Home | CUVINT INAINTE | SCUZE | NOU PE SITE | GENESSIS | GENESSIS II | FRATII MARAMURESENI | COMITATUL SZOLNOK DOBOKA | CONTINUARE I | CONTINUARE II | TARA LAPUSULUI 1876 HARTA | MUSATINII SI MARAMURESUL | 1914 | Blank page | TIRGU LAPUS | TIRGU LAPUS II | TIRGU LAPUS III | FILE DIN ISTORIA LAPUSULUI | ISTORIE A SCOLII LAPUSENE | TARA LAPUSULUI | TARA LAPUSULUI II | TARA LAPUSULUI III | TARA LAPUSULUI IV | MUNTII LAPUSULUI | Tara Chioarului | Blank page | TARA CHIOARULUI II | ISTORIA RELIGIILOR TARII LAPUSULUI | TURISM IN TARA LAPUSULUI ?! | TRASEE TURISTICE IN TARA LAPUSULUI | Blank page | BISERICILE DE LEMN | BISERICI DE LEMN II | PE VREMEA LUI PINTEA | PANORAMA LAPUSULUI | PANORAMA LAPUSULUI II | PANORAMA LAPUSULUI III | FOLCLOR LAPUSAN | TRADITII | BABA | BAIUT | BERINTA | POIANA BLENCHI | POIANA BOTIZII | BOIERENI | BORCUT | DOBRIC | DUMBRAVA | BREBENI | UNGURENI | CERNESTI | CIOCOTIS- | FINATE- | IZVOARELE -BLOAJA | MAGURENI | TRESTIE- | VALENI | POIANA PORCULUI-FINTINELE | DEALUL CORBULUI | INAU | DAMACUSENI | DEALUL MARE | VIMA MICA | DRAGHIA | FAURESTI | GOSTILA | GROSI | GROAPE | JUGATRENI | ASPRA | LASCHIA | LAPUSUL ROMANESC | LIBOTIN | LARGA | MAGOAJA | COPALNIC MANASTIUR | VIMA MARE | COPALNIC | COROIENI | CUFOAIA | COSTENI | CUPSENI | CARPINIS | CURTISIU MIC | ? CIMPIA SASULUI | STRIMBU BAIUT | PRELUCA NOUA | PRELUCA | PETERITEA | CONTINUARE PRELUCA | PLOPIS | RAZOARE | ROGOZ | ROHIA-PAMINTUL CREDINTEI | ROMANESTI | RUSOR | SUCIU DE JOS | SUCIU DE SUS | STOICENI | SALNITA | SURDESTI | SATRA | VAD | FAMILIA CULCER-MEMORII | BLESTEMUL PAMÎNTULUI | BISERICA UNITARA -MARTIRI | MARTIRII TARII LAPUSULUI | INTOARCEREA ACASA | BISERICA BAPTISTA LAPUSANA | PENTICOSTALISMUL IN TARA LAPUSULUI | PASTRATORII TRADITIEI | POVESTE | Melania Dan | CONTINUITATE | DIN BOGATIILE LAPUSULUI | SENZATIONAL | RADACINI | " Halal de mine sunt bunic " | Pentru Boguta | Emotii | Dupa 25 de ani | LAPUSENI UNITIVA !!! | REINTOARCERE IN TRECUT I | REINTOARCERE IN TRECUT II | REINTOARCERE IN TRECUT III | Ultima ceremonie | EROI | Rohia 2 | MUNTELE GAINA | PROFESORI | " PEDAGOGI DE SCOALA VECHE " | CAMPIONAT PE MAIDAN | VIOLENTA | Blank page | " LA PESCUIT , IARNA " | Istoria unui parculet | LIBOTIN | VECHIUL LICEU | MENTORI | La gradinita | FOTOGRAFII CLASELE I-IV | CLASA VIII | CLASA X | CLASA XII "A" | MENTORI II | SASCUT | SASCUT II | Blank page | povestiri | povestiri II | povestiri III | povestiri IV | povestiri V | povestiri VI | Dr. SOLOMON CORNELIU | CULTURA | CULTURA II | CULTURA III | LAPUSENI | Lapuseni II | TOAMNA SE NUMARA ....... | COPILARIA MEA ,SPITALUL | STRADA DOINEI | Lapusul si evreii | Lapusul si evreii II | LAPUSUL si evreii II continuare | Lapusul si evreii III | Lapusul si evreii IV | Lapusul si evreii V | LAPUSUL SI EVREII (ENGLEZA) | URME | PRIN CIMITIRUL EVREIESC DIN TIRGUL LAPUS | CASA RABINICA DE LAPUS | Traditii evreiesti | HOLOCAUSTUL LAPUSAN | YAD VASHEM | HOLOCAUSTUL LAPUSAN (ANTISEMITISM) | DOCTORI | FARA LEGATURA | ALEGERI | Blank page | Blank page 2 | Contact Me | About Me | Favorite Links

AMINTIRI DIN TIRGU LAPUS / SASCUT

SASCUT

Familia din Sascut                                20.03.2007

 
 
 
 
