Home | CUVINT INAINTE | SCUZE | NOU PE SITE | GENESSIS | GENESSIS II | FRATII MARAMURESENI | COMITATUL SZOLNOK DOBOKA | CONTINUARE I | CONTINUARE II | TARA LAPUSULUI 1876 HARTA | MUSATINII SI MARAMURESUL | 1914 | Blank page | TIRGU LAPUS | TIRGU LAPUS II | TIRGU LAPUS III | FILE DIN ISTORIA LAPUSULUI | ISTORIE A SCOLII LAPUSENE | TARA LAPUSULUI | TARA LAPUSULUI II | TARA LAPUSULUI III | TARA LAPUSULUI IV | MUNTII LAPUSULUI | Tara Chioarului | Blank page | TARA CHIOARULUI II | ISTORIA RELIGIILOR TARII LAPUSULUI | TURISM IN TARA LAPUSULUI ?! | TRASEE TURISTICE IN TARA LAPUSULUI | Blank page | BISERICILE DE LEMN | BISERICI DE LEMN II | PE VREMEA LUI PINTEA | PANORAMA LAPUSULUI | PANORAMA LAPUSULUI II | PANORAMA LAPUSULUI III | FOLCLOR LAPUSAN | TRADITII | BABA | BAIUT | BERINTA | POIANA BLENCHI | POIANA BOTIZII | BOIERENI | BORCUT | DOBRIC | DUMBRAVA | BREBENI | UNGURENI | CERNESTI | CIOCOTIS- | FINATE- | IZVOARELE -BLOAJA | MAGURENI | TRESTIE- | VALENI | POIANA PORCULUI-FINTINELE | DEALUL CORBULUI | INAU | DAMACUSENI | DEALUL MARE | VIMA MICA | DRAGHIA | FAURESTI | GOSTILA | GROSI | GROAPE | JUGATRENI | ASPRA | LASCHIA | LAPUSUL ROMANESC | LIBOTIN | LARGA | MAGOAJA | COPALNIC MANASTIUR | VIMA MARE | COPALNIC | COROIENI | CUFOAIA | COSTENI | CUPSENI | CARPINIS | CURTISIU MIC | ? CIMPIA SASULUI | STRIMBU BAIUT | PRELUCA NOUA | PRELUCA | PETERITEA | CONTINUARE PRELUCA | PLOPIS | RAZOARE | ROGOZ | ROHIA-PAMINTUL CREDINTEI | ROMANESTI | RUSOR | SUCIU DE JOS | SUCIU DE SUS | STOICENI | SALNITA | SURDESTI | SATRA | VAD | FAMILIA CULCER-MEMORII | BLESTEMUL PAMÎNTULUI | BISERICA UNITARA -MARTIRI | MARTIRII TARII LAPUSULUI | INTOARCEREA ACASA | BISERICA BAPTISTA LAPUSANA | PENTICOSTALISMUL IN TARA LAPUSULUI | PASTRATORII TRADITIEI | POVESTE | Melania Dan | CONTINUITATE | DIN BOGATIILE LAPUSULUI | SENZATIONAL | RADACINI | " Halal de mine sunt bunic " | Pentru Boguta | Emotii | Dupa 25 de ani | LAPUSENI UNITIVA !!! | REINTOARCERE IN TRECUT I | REINTOARCERE IN TRECUT II | REINTOARCERE IN TRECUT III | Ultima ceremonie | EROI | Rohia 2 | MUNTELE GAINA | PROFESORI | " PEDAGOGI DE SCOALA VECHE " | CAMPIONAT PE MAIDAN | VIOLENTA | Blank page | " LA PESCUIT , IARNA " | Istoria unui parculet | LIBOTIN | VECHIUL LICEU | MENTORI | La gradinita | FOTOGRAFII CLASELE I-IV | CLASA VIII | CLASA X | CLASA XII "A" | MENTORI II | SASCUT | SASCUT II | Blank page | povestiri | povestiri II | povestiri III | povestiri IV | povestiri V | povestiri VI | Dr. SOLOMON CORNELIU | CULTURA | CULTURA II | CULTURA III | LAPUSENI | Lapuseni II | TOAMNA SE NUMARA ....... | COPILARIA MEA ,SPITALUL | STRADA DOINEI | Lapusul si evreii | Lapusul si evreii II | LAPUSUL si evreii II continuare | Lapusul si evreii III | Lapusul si evreii IV | Lapusul si evreii V | LAPUSUL SI EVREII (ENGLEZA) | URME | PRIN CIMITIRUL EVREIESC DIN TIRGUL LAPUS | CASA RABINICA DE LAPUS | Traditii evreiesti | HOLOCAUSTUL LAPUSAN | YAD VASHEM | HOLOCAUSTUL LAPUSAN (ANTISEMITISM) | DOCTORI | FARA LEGATURA | ALEGERI | Blank page | Blank page 2 | Blank page 3 | Contact Me | About Me | Favorite Links

AMINTIRI DIN TIRGU LAPUS / SASCUT

VIMA MICA

Enter subhead content here

Drágavilma.

