, acestea au dreptul sa ia ce decizie vor. Cel care m-a salvat a fost insa Emil Bodnaras, care pe vremea aceea era vicepresedinte al Consiliului de Ministri si avea in subordine invatamantul. Daca nu ar fi fost el... De atunci am mers in paralel cu medicina si... cu literatura. Incepusem sa scriu. Eram tanar, aveam idei, nu imi pasa de nimic.
In 1963, in penultimul an de facultate, mi-a aparut primul volum de schite la Editura pentru Literatura, intr-o colectie pentru tineri, Luceafarul, prefatat de Mircea Zaciu. A fost momentul in care am constientizat ca trebuie sa-mi ajung din urma generatia ca scriitor, pentru ca in vreme ce eu abia aparusem, ei erau mari si foarte mari, aproape toti foarte cunoscuti. Ca sa-i ajung din urma, trebuia sa-i cunosc si sa-i citesc. Frecventam nu doar cursurile Facultatii de Medicina, dar si pe cele de la Arte Plastice, Filologie, Filosofie. In 1959 s-au implinit 100 de ani de la unirea Principatelor. Sarbatorirea era interzisa. Noi, insa, am facut un grup si am pornit-o pe la profesori ca sa le cantam "Desteapta-te, romane" si "Hora Unirii". Evident ca Securitatea a inceput un lung sir de exmatriculari. Zece zile am stat ascuns la un sofer de Salvare - eu si altii. Altadata am fost, pentru a doua oara, pe punctul de a fi exmatriculat, o exmatriculare insotita de numeroase consecinte dintre cele mai neplacute.
Toata viata mea am avut parte de intamplari cruciale, vitale, si niciodata nu am putut face ceea ce am vrut; destinul a fost foarte dur cu mine. Iar in adolescenta si tinerete el a luat chipul mamei, cea mai strasnica femeie pe care am cunoscut-o si fara de care nu as fi ajuns ceea ce sunt astazi.

Augustin Buzura (n. 22 septembrie 1938, Berinta, judetul Maramures) a facut studii de medicina generala la Cluj, specializindu-se in psihiatrie. In 1963 debuteaza la Bucuresti cu volumul de povestiri Capul Bunei Sperante. In 1964 renunta la profesia de medic, devenind secretar de redactie la revista Tribuna. In 1967 publica al doilea volum de povestiri, De ce zboara vulturul, dupa care incepe constructia unei vaste opere romanesti. Romanele sale Absentii (1970), Fetele tacerii (1974), Orgolii (1977), Vocile noptii (1980), Refugii (1984) si Drumul cenusii (1992) au infruntat cenzura comunista, aducindu-i autorului celebritatea, simpatia si solidaritatea din partea cititorilor. Recviem pentru nebuni si bestii (1999) este romanul societatii romanesti de tranzitie, pe care Augustin Buzura o observa cu aceeasi nepartinitoare vigilenta. Toate romanele sale au cunoscut nenumarate editii in tara si in strainatate, autorul fiind rasplatit cu numeroase premii. A exersat si alte genuri literare, cum ar fi eseul (Bloc notes, 1981) si memoriile (Tentatia risipirii, 2003). In 2003 publica Teroarea iluziei. Convorbiri cu Crisula Stefanescu. Numele sau este legat si de publicistica romaneasca. In afara de revista Tribuna, a fost prezent in aproape toate revistele noastre literare, fiind fondatorul mai multor publicatii aparute sub egida Fundatiei Culturale Romane, al carei presedinte a fost pina in 2003. A fost presedintele Institutului Cultural Roman pina in ianuarie 2005. In acelasi an relanseaza revista Cultura, pe care o conduce in calitate de redactor-sef si editorialist. Augustin Buzura este doctor honoris causa al Universitatii „Lucian Blaga” din Sibiu, membru corespondent al Sudosteuropa Gesellschaft si membru al Academiei Romane, al Academiei Braziliene de Litere si al Academiei Latinitatii.

 

 
 
 
 
 
 
 
 
Fișier:RO MM Berinta St Nicholas church 3.jpg
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 


BISERICA SF. NICOLAE
berinta7.jpg
Construita in anul1768

BISERICA POGORIREA SF. DUH
berinta11.jpg
Anul construirii 1932

berinta8.jpg

berinta9.jpg

berinta10.jpg

Enter supporting content here

AMINTIRI