File:RO BC DN2 Sascut.jpg
 
 
Fișier:RO BC Sascut center.jpg
 
        Viata !
Unul de elementele de baza a vietii este apa . Din aceasta cauza , asezarile omenesti , s-au injghebat in jurul unei surse de apa.
     Nu e de mirare ca multe din asezari , au in numele lor legatura cu sursa de apa a asezarii . Ca sa dau un singur exemplu din Cartea Sfinta , BEERSHEVA , oras asezat in pustiul Neghevului , numele provine de la cele sapte fintini sapate de Avraham. (beer =fintina , sheva=sapte )
     Si in Romania multe asezari poarta nume de origine romaneasca , maghiara , germana ,slava ; nume , care la baza au o sursa de apa : Fintinele , Borcut , Sascut .
      Sascut , asezare pe drumul principal care strabate Moldova de la un capat la altul , cu un nume de provenienta maghiara ,( fie  , "o suta de fintini " ; fie  , fintina sasului -asta depinde de interpretare )
      Numele , da raspuns la originea locuitorilor care s-au asezat pe aceste locuri prin secolul XII , "ciangai " , a caror origine este interpretabila , unii spun ca-s unguri , altii spun , cumani (interpretare interesanta ) , cert este ca folosesc limba ciangailor , o limba maghiara . S-au asezat aici ,si in alte asezari in aceasta zona Moldoveana , adusi de regii Unguri pentru apararea granitelor Ungariei .
     Sascutul , sau mai bine zis Sascut-sat , asezat la deal , a fost se pare prima asezare.
     Prin 1875 , Menachem Jackues Elias , evreu bogat din Bucuresti , a hotarit sa-si investeasca banii in construirea unei fabrici de zahar , cu ajutorul si tehnica unor Belgieni , dupa cit stiu din amintirile mele, din povestile bunicului meu.
     Care a fost cauza construirii fabricii aici , nu stiu.
Speculatia pe care o scriu , este a mea , fara sa am o informatie veridica.
Elias , om bogat , cu multe propietati , se vede ca avea paminturi in aceeasta zona , si faptul ca aceasta zona era legata de restul tarii , prin drumul care trecea prin viitoarea asezare , si  putindu-se folosi si de calea ferata care strabatea locul ,a preferat Sascutul si nu alt loc.
     Dintr-o data , dintr-o mica asezare asezata pe un deal , Sascutul a devenit un punct important in istoria industriei Romaniei , dechizind portile celei de-a doua fabrica de zahar din Romania .
Fabrica , a dat avint si agriculturii locale , taranii incepind  sa cultive sfecla de zahar , materia prima a fabricii .
    Cum o fabrica nu poate lucra fara lucratori , s-au construit case pentru lucratori , s-a construit un sir de magazine , situate la drumul principal , magazine cu locuinte  la etajul cladirii , magazine date in arenda viitorilor comercianti ai viitoarei asezari .
    S-a construit scoala primara , s-a adus doctor penru fabrica , dar care a deservit si populatia .
Si asa incetul cu incetul a inceput sa se construiasca fabrica si sa se populeze asezarea .
    Locul a atras un numar mare de evrei , care cu timpul au construit si o Sinagoga mica , din lemn , in spatele magazinelor , pe strada care mergea spre stadionul de fotbal , si terenuri de tenis , volei , terenuri ce se aflau in spatele salii de spectacole care a fost si cinematograf .        
      Elias a facut totul ca personalul de conducere si personalul administrativ , ( printre ei erau, se pare si straini  , Belgieni ), sa aiba toate conditiile necesare unui trai prosper  in mica asezare.
   Fabrica  asezata si ea la drumul principal , legata de calea ferata , printr-o linie secundara de legatura , avea doua locomotive mici , locomotive cu aburi , care au lucrat pina tirziu , fiind pentru mine una din punctele de atractie cind veneam vara la bunici in Sascut  , si ma uitam in gara la "manevre-le de tren , in special in orele dupa amiezii.
   La poalele fabricii , la drumul principal , precum si in gara , erau izvoare cu apa minerala , cu un gust sarat , care delectau gustul  Sascutenilor , sau celor care treceau prin Sascut , fie pe drum , fie in timpul stationarii trenului , in "faimoasa gara Sascut" ,loc de "promenada" a Sascutenilor din acele timpuri si de mai tirziu , ajungind de ris , in satira teatrelor de revista mai tirziu .
   Se pare ca nu numai Elias a avut paminturi in aceasta zona .
Familia Regala , prin anii '20-25 dupa povestirile tatalui meu , venea cite odata in aceasta zona a Moldovei , fiind intimpinata cu mic , cu mare de populatia Sascutului si satelor invecinate .
 Drumul era acoperit de covoare in cinstea alaiului Regal , flori de toate culorile curcubeului , erau presarate peste tot .
Tarani in porturi populare , intr- o adevarata sarbatoare cimpeneasca  ,  acompania alaiul Regal pina la resedinta de vara sau de vinatoare, asta n-am reusit sa aflu .
   De multe ori trenul Regal facea numai o mica oprire , in aceasta mica statie de cale ferata , in calatoriile familiei Regale spre nordul tarii.
    In afara de trenul Regal , mai opreau din cind in cind si acceleratele , cu vagon restaurant , si atunci se delectau Sascutenii cu o inghetata buna ,sau un suc .
    In aceasta atmosfera , a patruns si familia tatalui  meu. Bunicul, originar din unul din satele invecinate , om intreprinzator , a inchiriat un magazin si l-a facut "Magazin Universal" , magazin in care gaseai de toate.De la ac si ata , la haine , si pinzeturi . de la cuie , la tot ce trebuie intr-o gospodarie , de la masline de Rhodos , la halva turceasca , de la hamsii  sau " tir"  la scrumbie de Dunare. Bauturi , binenteles vinul pe primul loc , si in sfirsit depozit de petrol si lemne.
Sa nu credeti ca magazinul a avut dimensiuni mari , cum au astazi magazinele universale.
A fost  o incapere mare , cu tejghea pe trei laturi ale incaperii, cu peretii acoperiti cu rafturi  pline cu marfa , sertare si sertarase a caror continut atragea clientela de la sate , butoaie cu ulei si cu peste , si alte lucruri puse la vedere , pentru a atrage ochiul si a goli punga cumparatorului.
Cea care a stiut sa daie culoare , viata , si " vad" locului , a fost :"Cucoana Creata " ,  bunica mea , nevasta lui Iancu .
 Magazinul , avea o pivnita destul de mare , sa poata adaposti , o parte din marfa ce nu incapea pe rafturi sau in camara  -magazia , de linga magazin.
     Iancu  Solomon , s-a nascut in anul 1888 , intr-o familie de evrei religiosi , care locuiau in unul din satele din apropieria Bacaului .
Strabunicul meu , Strul ,  si strabunica mea Hava , in singura fotografie pe care o am , aratau ca oameni simpli de la tara , cu credinta-n Dumnezeu , lucrind din greu pentru intretinera familiei lor cu 15 copii.
Strabunicul meu , se pare ca a lucrat pamintul pe care-l avea , dar isi complecta cistigurile prin comert , in special cu lemne.
    Mutarea  familiei la Sascut este neclara . Aici in Sascutul acelor ani , Iancu a cunoscut-o pe Sofia ( " Sura " sau "Creata"  mai tirziu, porecla data de tarani din cauza parului ei cret ) .
   Ca impamantinit al locului , a fost recrutat in armata Romana in anul 1909 luna a-XI  la Centrul de recrutare  Putna . Dupa spusele lui , a participat in razboiul Balcanic din 1913 . In noiembrie 1916 , a parasit Sascutul , retragindu-se cu familia la Iasi , unde se retrase si familia Regala , guvernul , si conducatorii armatei.
        La Iasi a fost recrutat din nou , facind o parte din razboi la Arsenalul Armatei Romane . Alta parte din razboi a petrecut-o pe front , si in alte misiuni militare , pe care le-a primit . 
 Nu prea ne-a povestit despre perioada asta , decit tirziu , la insistentele noastre si in special ale fratelui meu , care-l inregistrase pe banda de magnetofon , povestind citeva amintiri , (  inregistrare care s-a pierdut spre regretul nostru ) .
 Una din povestirile pe care le-a povestit , a fost in perioada cind a fost de garda , in spatiul de joaca ale copiilor familiei Regale. Ne-a povestit de dragostea unuia din acesti copii , pentru masini , copil ce avea o masina , masina jucarie, pe care el trebuia din cind in cind sa o inpinga , spre bucuria Printului .
     Faptul ca o parte din razboi l-a petrecut la Iasi , i-a dat posibilitatea sa se intilneasca cu familia , ce se inbogatise cu o fetita ,pe numele de : Stela , sau Steluta cum o numeau ei .
In acea perioada a bintuit se pare , o epidemie de diphterie , boala cere a primit-o si Steluta lor . Prin protectie  au ajuns la "mecena " medicinei de copii din acele timpuri , care bine inteles nu a putut face nimic pentru salvarea fetitei ,care a incetat din viata , la virsta de 6 ani .
    In anul 1918 a fost demobilizat , si s-a intors sa-si refaca viata , si pravalia distrusa de razboi .
       In anul de gratie 1920 , luna aprilie , ziua 5 , din Inaltul Ordin al Majestatii Sale Regelui Ferdinand  I  s-a conferit soldatului Solomon Iancu : " Crucea Comemorativa a razboiului 1916-1918 " fara berete .  
 Brevet semnat de Directorul Superior si Inspectorul Tehnic  al Armamentului , General de Divizie  ... semnatura indescifrabila , Directorul Arsenalului.... semnatura indescifrabila .
    Dupa razboi, iarasi a pornit de la zero , reusind in scurt timp sa-si refaca magazinul si casa.
   Bunica mea "Creata" ,  din familia Kuperman , ( Hertel si Eva numele parintilor ei ) , de loc din Rimnicul Sarat .
 Avind un unchi si o matusa care locuiau in Sascut , care cunoscind familia Solomon ,  si pe  Iancu , au facut petirea ei , casatorindu-se in Sascut .
  A fost o femeie energica in tinerete , care a stiut ce vrea , a stiut sa conduca cu mina forte magazinul , a stiut sa vorbeasca cu clientii in asa fel  , ca i-a mers vestea de buna comercianta.
In anii comunismului , cind nu mai avea magazinul , multi tarani care o cunoscusera , cind veneu la tirg in Sascut , o vizitau , stateau de vorba cu ea , si ii aduceau cadou ,din putinele produse ale gospodariile lor ,din respectul  si dragostra pe care i-o purtau .
      " Creata" , era o femeie "masiva" cu o frumusete aparte .A stiut sa inpleteasca munca cu "placerile vietii". I-a placut jocul de carti , in casa lor avind , adevarate turnire de poker care continuau de multe ori doua zile , cu intreruperi , numai pentru luarea unei mese copioase , stropita din belsug , cu un vin bun , adus din beci , asta asa , ca sa fie la o temperatura buna de baut  . A stiut sa petreaca , vara  la mare , la Techergiol  , Vatra Dornei , sau in alta statiune de vara , care aparusera la inceputul acestu secol ,  pentru desfatarea  elitei tarii .
    In anul 1920  , in 8 august ,l- a adus pe lume pe tatal meu , copil care a devenit mindria sufletului ei , dindu-i un nume cu rezonanta romana : Corneliu . Sau pe scurt ,  Nelu , pentru familie si prieteni.
       In aceasta perioada , apare in familia Solomon , un nou personaj : Ana Sandor , sau Anisca ,cum a fost "strigata" toata viata  .
Anisca o fata de vreo 15 ani , pe care viata a aruncat-o la o virsta frageda , dintr-un sat din secuimea pasului Oituz , a venit la Sascut ca fata in casa , pe urmele fratilor ei , care lucrau la fabrica de zahar ca sezonieri ,  in perioada de toamna cind fabrica functiona.
A venit si n-a mai plecat , raminind in familie , ca membra de familie pina la moarte .
 A fost o catolica practicanta , mergind duminica si de sarbatori la biserica din deal .
Si ea a fost o femeie energica , harnica , buna bucatareasa, si o luptatoare pentru drepturile familiei Solomon , in vremurile de rastriste si de trista aducere aminte, din perioada , celui al doilea razboi mondial .
 A aparat bunurile ramase-n casa cind s-a facut evacuarea evreilor din Sascut , n-a iertat pina-n ultima ei zi de viata , pe cei vinovati de tragedia evreilor Sascuteni , cei ce-au imbracat camasa bruna ,sa-si faca mendrele pentru interese personale , si imbogatire imediata.
       Anisca , l-a crescut pe tata , si pentru ca nu s-a casatorit , l-a "adoptat" pe tata ca si copilul ei , idolatizindu-l peste masura .
       Studiile primare  tata ,le-a facut in Sascut cu familia Mihailescu , invatatori din aceea perioada in Sascut .
A continuat studiile o perioada de timp la Bacau , locuind la o familie , cu care bunicul avea legaturi de afaceri in aceea perioada.  Perioada bacauana n-a durat mult timp , transferindu-se la Adjud.
        Liceul l-a continuat la Rimnic , fiind astfel in legatura strinsa cu familia mamei lui , si in special cu Rebeka , sora bunicii , o femeie de o frumusete nemaipomenita , femeie cu o cultura mare , care l-a luat pe tata sub aripa ei .
In liceu s-a remarcat tata , ca un elev bun , sportiv bun  , si fiindca avea o voce buna , a fost luat in corul Biserici Ortodoxe , cu toate ca era evreu.
  La terminarea liceului s-a intors la Sascut , pregatindu-se pentru universitate , gindindu-se sa se inscrie la drept , la fel ca Max ,  varul lui . Dar n-a fost sa fie asa. Legile rasiale l-au impiedicat sa-si indeplineasca visul , si s-a intors de la Bucuresti la Sascut.
       Varul sau Max n-a avut norocul de-a se intoarce acasa la Sascut . In anul doi  la drept , a parasit studiile si Romania , fiind urmarit de legionari si de siguranta , sub acuzarea de-a fi comunist , el care nu a facut politica , si nu a fost membru in nici un partid . Simtindu-se incoltit , a trecut in Basarabia , si de acolo in URSS din acele timpuri , ajungind la Niepopetrosk , casatorindu-se apoi cu o femeie de pe acele meleaguri , care-i salvase viata , in zilele in care ajunsese acolo , bolnav , flamind , si fara nimic !
Prin anii ' 59 ' cind situatia lui s-a limpezit acolo , si cind a fost posibilitatea , a reluat legatura cu noi , venind in vizita in Moldova , la bunicii mei ,  ca din familia lui nu ramasese nimeni . A venit si in Lapus , asa ca l-am cunoscut personal .
La un an dupa vizita lui , parintii mei l-au vizitat , la Nepopetrosk , vizita cu peripetii , care e o alta poveste.
       In anii dintre cele doua razboaie , afacera bunicului a mai fost distrusa in doua rinduri de catre foc , asa ca bunicu a inceput din nou de la zero , nefiind pe atunci polite de asigurare.
      Lovitura cea mare a fost in cursul celui de-al doilea razboi mondial , cind a fost evacuat din Sascut , intr-o caruta , impreuna sotia si cu tatal meu , cu minimul necesar pentru supravietuire pentru citeva zile , cu citeva haine de schimb , celelalte lucruri au fost jefuite de "prieteni sascuteni" adeptii  doctrinei legionare.
  Dupa legile din acele timpuri au fost "concentrati " la Focsani , impreuna cu toti evreii din acea regiune a Moldovei . Asta , pentru a putea fi supraveghiati mai usor , si a fi la indemana autoritatilor la nevoie.
  Aceasta "concentrare" a unei mari populatii in Focsani , a creat probleme de cazare , aprovizionare , sanatate . Ai mei au avut noroc sa gaseasca o camera unde sa locuiasca. N-am amanunte din aceea perioada. Bunicul si bunica nu mi-au povestit , tata nu stie prea mult , fiind dus la munca obligatorie , la Falesti .
       In acele vremuri grele , au fost si OAMENI , care au stiut sa-si pastreze demnitatea si spiritul de om , dind ajutor celor la nevoie . Unul din acestia , a carui nume , spre marea mea parere de rau , nu-l stiu , a fost ,  maior in "retragere" care a avut  legaturi de afaceri , cu bunicul , si se cunosteau din perioada primului razboi mondial .
   Acest OM , a ajutat familia mea , trimitind prin Anisca ajutor in bani si alimente , ajutor ce a usurat suferinta bunicilor , ajutor care a contribuit si la ajutorarea tatalui meu , prin pachetele trimise .
Continutul pachetelor , a fost "moneda forte " de cumparare a vietii , de la conducatorii lagarului de munca , si ale soldatilor ce-i pazeau.
Acolo la Falesti , datorita vocii sale , si a unui repertoriu de cintece pe care-l stia , tata , cu prietenul lui Marcel - acordeonistul , au reusit sa aline sufletul celor dusi la munca departe de casa , si sa cumpere bunavointa si putina mincare de la conducatori lagarului , prin " micile reprezentatii " pe care le dadea , la petrecerile , pe care conducatorii le faceau , destul de des.
 Din mincarea pe care o primea , se impartea cite putin la cei ce au locuit in aceasi baraca cu tatal meu.
Cu toate ca au primit bani , bijuterii , mincare , ce au fost trimise detinutilor, de familie , autoritatile , uitau dupa citeva minute  de cele primite , comportindu-se in asa fel , sa reaminteasca detinutilor , cine e "seful" si ca inca nu s-a terminat cosmarul.
   Catre sfirsitul sederii lui la Falesti , cind trupele rusesti se apropiau , conducerea lagarului a disparut , impreuna cu paznicii , asa ca tata , cu un numar de detinuti au luat drumul casei . 
Pe drumul de intoarcere , intr-o gara au fost pusi de rusi sa goleasca vagoane cu munitie de artilerie ale armatei germane.
 Spre surpriza lor , intr- unul din vagoane au gasit lazi cu ciocolata , si cutii cu fasole pentru armata germana , avind grija sa-si puna putin de oparte si pentru ei , inainte de a le preda la rusi.
       Dupa 23 august 1944 s-au intors cu totii la Sascut si au incercat , sa refaca afacerile din trecut si sa deschida magazinul . 
  " Simtind de unde bate vintul " si-au cumparat un petec de pamint , la drumul principal ,pe aceeasi linie si nu departe de magazinul lor , incepind  incetul cu incetul , sa-si ridice o casa , sub forma de vagon , cu o prima incapere  cu iesire la strada , camera cu doua geamuri mari (pentru vitrina) , camera pregatita pentru a fi transformata  in magazin .
  Nationalizarea n-a prea avut mult de nationalizat , doar depozitul de petrol si benzina , care nu stiu daca a fost plin sau gol , si marfa ce o avea in magazin  dupa razboi ,  care dupa cum va inchipuiti , nu  putea sa fie in cantitate mare .
     Tata a plecat la Iasi unde in 1945 in iarna , a inceput cursurile universitare intrerupte de  catre razboi .
N-a avut o studentie usoara, in acele vremuri nesigure de dupa razboi , cu rusii pe cap si comunismul in spate , cu lipsurile de zi cu zi .  
 A stiut insa ,  sa-si faca prieteni , sa se distreze , si bineiteles sa invete , terminind medicina cu note mari , ce putea sa-i dea posibilitatea de a ramine la Iasi , la Facultate  , ca preparator .
   In Sascutul erei comuniste  , bunicul , bunica si Anisca , au locuit in casa lor , nereusind sa deschida iarasi magazinul.
Bunicul a lucrat citva ani la depozitul de lemne ca salariat .
 Bunica, a cazut intr-o depresie la care s-a adaugat un diabet , fiind  tratata cu insulina . S-au adaugat si altele boli legate de diabet , ceea ce a facut sa fie mai putin energica , iesirile ei din casa au fost pina la poarta , si numai in doua rinduri , a venit la Lapus la noi , la nasterea mea si la nasterea fratelui meu .
   Placerea bunicii , ca de altfel , si a celorlalti Sascuteni , era de a sta pe banca , in fata portii , dupa amiaza , privind manevrele din gara , masinile care treceau pe drumul principal , sascutenii  ce au iesit la plimbarea de seara , asteptind cu rabdare cunostintele ,care in trecere , se opreau , stateau cu ea pe banca , comentau , birfeau , puneau tara la cale , si toate acestea la un pahar de cafea , sau "o dulceata " , toate  cu un pahar de " apa rece scoasa din  beci ".
   In acest timp bunicul cu Anisca au fost ocupati cu "stropirea" micii  gradini de legume  , precum si cu mulsul vacii " DEMANDICA "  , vaca care dadea o cantitate mare de lapte , fiind o campioana , printre vacile din regiune .
       Imi amintesc de mirosul " borhotului " , rezidiu de la fabricarea  zaharului , pe care-l cumpara in fiecare an si-l  tinea , intr-o groapa din curte , linga grajd .
       In acele timpuri ale copilariei , cind am fost de-o schioapa ,totul mi sa parut mare , grandios , frumos .
      Peste ani , vroind parca sa fie in pas cu stapinii , grajdul si-a micsorat dimensiunile incovoindu-se , ca nu se mai putea intra in el .
  Cu  " Domindita " in perioada verii cind vizitam bunicii , iesiam la pascut dupa amiaza , inpreuna cu bunicul sau cu Anisca , bunica avind grija sa-mi puna intr-o tolba , citeva felii de piine alba cu dulceata de cirese amare , facuta in casa !
N-am sa uit gustul salatei de hamsii , sau de scrumbie , pe care bunicu le facea cu ceapa si rosii (inima boului ) culese atunci din gradina.
N-am sa uit vinul tinut la rece in pivnita din curte .
N-am sa uit pepenii raciti in galeata , la "cismea " in curte . 
N-am sa uit ,  serile linistite  parfumate de mirosul crinilor albi din curte , curte iluminata de un bec slab ca puteai sa vezi  intunericul .
Noroc cu luna care dadea , destula lumina , facea o admosfera de feerie . 
Toata familia statea  in curte . Adultii se distrau povestind amintirile lor .  Eu si Romy , ascultam , cascam  si iarasi ascultam ,  si  plictisindu-ne de moarte ,  fugeam la poarta , la fiecare intrare a unei garnituri de tren in gara , punctul culminant era trecera  aceleratului de 10 noaptea .Dupa aceea adormeam linistiti , in alintarea noptilor de vara , pina cind caldura zilei , destepta mustele  prinse de tavan , care facindu-si zborul lor de desteptare , se opreau si pe fetele noastre , trezindu-ne  dis de dimineata.
      Placerea de a ne intruni  toata familia , a fost curmata de moartea bunicii , in anul 1965 .
      In anii urmatori , vizitele au fost mai scurte , nu mai stateam pe banca dupa amiaza . Sederile familiei ,noaptea ,in curtea casei bunicului , au fost mai rare , asta si din cauza televiziunii , care incepuse sa transmita ,  noi inghesuindu-ne la familia Zarnescu sa vedem programele de seara .
     Domandica si-a luat drumu spre grajdurile fermei locale Sascutene . Groapa cu borhot a fost astupata , si locuitorii casei, bunicul si Anisca , au inceput sa-si arate cu adevarat virsta.
     Aceasta forma a vietii , acontinuat in casa bunicului meu , pina in tragicul an  ,1981 , cind "Grandomania  Comunismului " , a comunismului local , a hotarit sa evacueze populatia din casele particulare ce dadeau la drumul principal , si  construirea  " de BLOCURI " pentru populatia rurala .
   Pe bunicul meu , l-au mutat la bloc . La virsta lui n-a suportat traumatismul mutarii . Pierdera bucatii de pamint pe care-si facea de lucru zi de zi , in mica gradina a lui , greutatea de a cobori si urca de mai multe ori pe zi scarile , l-au darimat la pat . Citeva luni dupa mutare a murit "in bratele " fratelui meu , ultima lui dorinta a fost de-a bea inca un paharel de vin din regiune , vin pe care l-a iubit asa de mult  .
      Anisca a mai supravietuit inca citva ani , ramanind in casa ,  singura , avind grija de bunurile familiei , bunuri care-au disparut la moartea ei , reamintindu-mi o scena dintr-un film de mult vazut .
  A  fost inmormintata ca o buna crestina , in cimitirul Catolic din Sascut , in locul ales si platit de ea , cu slujba religioasa platita de ea . A fost condusa pe ultimul drum de un pumn de cunostinte , noi,
familia ei, fiind departe , aici in Israel , neavind posibilitatea de a ajunge la ceremonia de inmormintare . 
     Daca comunismul a distrus Romania ,  dupa 1989 , capitalismul continua s-o distruga .
  Fabrica de zahar Sascut si-a inchis portile , inchizindu-se astfel  o pagina din istoria industriei Romanesti , lasarea pe drumuri a muncitorilor  din fabrica , si  ducind la disparitia unei ramuri a agriculturii : cultivarea sfeclei de zahar.
   Inceputul sfirsitului ????!!    Sper sa gresesc .
 
Distrugerea unei industrii :FABRICA DE ZAHAR SASCUT
 
Relics of the past

Din istoria Sascutului

                              #
 
Gara Sascut 
 
  Gara Sascut.jpg 
 
 
      
 10 Aprilie 1878
 
In stația Sascut , situată pe calea ferată Adjud-Bacău a deraiat trenul sanitar rus Nr=45 , remorcat de locomotiva C.F.R. 165-MILCOV .
 

SERVICIUL SANITAR AL ARMATEI ROMÂNE

ÎN PERIOADA 1914 – 1919

STOICA LEONTIN

Serviciul Sanitar şi-a desfăşurat activitatea concretă în acord cu principiile de funcţionare consacrate prin reorganizarea din primăvară. Astfel, serviciul cel mai avansat din zona frontului dispunea de posturile de prim ajutor regimentare şi de aşa-numitele posturi de triaj. Posturile de al doilea ordin de triaj erau dispuse imediat înapoia primelor posturi, fiind adăpostite în locuri considerate sigure, în faţa pericolului reprezentat de proiectilele artileriei inamice, ori, şi mai sigur în subterane blindate. Parţial, aceste posturi fuseseră asigurate cu medici de la ambulanţele divizionare şi chiar cu medici francezi. Misiunea posturilor de al doilea ordin de triaj consta în dirijarea evacuărilor, adăpostirea provizorie a răniţilor până la momentul evacuării spre alte centre medicale. Existau trei tipuri de asemenea centre: posturile chirurgicale înaintate, pentru operaţii de urgenţă (hemoragii etc. 5%); posturile de răniţi uşor sau care şchiopătau (vindecabili în maximum 20 de zile), unde serviciul era îndeplinit de ambulanţele divizionare (25%); spitalele mobile, unde erau primiţi răniţii ne-evacuabili mai departe (25%), dar şi cei evacuabili mai departe (45%).

Transporturile până la aceste centre şi spitale se efectuau în mod diferenţiat: cu cărucioare Mestrovici, tărgi, trăsuri de rechiziţie, auto-brancarde, trenuri Decauville. Răniţii evacuaţi de la spitalele mobile erau dirijaţi spre triajele sanitare, de la Sascut şi Bacău. Armata a II-a a avut patru trenuri sanitare, câte unul de fiecare cap de linie: Pădureni şi Oneşti, şi 2 de rezervă la Sascut. Ele au efectuat, în general, evacuări eşalonate.

Triajul din Sascut avea rolul de a alege răniţii ne-evacuabili mai departe şi de a-i trimite spitalelor de evacuare din localitate, dând drumul trenurilor cu restul răniţilor spre Bacău. La rândul său, triajul de la Bacău primea răniţii, pe care îi împărţea, ca destinaţie, fie la spitalele de evacuare, fie la spitalele regionale din zona sub-militară (Bacău, Roman, Piatra-Neamţ). Răniţii a căror recuperare (vindecare) necesita îngrijiri medicale mai îndelungate de 30 de zile erau evacuaţi fie în spitalele zonei interne, fie în anumite centre organizate ad-hoc, în perspectiva evacuărilor către Rusia. Periodic, spitalele de evacuare şi cele regionale din Sascut, Bacău, Roman şi Piatra-Neamţ selecţionau răniţii, care se încadrau în clasificarea mai-sus descrisă şi, cu acordul prealabil din partea Marelui Cartier General, îi evacuau prin intermediul trenurilor sanitare, spre destinaţiile convenite [8, p.70-71].

Armata I română, condusă de bravul general Eremia Grigorescu, dispunea, în iulie 1917, în ajunul declanşării operaţiunilor ofensive de către Armata a II-a (a lui Averescu) de următoarele formaţii sanitare: serviciile sanitare regionale, 9 ambulanţe divizionare cu coloanele de brancardieri, 9 spitale mobile cu anexele lor, 12 spitale de evacuare (2 medicale, 8 chirurgicale şi 2 de specialităţi), 3 spitale pentru boli contagioase, 2 servicii de triaj, o serie de spitale regionale şi, în plus, 4 trenuri sanitare.

                                  #
 
                       
Asta e clubul vechi, fostul cinematograf. In partea stanga a clubului este strada (nu se vede in poza) pe care veneai sa intri la film, sau la terenul de fotbal. Pe acea strada era odata si militia. In zare se vede ceva inalt. E hornul de var de la fabrica de zahar care nu mai exista. A incetat productia inca din 1998, iar acest horn este singurul care a mai ramas in picoare, fiindca inca nu au putut sa-l darame.

 
 
Istoria Sascutuli de pe internet
 

Prima atestare documentară a localității Sascut datează din 11 aprilie 1639. Sascut era un sat răzeșesc dar, prin pătrunderea marilor familii boierești, satul a devenit o localitate de clăcași. Dafina Buhuș, soția domnitorului Moldovei, Eustatie Dabija, a cumpărat aproape tot satul Sascut. În primele decenii ale sec. al XIX-lea, Costache Aslan, rudă cu domnitorul Moldovei, Ioniță Sandu Sturdza, obține un hrisov domnesc pentru a-și deschide târg pe moșia sa de la Sascut. Unirea Principatelor și profundele transformări care au urmat au stimulat viața economică în târgul Sascut. Calea ferată, cu stație în Sascut, a deschis mari perspective economice și edilitare.

În Sascut a fost construită prima fabrică de zahăr din Moldova, în anul 1875, Societatea Zaharina Română cu sediul la Paris strada quai de grenelle 15, pe un teren de 10ha cumpărat de la propietarul moșiei de atunci Maria de Sgardelli cu 10 000 (zece mii) lei, act transcris la Tribunalul Putna cu nr.654/1875. Acest teren este situat în fața gării din Sascut și împărțit în două loturi unul de 2,1ha și unul de 7,9ha. Lotul de 2,1 este situat în partea stângă spre Adjud din fața gării de la marginea drumului care duce la Sascut Sat se numără 105 metri spre Adjud și 200 metri în adâncime spre Sascut Sat și de la marginea aceluiași drum se numără 395 metri spre Bacău și 200 metri în adâncime spre Pâncești sau Sascut Sat.

În anul 1881 Societatea Zaharina din România își autorizează fabrica de zahăr de la Sascut prin Decret Regal și intră în faliment în anul 1884. În anul 1885, luna iunie, lichidatori fabricii vând fabrica de zahăr cu teren și instalații și dreptul de a trage apa numitului Jaques M. Elias pentru suma de 250 000 lei, act transcris și autentificat de tribunalul Putna (așa a ajuns Jaques M. Elias la Sascut). În anul 1889 Jaques M. Elias cumpără moșia Sascut de la Mendel Posner. În anul 1899, pe 9 mai, Jaques M. Elias îl împuternicește pe fratele său Abraham M. Elias la consulatul Belgiei să aducă în numele lui ca aport promisiunea de închiriere pe 90 ani a fabricii de zahăr Sascut cu 23 ha teren și toate instalațiile, în schimbul a 2 300 de acțiuni la purtător dintr-un total de 18 000 acțiuni, la Société Générale Sucreries en Raffinerie en Roumanie care construiește fabrica de zahăr de la Roman pe un teren de 90 ha. În același an, după ce a închiriat fabrica, Jaques M. Elias vinde fabrica de zahăr cu teren de 23ha Băncii Generale Române, cu act autentificat și transcris la tribunal. În anul 1939 Banca Generală Română începe un proces prin care încearcă să evacueze pe chiriaș, mai exact pe S.C. Danubiana. Procesul se termină în anul 1945, după care fabrica este naționalizată.

  
De la Sasacut 23.12.2012
                  
   Mihai Nazare
 
Am citit pe internet un frumos articol scris de dumneavoastra, despre o perioada din trecut, in care povestiti multe lucruri interesante despre anii copilariiei si de mai tarziu din perioada cand ati trait la Sascut

Si despre fabrica de zahar, la care eu am lucrat pana in ultima clipa cand a fost inchisa 18 noiembrie 1998, in ultima campanie de fabricatie a zaharului.
Ati povestit cate ceva despre bunici si despre magazin. Era un magazin, in blocul in care la etaj erau locuinte iar la parter magazine. Acel bloc lung de la sosea care acum apartine Academiei (fundatia Elias) Acel magazin era a domnului Strul. Si Domnul Zarnescu despre care ati povestit avea magazin tot in acel bloc lung de la sosea. El vindea aparate de radio si biciclete. Pe atunci, era o marca buna de biciclete care se chema Mifa. In Sascut mai era un frizer Lica Ghelberg, care avea un baiat pe nume Bebe. Apoi familia Sumlaner, care avea doua fete, Berta si Ana, parca. Tatal lor fiind croitor. Mai era un croitor Froim si un electrician pe nume Marcel, care lucra la fabrica de zahar si s-a casatorit cu Berta si au plecat in Israel. Magazinul alimentar din colt era condus de Nae. Domnul Strul avea o fata frumoasa pe care o chema, daca nu gresesc, Rica care a murit la nastere. Despre un magazin universal in Sascut stiu ca a fost facut din doua magazine la care a fost darmat peretele dspartitor, tot in blocul lung de la sosea, inspre capatul unde era alimentara lui Nae, pe colt, care odata fusese restaurantul lui Dichiseanu. La IRIC fostul ORACA unde era ingrasatoria de vite seful era domnul Simon. In Sascut la ora actuala nu mai exista nici un evreu. In acele timpuri vis-a-vis de IRIC, la o casa locuau doi frati tot evrei, dar nu mai tin minte numele lor. Unul din ei a fost sotul lui Rica.
 
26.10.1887
 
 
 
 
 
 
 

Beato Geremia da Valacchia (Giovanni)

Dott. Marco BARATTO

pubblicato il: 14 gennaio 2009

 


 


Joan Stoica nasce il 29 Giugno 1556 a Saxo (Szászkút/Sascut) in Valacchia Galati ? , un vilaggio agricolo abitato da tedeschi sassoni provenienti dalla Transilvania. I suoi genitori Stoica Konstit . Fin da giovane , Joan sente di nutrire profonde simpatie per l’Italia, dove secondo quanto gli ripeteva la madre “"c'erano buoni cristiani e dove i monaci erano tutti santi e v'era il Papa, Vicario di Cristo".

All’etŕ di 19 decide di lasciare tutti i familiari e dirigersi verso la Penisola. Dopo diversi giorni di viaggio ormai privo di ogni mezzo di sostentamento, raggiunse Alba Julia dove si mise a fare il muratore. Durante la sua permanenza in questa cittŕ ha modo di incontrare e fare amicizia con il medico pugliese Pietro Lo Iacono che era stato chiamato dall’Italia per curare il principe Stefano Barthory. Conosciuto il motivo per cui il giovane voleva recarsi in Italia, il medico lo portň con sé e dopo tre mesi di viaggio, Giovanni , raggiunse la cittŕ di Bari, dove gli trovň un lavoro presso una farmacia; lavoro che lasciň dopo un anno e mezzo per l'ambiente malsano che lo circondava e che prima lo turbň, poi gli fece decidere di tornare in patria per dire a sua madre che i "buoni e santi cristiani" erano in Paradiso e non "nel Paese al di lŕ delle montagne, pieno di sole". Mentre si trovava al porto in attesa di una nave, qualcuno lo chiamň per nome e gli disse che Bari non era tutta l'Italia; a Napoli, per esempio, le cose andavano diversamente e che lě avrebbe potuto trovare "santi" che cercava. Joan partě subito. Non tutti erano "santi", ma le luci superavano le ombre, che lui stesso un giorno vide allontanarsi per la predicazione di un frate cappuccino: con poche parole ispirate riuscě a calmare la folla in sommossa per alcune disposizioni del viceré. Joan non credette ai suoi occhi: finalmente aveva trovato uno di quei "santi" a cui aveva accennato sua madre, e qualche giorno dopo bussň al convento, chiedendo di essere accolto. Divenne fra Geremia da Valacchia, impegnato prima negli orti dei conventi di Napoli e di Pozzuoli, poi definitivamente nel convento di San Eframo Nuovo, a Napoli, dov'era stata costruita l'infermeria dei religiosi. Nella Napoli sotto il dominio spagnolo, fra Geremia diventa una sorta di patrono della gente piů derelitta, servendo intanto la sua comunitŕ nei compiti meno gradevoli; un numero crescente di diseredati fa appello alla sua straordinaria capacitŕ di compatire, proprio nel senso di “soffrire insieme”. Lui fa anche il mendicante, per loro: raccoglie cibo e vestiti, e non si sa bene che cosa mangi, perché la sua razione di pane e verdure sfama sempre qualcun altro. Accompagna tutto questo con lunghe preghiere: ama soprattutto il Pater Noster e la Salve Regina. Quando non va in giro per i poveri, č nelle celle e nelle stanze dei malati: quelli senza speranza, con piaghe ripugnanti, o paralitici, o pazzi. L’effluvio delle sue erbe aromatiche combatte la puzza dei corpi disfatti, le sue braccia sostituiscono quelle bloccate dalla paralisi. Sorride agli insulti dei dementi. Ma non sono solo i poveri a rivolgersi a questo frate venuto da lontano ,anche persone importanti legate alla corte . Ma la sua attenzione la riveserva nei confronti dei poveri e degli “ultimi” : di fendeva i servitori maltrattati dai padroni, s'interessava per collocare i disoccupati in un lavoro onesto, si premurava di procurare la dote a ragazze orfane o pericolanti perché si sposassero decorosamente, si recava nelle carceri per visitare i detenuti, si prodigava per estinguere le inimicizie e pacificare gli animi agitati dall'odio... Era un'immagine vivente e operosa della misericordia del Signore". Molte e singolari le grazie ottenute per gli infermi e i poveri che bussavano alla porta del convento o che lo incontravano per le vie di Napoli, dove non riusciva a camminare per la calca che lo stringeva da ogni parte, e da dove ritornava con la tonaca tagliuzzata da eccessi di devozione del popolo che giŕ in vita lo venerava come un Santo.

Ammalatosi per una polmonite contratta mentre tornava dalla casa di un ammalato, morě il 5 marzo 1625 e solamente nel 1983 dopo che se ne era persa la memoria Giovanni Paolo II lo proclamň beato, il primo romeno cattolico ad essere canonizzato e solamente dal maggio del 2008 Fra Geremia, l’umile frate romeno a fatto ritorno a “casa” dove riposa nella Chiesa di Onesti.

                                  #

  • 1556, 29 giugno: Jon Stoika (Geremia da Valacchia) nasce a Tzazo (Romania).
  • 1574: a diciotto anni viene in Italia.
  • 1578, maggio: giunge a Napoli e prende l'abito cappuccino nel convento di Sessa Aurunca.
  • 1579, 8 maggio: emette la professione religiosa.
  • 1579-1584: come fratello laico svolge i servizi fraterni in vari conventi.
  • 1585: riceve l’incarico di infermiere della grande infermeria dei cappuccini nel convento di S. Eframo Nuovo a Napoli.
  • 1625, febbraio: quasi settantenne, viene mandato dal superiore a Torre del Greco per visitare un ammalato.
  • 1625, 5 marzo: al suo ritorno una pleuropolmonite gli stronca la vita; da tutti rimpianto come una mamma.
  • 1625, 20 settembre: incomincia il processo di beatificazione e alcuni anni piů tardi si approva l'eroicitŕ delle virtů.
  • 1983, 30 ottobre: Papa Giovanni Paolo II lo proclama "beato".

Dite il Pater noster perché questa č la miglior orazione che puň fare un cristiano, ché l'ha insegnata Dio alli apostoli. Amiamo questo gran Dio che merita d'essere amato. Non l'offendiamo che č tanto buono, e cosě buono rimuneratore, poiché ha fatto tanto per noi. La caritŕ accommoda ogni cosa. (B. Geremia da Valacchia)

Nella liturgia viene ricordato l’8 maggio

LA MISERICORDIA DELLA CARITŔ

Quando venne in Italia, Geremia da Valacchia era giŕ forgiato alle virtů evangeliche dagli esempi e insegnamenti dei genitori, del padre Stoika Kostist e, soprattutto, della mamma Margherita Barbato. Era nato in Romania, a Tzazo, un piccolo villaggio di contadini e pastori, il 29 giugno 1556. Egli aveva sentito un fortissimo richiamo interiore ad andare in Italia, "dov'erano li buoni cristiani - cosě aveva sentito da mamma - e dove li monaci erano tutti santi e v'era il papa vicario di Cristo". Il viaggio davvero intrapreso fu un'avventura di dure esperienze. Come poteva un giovane contadinello, che non sapeva né leggere né scrivere, e conosceva solo il dialetto del suo paese, avventurarsi in un viaggio cosě lungo e rischioso, senza mezzi e programma, e con un distacco cosě radicale dai genitori, se non per una grazia speciale del Signore? Egli stesso raccontava di aver patito tanto "dallo paese suo fin qui, aveva dovuto fare tutte le arti: aiutare come manovale nelle fabbriche, zappare la terra, guardare gli animali, servire un medico e un farmacista. Solo due mestieri non aveva fatto mai, il paggio e lo sbirro".

Raggiunta l'Italia, a Bari, come servo del celebre medico Pietro Lo Iacono, trovň la delusione piů amara della sua vita. Altro che buoni cristiani! E aveva deciso di ritornare in patria. Sennonché la provvidenza lo volle frate cappuccino a Napoli, dove giunse durante la quaresima del 1578. I frati gli sembrarono "quei monaci santi" di cui gli aveva parlato la mamma. Nel convento di Sessa Aurunca (Caserta) prese l'abito cappuccino, con il nome di fra Geremia. Dopo varie mansioni in diversi conventi, come S. Eframo Vecchio in Napoli e a Pozzuoli, nel 1585 venne incaricato di assistere gli ammalati nella grande infermeria del convento di S. Eframo Nuovo, detto comunemente della Concezione. Qui rimase per 40 anni, fino alla morte avvenuta il 5 marzo 1625.

In 46 anni di vita religiosa fece splendere dentro e fuori convento il carisma soprannaturale della caritŕ e i doni dello Spirito Santo, per cui era comune il detto: "Alla caritŕ di fr. Geremia chi ci puň arrivare?". Egli visse tutta la splendida gamma della virtů e delle opere di misericordia corporali e spirituali. La visione e dimensione della sua vita č stata la misericordia: Dio č tutta misericordia, la Trinitŕ č misericordia, la Passione di Cristo e il Corpo di Cristo nell'Eucarestia č misericordia, la Vergine dal manto trapunto di stelle, č madre di misericordia, la Chiesa č misericordiosa, l'umanitŕ č un dono della misericordia, l'universo visibile e invisibile č un atto continuo di misericordia divina.

Egli era analfabeta, ma quando parlava diventava pittoresco, penetrante, senza complessi razionali, immediato, per cui "tutti davano salti, ascoltando con gusto grande". Imbevuto di misericordia, era un ricercato consolatore degli afflitti e sapeva davvero consolare. Ma se era da tanti richiesto, egli, da parte sua, pure cercava i sofferenti. Non faceva distinzione fra ricco e povero. Passava dalle case dei poveri ai palazzi dei nobili, avvicinandoli con la medesima semplicitŕ. Era attirato dall'infermo e dal sofferente come da una calamita, e riusciva a consolarli con il suo servizio e "con le sue parole semplici e spirituali", piů che con i dotti e predicatori.

Era sempre pronto e allegro. Purezza, semplicitŕ e amore erano le sorgenti di quella letizia che si irradiava dal suo volto. Portava sempre qualcosa da dare, da donare. Nascondeva l'ansia del patire e l'eroismo della sua penitenza e della sua povertŕ sotto un modo di fare giullaresco, umoristico e allegro. Anche nel convento era come pellegrino e forestiero poiché non aveva una stanza a suo uso, ma passava la notte nelle celle dei malati o di altri frati, ed era cosě povero "da non aver di che pagare la pigione di una cella", come egli diceva.

Le "fave di fr. Geremia" erano note a tutti. Con esse nascondeva la sua continua astinenza e le chiamava "fafanelli" e ne diceva tanto bene che alle volte invogliava personaggi autorevoli della cittŕ a richiederle per devozione. Ma anche i frati e gli stessi infermi, quando lo vedevano passare per l'infermeria con quelle sue fave con la scorza, ne chiedevano un po' ed egli le distribuiva con grande gusto. La sua caritŕ era conosciuta anche dalle "pietre del convento". Perché "fare la caritŕ - diceva - č piů dell'estasi". Eppure egli era un insonne orante e un innamorato dell'Eucarestia, del Crocifisso, di Maria Vergine tutta misericordia, che egli soleva chiamare "Mammarella nostra" per tenerezza.

Č rimasta famosa la Madonna di fra Geremia, quella che egli una notte, probabilmente alla vigilia dell'Assunta del 1608, vide nella sua bellezza ineffabile. Ma osservň come, pur essendo Regina, la Vergine non portasse la corona sul capo. Ne chiese spiegazione. Ed essa: "La corona mia č questo Figlio mio!". Questa visione rimase sempre nel volto dell'umile fratello come una luce che non riuscě a nascondere e la confidň all'amico del cuore, fra Pacifico da Salerno. E cosě, da amico in amico, la notizia si diffuse tra confratelli e anche fuori convento. La Madonna di fra Geremia divenne popolare nella cittŕ e nel Regno di Napoli. Un pittore la riprodusse e ne vennero ricavate incisioni che si moltiplicarono tra la gente come una icona.

Questa esperienza mariana accese ancor di piů la caritŕ di fra Geremia verso ogni forma di sofferenza, dove vedeva lo splendore di quella "corona", ossia il volto del Figlio di Maria. I poveri per lui erano i veri signori da servire. Ad essi bisognava spalancare la porta del convento, ma anche lasciar aperto l'ingresso dell'orto. La sua straripante caritŕ mise a dura prova gli schemi della vita conventuale: i cucinieri, i frati ortolani e questuanti e anche diversi superiori facevano rimostranze. Ma egli, intrepido nell'amore, li metteva a tacere con semplici parole che non potevano essere contestate: "La caritŕ agli infermi che sono bisognosi", perché succedeva che spesso il raccolto della sua questua in cittŕ andava a finire in mano ad ammalati o a poveri che incontrava; oppure: "L'avarizia porta la carestia", perché i frati ortolani, infastiditi per il viavai di tanti poveri, avevano cinto l'orto di siepi. Egli sosteneva che "ai poveri si deve dar sempre per limosina quello che piace e non quello che dispiace, dare il meglio delle cose".

Nel convento era infaticabile giorno e notte. Era sempre in movimento per servire gli ammalati, specie i piů ributtanti, con una gioia e gusto incredibile. Essi erano il suo paradiso, il suo spasso, la sua piů bella compagnia. C'erano alcuni ammalati stomacosi, storpiati, impiagati e puzzolenti ed egli li serviva, giorno e notte come gli fossero stati figli, e gli sembrava di stare tra fiori e rose. Quella puzza gli si tramutava, come per san Francesco l'amarezza tra i lebbrosi, in dolcezza dell'anima e del corpo. Gli pareva di odorare profumo di muschio, come spesse volte diceva, mentre si tratteneva con loro per consolarli, servendoli come tante piccole creature e li imboccava come tanti "piccirilli".

"Non si vergognava - scrive F. S. Toppi - di elemosinare dai macellai la carne per gli ammalati poveri, s'industriava di raccogliere indumenti per coloro che non avevano di che coprirsi, difendeva i servitori maltrattati dai padroni, s'interessava per collocare i disoccupati in un lavoro onesto, si premurava di procurare la dote a ragazze orfane o pericolanti perché si sposassero decorosamente, si recava nelle carceri per visitare i detenuti, si prodigava per estinguere le inimicizie e pacificare gli animi agitati dall'odio... Era un'immagine vivente e operosa della misericordia del Signore".

Ma aiutava gli altri frati anche nei lavori domestici, per sollevarli dalla fatica, pronto a lavar loro i piedi con acqua di erbe odorose, a toglier loro di mano la scopa, a lavare la loro biancheria e i loro abiti. In convento si diceva che fra Geremia era la mano destra d'ogni frate. Servire tutti e non essere mai servito: questa era la sua ambizione. Per questo poteva elevare sinceramente questa preghiera: "Signore, ti ringrazio perché ho sempre servito e mai sono stato servito, sono stato sempre suddito e mai ho comandato!".

Una immagine ricorrente č quella dell'amore materno. Egli serviva come una madre i suoi figli. Tanto č vero che alla sua morte i suoi malati e gli altri confratelli lo piansero a lungo, come se davvero avessero perduto la mamma: "Noi l'abbiamo pianto molte volte, come se fosse stato nostra madre!". Egli morě, vittima di caritŕ e di obbedienza, per una visita ad un ammalato a Torre del Greco.

Il carisma del vero "fratello laico" cappuccino splende nella piů limpida luce in questa testimonianza. Per questo le deposizioni processuali piů frequenti e significative provengono da fratelli laici che durante i processi informativi e apostolici vennero piů volte a raccontare con schietta semplicitŕ i loro ricordi, che si leggono ancora volentieri e confortano la vita cappuccina ispirandola a piů alte vette, dopo che Giovanni XXIII il 18 dicembre 1959 proclamň l'eroicitŕ delle virtů dell'umile fr. Geremia, e Giovanni Paolo II il 30 ottobre 1983 lo elevň all'onore degli altari.


                                  #

 

ALEGEREA, INVESTIREA SI INSCAUNAREA EPISCOPULUI TEODOSIE ATANASIU,

IN SCAUNUL EPISCOPIEI ROMANULUI - FEBRUARIE 1912

Pr. Dr. Aurel Florin Țuscanu – protopop de Roman

La 24 iunie 1911, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a depus din demnitatea de episcop, pe Gherasim Safirin al Romanului, care se va retrage la mănăstirea Frăsinei – județul Vâlcea, unde va trăi până la 14 februarie 1922. Astfel, scaunul episcopal de la Roman a rămas vacant. Până la alegerea episcopului titular, Sf. Sinod a rânduit la cârma eparhiei Romanului pe arhiereul CALIST BOTOSANEANUL, episcop – vicar al Mitropoliei Moldovei.

ALEGEREA EPISCOPULUI TEODOSIE – București, 4 febr.1912

Marele Colegiu Electoral s-a întrunit în ziua de 4 februarie 1912, ora 14, la localul Adunării Deputaților, după ce la Catedrala Mitropolitană din București, s-a oficiat slujba Te Deum-ului. Președintele ședinței a fost IPS PIMEN mitropolitul Moldovei. Au fost propuși doi candidați, pentru scaunele vacante de la ROMAN și ARGES, respectiv doi arhierei vicari, membri ai Sf. Sinod: Teodosie Ploiesteanul, vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei și Calist Botoșăneanul, vicarul Mitropoliei Moldovei. În urma votării au fost aleși astfel:

PS Calist Botoseneanu, pentru Episcopia Argeșului – cu 203 voturi și

PS Teodosie Ploiesteanu, cu 162 de voturi, pentru Episcopia Romanului.

Președintele Marelui Colegiu declara aleși pe cei doi ierarhi, după care aceștia sunt invitați să ia cuvântul la tribună.

TEODOSIE ATANASIU – REPERE BIOGRAFICE

  • 1851-s-a născut în localitatea Sascut, județul Bacău
    • Urmează cursurile Seminarului inferior din Roman, apoi cursul superior “Veniamin Costachi” de la Iași.
    • Hirotonit preot de mir la o parohie din orașul Bacău
    • 1881 –1892 episcopul Melchisedec îl numește protopop al Jud. Bacău
    • 1892 –rămâne văduv, pleacă la studii la Atena- dobandind titlul de licentiat in teologie
    • 1897 – se calugareste la Catedrala Episcopala din Roman
    • 1899-1902 egumen alManastirii Sf.Spiridon- Iasi,
    • 1902- 1909 egumen al Manastirii Precista Mare-Roman
    • 1909-ales arhiereu vicar,cu titulatura“PLOIESTEANUL”, numit Vicar al Mitropoliei Ungro Vlahiei
    • 1912-ales episcop al Romanului
    • 1923-se retrage la Mrea Neamt, unde a trecut la cele vesnice(4 febr.1927)
    • A avut alese preocupari carturaresti : traduce Comentariile la epistolele pauline ale Sf Ioan Gura de Aur (9 vol)

In ziua alegerii sale ca episcop de Roman,potrivit randuielii statornicite,regele trebuia sa intareasca printr-un decret regal,pe noul ierarh. Carol I, emite la 4 febr.1912 un decret, prin care intareste alegerea episcopului Teodosie, in scaunul Episcopiei Romanului. Decretul Regal de recunoastere si intarire a episcopului Teodosie,a fost publicat in Monitorul Oficial nr.242 / 5 febr.1912.

Imediat dupa alegerea sa in scaunul Episcopal al Romanului,episcopul Teodosie a urcat la tribuna si a mentionat intre altele:“ Stiu foarte bine ca tronul episcopal nu intotdeauna este moale si catifelat pentru ierarhul ce sta pe dansul.Cunosc indeajuns datoriile ce sunt legate de aceasta inalta demnitate,pentru ca sa-mi fac iluzii si sa nu-mi dau seama precum se cuvine de marea si greaua sarcina ce ati pus asupra-mi prin aceasta alegere…

In Eparhia Romanului am vazut razele soarelui pentru prima oara,in Eparhia Romanului am copilarit,in Eparhia Romanului am adus servicii Bisericii timp de aproape 40 de ani in diferite grade ierarhice,in Eparhia Romanului sunt trimis astazi de Marele Colegiu Electoral ca episcop,in locul vacant,caci se vede ca asa a fost planul Providentei Divine,caci acolo unde am vazut rasaritul soarelui pentru prima data,acolo poate mi s-a rezervat de a vedea si apusul pentru cea de pe urma data!

INVESTIREA EPISCOPULUI TEODOSIE – Bucuresti, 12 febr.1912

Dupa alegerea celor doi episcopi,de Arges si de Roman, dupa intarirea lor prin decret regal,a urmat, conform traditiei ceremonialul de investire, care se desfasura atunci la Palatul Regal. Duminica,12 febr. 1912, ierarhii alesi, respective TEODOSIE si CALIST, au pornit la orele 11,30 de la Mitropolie,intr-o trasura de gala a Curtii, insotiti de mitropolitul Pimen al Moldovei si un impunator cortegiu.

In curtea Palatului Regal,garda de onoare a prezentat onorul.La ora 12,regele Carol I, insotit de Pricipele Ferdinand si Principele Carol, au intrat in sala tronului,unde asteptau inalti demnitari si membri ai Sf.Sinod. Noul episcop al Romanului a fost condus pana in fata Tronului Regal,unde,ministrul cultelor,da citire diplomei de recunoastere, recomandandu-l printr-o scurta caracterizare.

Mitropolitul Pimen-ofera carja episcopala regelui Carol I. RegeleCarol I a incredintat carja episcopala,noului episcop de Roman spunand urmatoarele cuvinte: “Iti incredintez carja Episcopala pentru a pastori turma Eparhiei Romanului”.Cu acest prilej,M.S. regele Carol I a tinut un cuvant ocazional, din care spicuim :

Prea Sfintite Episcop al Romanului, Ales de Sf.Sinod si de reprezentantii natiunii episcop al Eparhiei Romanului, cu incredere ti-am inmanat carja pastorala. Dupa o bogata activitate pe taramul scrierilor bisericesti, PS Ta esti chemat a carmui aceasta veche si renumita Eparhie a Moldovei, inscrisa cu pagini frumoase in istoria tarii,unde inca din tinerete si in mai multe randuri ti-ai desfasurat munca pentru binele Bisericii…PS Ta ai dat frumoase pilde de munca folositoare si de inaltatoare fapte … Sileste-te a pasi pe aceste cai binecuvantate si fii mereu insufletit de duhul blandetii si al tolerantei,spre a implini astfel insemnata PS Tale chemare.”

Emotionat de maretia acestui moment, episcopul Teodosie, aluat cuvantul si a multumit pentru increderea acordata, angajandu-se la o noua lucrare in slujba Bisericii si a neamului.

“ SIRE,

….Apropiindu-ma acum cu sfiala, am primit din mainile Majestatii Voastre toiagul pastoral, care simbolizeaza puterea spirituala asupra acestei de Dumnezeu pazite Eparhii a Romanului,unde a stralucit in cursul timpurilor atatia ierarhi ai Bisericii noastre Ortodoxe Romane.Majestatea Voastra ati incredintat slabelor mele maini acest toiag pastoral,ce a fost tinut cu vrednicie in timpurile vechi de Dosoftei,Teodosie,Ioanichie,Leon,Veniamin Costachi,iar acum in urma de nemuritorul Melchisedec,care cu toti au stralucit si vor straluci ca niste luminatori mari pe orizontul intelectual al Sfintei noastre Biserici. Ma voi sili, Sire, ca turma incredintata mie spre pastorire, sa fie condusa cu blandete si dreptate,pe calea mantuirii.Voi inspira pururea in inimile fiilor mei duhovnicesti : frica de Dumnezeu,iubirea de patrie si neam, dragoste si devotament netarmurit catre Tronul Majestatii Voastre…..

INSCAUNAREA – Roman, 26 febr.1912

Initial,solemnitatea primirii si instalarii noului episcop la Roman, a fost programata pentru data de 04 martie 1912, dupa un program bine stabilit.In realitate, evenimentul s-a consumat pe 26 februarie 1912. Noul episcop,Teodosie Atanasiu, a sosit cu trenul in gara Roman,in dimineata acelei zile,fiind primit de autoritatile civile,eclesiastice si militare. Cortegiul l-a insotit pe inaltul ierarh,parcurgand strada Stefan cel Mare,Piata Precista Mare,pana la Episcopie. Pentru buna desfasurare a acestei ceremonii religioase,Prefectura Judetului Roman, impreuna cu Centrul Eparhial si principalele institutii ale urbei : (Protoieria,Armata,Scoala,s.a) au intocmit un program detaliat, ce a fost publicat si impartit apoi tuturor celor implicati Un astfel de afis, cu programul inscaunarii episcopului Teodosie,l-am gasit recent in Arhiva Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului, acesta purtand titlul:“PROGRAMA CEREMONIEI DE INSCAUNARE A EPISCOPULUI TEODOSIE AL ROMANULUI – 26 febr.1912”

Conform programului acestei solemnitati,dupa intampinarea ierarhului in gara orasului Roman, in dimineata zilei de 26 februarie 1912, acesta a fost condus de catre oficialitatile locale si clerul Protopopiatului Roman,pe stada Stefan cel Mare, catre biserica Precista Mare si apoi Catedrala Episcopala.Aici a fost oficiata slujba Sfintei Liturghii,iar la finalul acesteia a avut loc ceremonia inscaunarii noului episcop. S-a dat citire gramatei mitropolitane si s-au tinut mai multe alocutiuni cu acest prilej. GRAMATA Mitropolitului PIMEN al Moldovei, adresata episcopului Teodosie, cu prilejul inscaunarii sale in scaunul eparhial de la Roman, a fost citita de Pr.Ioan Gotcu, delegatul mitropolitului Moldovei, care indeplinea functia de presedinte al Consistoriului Mitropolitan. Fiind o iarna grea,mitropolitul nu a putut lua parte la ceremonie, de aceea a trimis gramata si mesajul sau printr-un collaborator apropiat.

Ministerul Cultelor si Instructiunii, a delegat sa participe la acest eveniment pe Dl administrator al Casei Bisericii,(viitorul Minister al Cultelor si Instructiunii Publice)-N.D.Chiriac,care a transmis un mesaj si a facut cu acest prilej si inventarierea bunurilor Episcopiei, pentru a fi preluate de chiriarhul locului.

Din partea Centrului Eparhial, a adresat cuvantul de bun venit intaistatatorului eparhiei Romanului, Arhimandritul ILARION MIRCEA-vicarul Episcopiei Romanului, care s-a ocupat atat de buna desfasurare a ceremoniei de instalare,cat si de inventarierea bunurilor Episcopiei. Conform programului,dupa serviciul religios din catedrala, noul ierarh,a fost condus la resedinta episcopala, unde a oferit un dineu,primind cu acel prilej felicitarile tuturor celor prezenti.

La scurt timp dupa aceste evenimente, potrivit randuielilor bisericesti noul ierarh trebuia sa ofere fiecarei biserici un antimis sfintit si semnat de catre el,ca autoritate superioara bisericeasca. Ministerul Cultelor aproba noului episcop de Roman,confectionarea a 700 de antimise ce urmeaza a fi distribuite la parohii.Ele au fost realizate de Casa Phillip Hass,din Bucuresti,in trei nuante(rosu,galben si albastru),pe satin si atlas,destinate parohiilor,filiilor acestora si manastirilor din cuprinsul Eparhiei Romanului.

In loc de concluzii

Pastoria episcopului Teodosie la Roman, a coincis cu evenimente de mare insemnatate pentru istoria tarii:razboiul din 1913,razboiul din 1916-1918 in urma caruia s-a infaptuit statul roman national,unitar. Alaturi de mitropolitul Moldovei PIMEN GEORGESCU, episcopul Teodosie al Romanului, s-a manifestat insufletit de sentimente si idei patriotice: a trimis mai multe scrisori pastorale clerului si credinciosilor prin care le solicita solidaritate cu cei aflati pe front,strangerea de bani,alimente,haine pentru ostasii nostril,a cercetat spitalele unde erau sute de raniti,a difuzat carti de indrumare moral-religioasa, a sprijinit cauza dreapta pentru care lupta in acea vreme poporul roman.

Pentru romascani, episcopul Teodosie a facut cateva lucruri mari, care il aseaza astazi intre ctitorii si binefacatorii institutiilor de cultura si educatie ale urbei noastre. In luna octombrie 1919, a intervenit pentru infiintarea unei gradinite de copii,intr-un imobil din centrul orasului, proprietate a sa,donat apoi comunitatii romascane pentru acest scop.Aceasta gradinita care i-a purtat numele ctitorului:“GRADINITA EPISCOP TEODOSIE”, este a doua institutie de acest fel din orasul Roman,ctitorita de un episcop, dupa ctitoria marelui ierarh Melchisedec Stefanescu,la finele secolului al XIX-lea.

Deasemeni, la interventia episcopului Teodosie,in toamna aceluiasi an, 1919,s-a redeschis Seminarul Sf.Gheorghe din Roman,dupa 18 ani de la desfiintarea acestuia. Fiind bolnav,la 1 februarie 1923,episcopul Teodosie si-a inaintat demisia Sf.Sinod si s-a retras la Manastirea Neamt,unde si-a dat obstescul sfarsit, la 4 februarie 1927 ( ziua in care a fost ales episcop al Romanului, cu 15 ani in urma!).

Printre cei care l-au cunoscut personal si care i-au schitat in cuvinte un portret, este si arhimandritul Iuliu Scriban, profesor de teologie care nota intre altele:”Asa a fost si ca vicar al mitropoliei din Bucuresti si mai mult insa, apoi, ca episcop al Romanului…Calcatura sa,umbletul sau,haina sa, masa sa, chipul cum privea lumea,avea ceva din nobletea omului sus pus care intelege ca inaltimea sa trebuie sa fie inaltime, nu numai a treptei in care se afla, ci si a manierei cu care trebuie sa o insoteasca Vladica Teodosie stia sa fie vladica.”

 
 
                                            #
 
 

Omagiu Prof. Dr. IOAN   ATHANASIU
Fiu al comunei SASCUT –  la 140 ani de la naştere

ioan athanasiu - fiu al comunei Sascut
1868-1926

Nu putem lăsa ca uitarea să acopere figura înaintaşilor care prin munca lor de o viaţă au creat învăţământul şi profesiunea noastră, aducând o contribuţie deosebită la progresul medicinii veterinare.

Analiza activităţii Profesorului Ioan Athanasiu îmi dă ocazia de a regândi rostul şi rânduielile vieţii, de a încerca, legând ideile şi dăruirea sa profesională, de ideile şi vieţile noastre, să putem înţelege mai bine lumea în care trăim. Din această încercare, dacă o facem cum se cuvine, ieşim ceva mai instruiţi şi, poate mai înţelepţi.

Născut la 27 aprilie 1868 în Sascut, jud. Putna, actualul judeţ Bacău, al şaselea copil din familia preotului Theodor Athanasiu şi a Ecaterinei Tănase ( devenită prin căsătorie Athanasiu ).

Urmează gimnaziul la Bacău, apoi Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti sub îndrumarea Profesorului Locusteanu.  În 1891 obţine diploma de medic veterinar,apoi lucrează o perioadă scurtă de timp la Constanţa, după care revine la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti, la clinica de chirurgice, iar la scurt timp devine şef de lucrări la catedra de Fiziologie.
Următorul an reuşeşte să obţină o bursă de specialitate în Franţa.  În 1898 revine în ţară şi este numit profesor la catedra de Fiziologie.  Patru ani mai târziu merge la Paris să cerceteze la renumitul Institut Marey.

În 1905 la solicitarea Ministrului Spiru Haret, revine ca profesor titular la catedra de Fiziologie din cadrul Universităţii Bucureşti şi director al Institutului de Fiziologie, în paralel cu cea de profesor la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară.

În 1909 introduce în Parlamentul României  proiectul Legii de reorganizare a Şcoalei Superioare de Medicină Veterinară.     Devine membru al Academiei Române, apoi Rector al Universităţii Bucureşti în perioada 1915-1920.

În 1921, datorită greutăţilor din ţară, ca urmare a războiului, lipsa aparaturii pentru cercetare, îl determină să plece la Paris  să lucreze în laboratoarele Institutului Marey.  La sfârşitul anului 1925, o boală gravă îi prelungeşte suferinţa într-un sanatoriu din Paris unde stă şase luni.   Revine în ţară copleşit de evoluţia bolii cu o lună înainte de a muri.

La 20 iulie 1926,  Profesorul Ioan Athanasiu părăseşte această lume şi intră pentru eternitate în galeria iluştrilor savanţi ai neamului, la numai 58 de ani.

Un om, un destin şi o viaţă cu chin şi suferinţă în laboratoare şi biblioteci, pentru a lăsa generaţiilor viitoare rezultatele cercetărilor sale.   Nu a avut timp să-şi întemeieze o familie din cauza pasiunii pentru studiu şi cercetare.

În Sascut,  satul care i-a dăruit viaţa, a lăsat o bursă pentru tineri din localitate, fără posibilităţi materiale, cu talent şi dorinţă de a studia, de care au beneficiat doi elevi, care au ajuns  învăţători.

Pe 7 mai a.c. organizăm la Sascut, împreună cu Asociaţia Medicilor Veterinari şi Colegiul Medicilor Veterinari, o întâlnire cu invitaţii de la Institutele de învăţământ, colegi din judeţ, Liceul Elias, oficialităţile locale,  o slujbă de pomenire.

Dr.Antohe Simion
Centrul Medical Veterinar SASCUT

 

 

#

 

 
 Teodor Negoiță 
 
 
 
 
Teodor Gheorghe Negoiță (n. 27 septembrie 1947, comuna Sascut, județul Bacău, decedat 23 martie 2011, București, România) a fost un explorator român al întinderilor polare. În anul 1995 a devenit primul român care a atins Polul Nord. A condus prima stație românească permanentă de cercetare și explorare din Antarctica (Stația Law-Racoviță), fondată de către el și inaugurată în anul 2006.
 

Teodor Gheorghe Negoiță s-a născut la data de 27 septembrie 1947 în comuna Sascut din județul Bacău. Deoarece părinții săi erau de profesie învățători, micul Teodor a avut norocul să aibă acasă o bibliotecă cu foarte multe cărți vechi de călătorii. A fost atras încă de atunci mai ales de descrierile unor expediții în zonele cele mai dificile de pe glob.

Urmează ulterior cursurile Facultății de Chimie Industrială de la Iași, devenind inginer chimist. În perioada Facultății, a frecventat și cursuri la Facultatea de Geografie, de Istorie sau de Folclor. Era pasionat de etnologie și cel mai mult îl interesau pădurile ecuatoriale, Amazonia sau Noua Guinee.

După absolvirea Facultății în anul 1974, este repartizat ca inginer chimist la o fabrică din Iași. Se ocupa la fel de mult și cu tehnica, încercând să aducă diverse modificări unor instalații mari. Ulterior, este transferat la București, la un Institut de proiectare și cercetare.

După cum am spus, Teodor Negoiță era pasionat de etnologie și cel mai mult îl interesau pădurile ecuatoriale, Amazonia sau Noua Guinee. În timpul liber, se axase pe studiul unui grup de pigmei din Africa Ecuatorială. Coresponda în acea vreme cu un Institut Catolic din Paris care îi trimitea documentația de care avea nevoie, însă era imposibil pe vremea aceea să faci o cercetare efectivă, pe teren.

Și-a găsit un refugiu într-un domeniu pe care putea să-l aprofundeze în țară: speologia. Avea vârsta de 33 de ani când a învățat, de unul singur, tehnica speologiei alpine. Domeniul său de interes era reprezentat de peșterile verticale, cu o adâncime de 200-300 metri, mai puțin cercetate.

Pasiunea sa pentru speologie a evoluat apoi către peșterile în gheață. A reușit să-și procure cel mai bun echipament de speologie din vremea respectivă, adus din Cehoslovacia. Teodor Negoiță simțea totuși că trebuie să dezvolte mai mult decât o pasiune solitară, așa că a inițiat un proiect mai consistent. În anul 1987, este fondatorul primului program românesc de cercetări polare. Încercările de a obține aprobări pentru finanțarea acestui proiect au fost soldate cu eșec, abia după anul 1990 reușind să realizeze ceva concret.

Expediții românești către Polul Nord

Astfel, el a organizat mai multe expediții românești, în zonele înghețate din apropiere de Polul Nord: în Groenlanda, în nordul extrem al Canadei, în arhipelagul Spitsbergen (Svalbard). A format mai multe echipe de cercetători din domenii diferite, acestea fiind primele echipe românești care au activat în exteriorul țării într-o structura foarte neomogenă: geografi, geologi, ingineri, medici, biologi etc.

În Groenlanda și arhipelagul Spitsbergen a călătorit de unul singur, parcurgând pe schiuri în jur de 300 de kilometri prin pustiurile înghețate.

Pasiunea sa pentru expediții în mediul arctic l-a determinat însă să renunțe la o eventuală carieră academică. Încă de la primele expediții, el a intrat în contact cu cercetătorii danezi, norvegieni, canadieni, ruși etc., cu intenția ca grupul său de cercetători polari români să nu urmeze direcții de cercetare care să se suprapună cu ale altor țări, ci să efectueze cercetări originale, care să evidențieze meritul particular al României.

În anul 1994, înființează Institutul Român de Cercetări Polare, ca instituție privată, cu scopul de a strânge în jurul său oamenii de știință din diferitele domenii pasionați de cercetările polare. Fondurile pentru cercetare provin din sponsorizări și din granturile guvernamentale sau fondurile europene, prin proiectele de cercetare la care participă Fundația. Din anul 1995, a înființat și conduce Fundația Antarctică Română, cu scopul de a strânge finanțări pentru expedițiile ulterioare.

Teodor Negoiță s-a pregătit mai mult de un an pentru a efectua o expediție la Polul Nord. În acest scop, și-a îmbunătățit condiția fizică, pentru a putea fi capabil să meargă sute de kilometri pe schiuri, să reziste frigului și să tragă după sine o sanie de 50 sau 100 de kilograme. Se pregătea chiar și opt ore pe zi, trăgând două cauciucuri după el, pentru a simula exact tractarea unei sănii în drum spre Pol. Deși a beneficiat de puține fonduri bănești, Negoiță a avut voința și entuzismul de a fi primul român care atingea Polul Nord.

La data de 21 aprilie 1995, exploratorul Teodor Gh. Negoiță devenea primul român care atinge Polul Nord (pe schiuri), în cadrul unei expediții ruse de cercetare. El este în prezent deocamdată singurul român care a ajuns pe meleagurile lui Fram.

Expediții spre Polul Sud

 

După expediția de la Polul Nord, Teodor Negoiță și-a îndreptat aria de interes către ținutul antarctic.

"Antarctica este singurul mediu extrem de pe planeta. Aici este atmosfera cea mai uscată de pe glob, fapt care permite studii astronomice de mare calitate, studiul atmosferei, cercetări privind schimbările climatice, studii de magnetism. Deasupra Antarcticii se află cea mai mare gaură de ozon, se pot face cercetări privind poluarea, de-aici se prelevează cei mai mulți meteoriți, se descoperă noi minerale, unele având calități deosebite și putând fi surse pentru noi tehnologii. Antarctica este, în același timp, și un „laborator biologic”, extrem de interesant pentru studiul vieții sălbatice." [1]

În paralel, Teodor Negoiță a obținut și titlul de Doctor în Chimie, susținând o teză de doctorat intitulată “Controlul poluării în Arctica și Antarctica”.

Dr. ing. Teodor Negoiță, directorul Institutului Român de Cercetări Polare, a fost decorat cu următoarele ordine:

 

 Fondator al primei stații românești de cercetare din Antarctica
 

Demersul exploratorului Teodor Negoiță de a inaugura o baza românească în Antarctica a demarat în anul 1997, când a început să prezinte lucrări la „Tratatul antarctic”, la care Romania aderase încă din anul 1971. Nici un român nu prezentase până atunci contribuții evidențiate prin cercetări. Deși apreciată de cercetătorii polari din celelalte țări, activitatea sa nu a fost recunoscută ca atare de către Academia Română.

Teodor Negoiță beneficiază în anul 2000, de onoarea de a avea cuvântul de deschidere, cu ocazia „Tratatului antarctic” desfășurat la Londra, în fața a 43 de țări. Scopul acestei întâlniri a fost elaborarea unui cod de navigație în Mările Antarcticii, discuțiile de fond purtându-se pe baza lucrărilor prezentate de România, SUA și Anglia. Negoiță a prezentat studiul „Direcții privind transportul maritim Antarctic și protecția mediului”.

Cu prilejul întâlnirii anuale a Tratatului Antarctic, care s-a desfășurat în orașul Stockholm (Suedia) în iunie 2005, s-a semnat un acord prin care Australia a cedat Fundației Antarctice Române, condusă de Teodor Negoiță, una dintre bazele sale de cercetare de pe coasta de est a Antarcticii. Semnarea acestui acord a avut loc în prezența ambasadorilor celor două state: România și Australia. Astfel, exploratorului român Teodor Negoiță i-au fost recunoscute eforturile de continuare a tradiției începute de Emil Racoviță în urmă cu mai bine de un secol.

"După mai bine de 100 de ani, l-am readus pe Racoviță în Antarctica. Cea mai mare satisfacție din cariera mea am avut-o când am preluat baza de la australieni. Am fost atât de emoționat atunci, că nici nu puteam semna", a marturisit dr. Teodor Negoiță.[2]

Cu scopul de a inaugura stația din Antarctica, Teodor Negoiță a efectuat cea de-a XIII-a expediție a sa în regiunile polare, petrecând două luni și jumătate pe continentul antarctic, într-o echipă de cercetare alături de două femei, cercetătoare în domeniul biologiei și biochimiei, primele românce în Antarctica. Scopul cercetării a fost, în afară de preluarea bazei, cel de a preleva probe de sol, sedimente și microorganisme de pe continentul înghețat.

La data de 13 ianuarie 2006, a avut loc inaugurarea primei stații românești permanente de cercetare și explorare din Antarctica, Stația Law-Racoviță. Baza Română de Cercetări Antarctice Law-Racoviță a fost oferită României de către Divizia Antarctică Australiană.

Baza de cercetări românească din Antarctica poartă în comun numele primului cercetător australian care a cercetat Antarctica de Est, Philip Law și al primului biolog din lume care a cercetat viața antarctică, românul Emil Racoviță. Ea a fost înființată de către guvernul australian în anul 1989, în prezent țara de la antipozi deținând alte trei stațiuni de cercetare în regiune.

"Este o premieră pentru cercetarea antarctică din România, țară semnatară din 1971 a Tratatului Antarctic, care ne dă dreptul la utilizarea teritoriului din Sudul extrem în scopuri pașnice. (...) Este mult mai ușor pentru o țară aflată într-o poziție geografică ca aceea a României să preia o bază mai veche decât să construiască una nouă", a afirmat, cu prilejul inaugurării stației, directorul Institutului Român de Cercetări Polare, Teodor Negoiță. [3]

Ca urmare a posibilității folosirii acestei baze, costurile anuale ale deplasării și prezenței unei expediții românești în regiune sunt estimate la circa 20.000 de dolari.

Stațiunea este amplasată în regiunea "Prințesa Elisabeta", în Dealurile Larsemann din Antarctica de Est, la o distanță apropiată (2 km) de stațiile Federației Ruse și ale Chinei, ceea ce a permis o cooperare strânsă și cu cercetătorii acestor țări, cu care se întrețin schimburi de experiență.

Stațiunea de cercetare se află într-o zonă acoperită cu rocă, nu cu gheață. Ea oferă numeroase posibilități de acces pe calota antarctică și pe jos, și cu mașini cu șenile.

Stațiunea Law-Racoviță adăpostește prima echipă de cercetători români din luna decembrie 2006, odată cu începutul verii australe. Echipa românească urmează să efectueze cercetări de bioprospectare, ecologice, de prognoză a vremii, de măsurare a activităților seismice și geomagnetice, de culegere a datelor privind interferențele în radiocomunicații.

Bază românească de cercetări polare este construită din materiale anticorozive și termoizolante și dispune de un laborator, o stație radio, cinci spații de dormit și un depozit pentru combustibili.

   P.s.

 

 

Demersul exploratorului Teodor Negoiţă de a inaugura o baza românească în Antarctica a demarat în anul 1997, când a început să prezinte lucrări la „Tratatul antarctic”, la care Romania aderase încă din anul 1971. Nici un român nu prezentase până atunci contribuţii evidenţiate prin cercetări. Deşi apreciată de cercetătorii polari din celelalte ţări, activitatea sa nu a fost recunoscută ca atare de către Academia Română.

Teodor Negoiţă beneficiază în anul 2000, de onoarea de a avea cuvântul de deschidere, cu ocazia „Tratatului antarctic” desfăşurat la Londra, în faţa a 43 de ţări. Scopul acestei întâlniri a fost elaborarea unui cod de navigaţie în Mările Antarcticii, discuţiile de fond purtându-se pe baza lucrărilor prezentate de România, SUA şi Anglia. Negoiţă a prezentat studiul „Direcţii privind transportul maritim Antarctic şi protecţia mediului”.

Cu prilejul întâlnirii anuale a Tratatului Antarctic, care s-a desfăşurat în oraşul Stockholm (Suedia) în iunie 2005, s-a semnat un acord prin care Australia a cedat Fundaţiei Antarctice Române, condusă de Teodor Negoiţă, una dintre bazele sale de cercetare de pe coasta de est a Antarcticii. Semnarea acestui acord a avut loc în prezenţa ambasadorilor celor două state: România şi Australia. Astfel, exploratorului român Teodor Negoiţă i-au fost recunoscute eforturile de continuare a tradiţiei începute de Emil Racoviţă în urmă cu mai bine de un secol.

"După mai bine de 100 de ani, l-am readus pe Racoviţă în Antarctica. Cea mai mare satisfacţie din cariera mea am avut-o când am preluat baza de la australieni. Am fost atât de emoţionat atunci, că nici nu puteam semna", a marturisit dr. Teodor Negoiţă.[2]

Cu scopul de a inaugura staţia din Antarctica, Teodor Negoiţă a efectuat cea de-a XIII-a expediţie a sa în regiunile polare, petrecând două luni şi jumătate pe continentul antarctic, într-o echipă de cercetare alături de două femei, cercetătoare în domeniul biologiei şi biochimiei, primele românce în Antarctica. Scopul cercetării a fost, în afară de preluarea bazei, cel de a preleva probe de sol, sedimente şi microorganisme de pe continentul îngheţat.

La data de 13 ianuarie 2006, a avut loc inaugurarea primei staţii româneşti permanente de cercetare şi explorare din Antarctica, Staţia Law-Racoviţă. Baza Română de Cercetări Antarctice Law-Racoviţă a fost oferită României de către Divizia Antarctică Australiană.

Baza de cercetări românească din Antarctica poartă în comun numele primului cercetător australian care a cercetat Antarctica de Est, Philip Law şi al primului biolog din lume care a cercetat viaţa antarctică, românul Emil Racoviţă. Ea a fost înfiinţată de către guvernul australian în anul 1989, în prezent ţara de la antipozi deţinând alte trei staţiuni de cercetare în regiune.

"Este o premieră pentru cercetarea antarctică din România, ţară semnatară din 1971 a Tratatului Antarctic, care ne dă dreptul la utilizarea teritoriului din Sudul extrem în scopuri paşnice. (...) Este mult mai uşor pentru o ţară aflată într-o poziţie geografică ca aceea a României să preia o bază mai veche decât să construiască una nouă", a afirmat, cu prilejul inaugurării staţiei, directorul Institutului Român de Cercetări Polare, Teodor Negoiţă. [3]

Ca urmare a posibilităţii folosirii acestei baze, costurile anuale ale deplasării şi prezenţei unei expediţii româneşti în regiune sunt estimate la circa 20.000 de dolari.

Staţiunea este amplasată în regiunea "Prinţesa Elisabeta", în Dealurile Larsemann din Antarctica de Est, la o distanţă apropiată (2 km) de staţiile Federaţiei Ruse şi ale Chinei, ceea ce a permis o cooperare strânsă şi cu cercetătorii acestor ţări, cu care se întreţin schimburi de experienţă.

Staţiunea de cercetare se află într-o zonă acoperită cu rocă, nu cu gheaţă. Ea oferă numeroase posibilităţi de acces pe calota antarctică şi pe jos, şi cu maşini cu şenile.

Staţiunea Law-Racoviţă adăposteşte prima echipă de cercetători români din luna decembrie 2006, odată cu începutul verii australe. Echipa românească urmează să efectueze cercetări de bioprospectare, ecologice, de prognoză a vremii, de măsurare a activităţilor seismice şi geomagnetice, de culegere a datelor privind interferenţele în radiocomunicaţii.

Bază românească de cercetări polare este construită din materiale anticorozive şi termoizolante şi dispune de un laborator, o staţie radio, cinci spaţii de dormit şi un depozit pentru combustibili.

Din cele 13 expediţii polare la care a participat, opt au fost organizate şi conduse de către Teodor Negoiţă. Cinci dintre tovarăşii săi de explorări polare şi-au pierdut viaţa în timpul primei expediţii a lui Teodor Negoiţă în Antarctica, atunci când vântul le-a izbit elicopterul de pământ.

Negoiţă şi-a exprimat dorinţa de a efectua cercetări pe dealurile Larsemann, cu scopul de a face prelevări de probe din soluri şi din lacuri, de a realiza teste medicale, studii de poluare şi schimbări climatice. De asemenea, îl interesează prelevarea de microorganisme şi fragmente de meteoriţi din gheaţă.

Dr. Negoiţă s-a declarat dezamăgit de lipsa fondurilor pentru organizarea acestor expediţii. Costul total de expediţie pentru 3 cercetători, mobilizaţi pentru trei luni pe continentul antarctic, se ridică la 25.000 de euro. "Am început să plâng de unul singur, acolo, în mijlocul gheţurilor - de necaz, când am văzut ce oportunităţi au acolo chinezii şi ruşii. Din punct de vedere al atenţiei pe care ne-o acordă statul, suntem în urma bulgarilor. Bulgarii primesc 300.000 de dolari pe an de la ministerul lor de externe, pentru Antarctica", a declarat cu tristeţe cercetătorul român.

Majoritatea statelor din Europa, inclusiv fostele state socialiste Rusia, Ucraina sau Bulgaria, deţin institute polare finanţate de stat şi aflate sub patronajul Academiei şi al Ministerului de Externe. România nu deţine nici un institut de stat în acest domeniu, ci un institut privat, independent de guvern sau de Academie, Institutul Român de Cercetări Polare, au un personal de 10 cercetători.

Academia Română a invocat ca motiv pentru a nu constitui un institut de cercetări polare numărul mic, de doi sau trei cercetători. Negoiţă afirmă că membrii Academiei sunt dezinformaţi, în România existând peste 20 de cercetători care se ocupă de Antarctica, dintre care 10 sunt angajaţi ai Institutului Român de Cercetări Polare.

Exploratorul Teodor Negoiţă a publicat peste 28 de lucrări ştiinţifice în domeniul cercetărilor polare. Pentru a-şi promova activitatea, a ales să abordeze şi stilul beletristic pentru ca publicul român larg să devină mai interesat de acest domeniu fascinant al ştiinţei actuale.

 
“Fericit cel care îşi ară domeniul părintesc”
 
Autor: Tudor Cires 16 Mar 2013 - 00:28
 
 
Baronul Laveleye. Voiaj în România (9)
Impresii de călătorie, crochiuri sentimentale, amintiri despre oameni şi locuri, care denotă marele interes pe care l-a purtat României baronul belgian Emile de Laveleye. Paginile sale de memorialistică – traduse azi pentru prima dată în limba română – sunt utile şi în plan istoric. Le-am extras din cartea sa “La Peninsule des Balkans”, publicată în 1888, în urma voiajului întreprins în Europa orientală.    
Experimentul fabricilor de zahăr
Cultura extensivă practicată în România e insuficientă pentru a asigura subsistenţa ţăranului. S-a încercat cu cultura sfeclei de zahăr, pentru care a fost construită o fabrică la Chitila, lângă Bucureşti cu capitalul proprietarului, prinţul Bibescu, şi al casei Cail, care a şi furnizat utilajele. O a doua fabrică a fost deschisă la Sascut. S-a produs zahăr, dar fără beneficiul scontat. Să ne mai mire că preţul zahărului a scăzut la jumătate faţă de ceea ce se considera normal, în condiţiile în care peste tot fabricile se închid, ruinate de produse ieftine şi în exces? Producţia românească de zahăr, favorizată de fisc, întâlneşte două obstacole care anulează aceste favoruri: seceta persistentă şi preţul ridicat al combustibilului. Lemnul lipseşte, iar cărbunele englezesc, grevat de un fraht de 20-30 franci/tonă, costă de trei ori mai scump în România decât în Franţa.
Cea mai mare parte a zahărului vine, până la urmă, din străinatate: 7.646.000 kilograme, în 1882, din care 5.236.000 importată din Austro-Ungaria.
Dulce-amarul zahăr românesc
Aşa cum remarca şi Laveleye, prima fabrică de zahăr din Moldova a fost construită la Sascut, în anul 1875. Societatea Zaharina Română - cu sediul la Paris, în Rue Quai de Grenelle 15 –, a cumpărat de la moşiereasa Maria de Sgardelli un teren în suprafaţă de 10 hectare, pentru care a achitat suma de 10.000 (zece mii) lei. Construcţia fabricii şi dotarea ei a durat însă nu mai puţin de 6 ani, aşa se face că abia în 1881 Societatea Zaharina din România a reuşit să-şi autorizeze fabrica de zahăr de la Sascut, prin Decret Regal. În 1883-1884, când Laveleye vizita România, fabrica avea deja probleme – câteva dintre cauze le semnalează şi baronul belgian, atunci când se referă la acest tip de afacere, dar se pare că, la data la care îşi scrie textul, el nu-şi actualizase informaţiile şi nu ştia că încă de la sfârşitul anului 1884 fabrica de la Sascut a intrat în faliment. În anul 1885, luna iunie, lichidatorii au vândut fabrica şi terenul aferent belgianului Jaques M. Elias. El îşi lărgeşte proprietatea în 1889, când cumpără şi moşia lui Mendel Posner, din Sascut. Zece ani mai târziu, fiind depăşit de afacere, el va închiria fabrica şi terenul către Société Générale Sucreries en Raffinerie en Roumanie...
 
 
 
 
 
 
      

Enter supporting content here

AMINTIRI