Nevének változatai: 1390-ben*Leleszi ltár. Mett. Marmaros 652. Vydma. 1405-ben*Leleszi ltár. Stat. D. 209. Vilma. 1543-ban*Adóösszeírás. Draga-Vilma. 1549-ben*U. o. Wylmany. 1566-ban*Urb. et. Conscr. fasc. 101. nr. 45. Wylma. 1598-ban*Km. Szolnok int. B. 15. Dragia-Vilma.

Vilma nevét a szláv Vylam szótól vette, mely nyelvünkben törés, azaz kőbánya szónak felel meg; előnevét Drág birtokosától kapta. Felette 776 m. magas hegy neve eredetileg szintén Vylam vagy Vylmia volt. Eloláhositott neve Selnitie, kis szállást jelent, 1831-ben*Consig. Stat. topogr. 437. l. oláh neve: Vilmamike.

Erdőkoszorúzta hegyeken fekszik, északra lejtve három kilométer hosszúságban, keletről Petőrét, nyugatról Zsugásztra, délről Tordavilma és Karulyfalvával, északról Haragos és Szelnicze községeivel határos. Keresztül foly rajta a faluról nevezett patak, mely balról siet a Lápos vizébe.*A község eredetéről regélik, hogy Drágból és Tordáról ide származott két ifjú egy Vilma nevű lányt szeretett s mindkettő kedveskedni akarván, az általuk épiteni kezdett falut róla nevezte az egyik Drága-, a más Torda-Vilmának. A leány kezezért versengők egymás épitményét fölgyujtván, e helyet, hol ez történt „Ar szur”-nak nevezik ma is. Deéstől 44.9 kilométerre, a n.-ilondai járásban.

Kővár tartozéka és oláh falu volt s mint ilyen, már 1405-ben*Leleszi ltár. Stat. D. 209. előfordul, midőn Zsigmond király Kővárt Balk fiainak: Demeter és Sandrinnak és Drág fiainak: György és Sandrinnak adományozta.

Az 1424-iki*U. o. D. 197. osztály szerint az a Drág fiainak: György és Sandrinnak jutott.

Az 1475 körüli középszolnoki adóösszeírás szerint*Thallóczy. Kamara haszna 183. Drágavilma mint teljesen elpusztult emlittetik.

{370.} 1543-ban*Adóösszeírás. Drágffy Gáspáré. 1546–52-ben már özvegyéé.

1553–54-ben*U. o. Drágffy György a birtokosa.

1556-ban*Károlyi okltár III. 289. Izabella királyné a magban szakadt Drágffy György e birtokát Báthory Györgynek, nejének Báthory Annának s fioknak Istvánnak adományozta.

1565-ben*Lib. reg. II. 578. Báthory György Miksa császár ellen föllázadván és leveretvén, feje váltságául Kővárát s azzal e tartozékot a császárnak engedte át.

1567-ben*Gyf. kápt. Cent. E. 92. R. 48. II. János király visszafoglalván Kővárt, azt összes tartozékaival, tehát e tartozékot is beregszói Hagymási Kristófnak adományozta.

Drágavilmai Bode család czímere.

Drágavilmai Bode család czímere.*Siebm. Wb. IV. B. 15. Abth. 55. Taf.

Drágavilmai Sztoján család czímere.

Drágavilmai Sztoján család czímere.*U. o.. 12. Abth. 171. Taf.

1583-ban*Lib. Reg. I. Sig. Báthory 101. Báthory Zsigmond e birtokot ezüstbányászat czéljából két évre, majd 1585-ben*U. o. 332. 12 évre br. Herberstein Felicziánnak adta haszonbérbe.

1598-ban*Km. Szolnok Int. B. 15. a fejedelem birtokában lévő Kővár tartozéka, kenéze Botha Dán.

1603-ban*Urb. et. conscr. fasc. 16. nr. 19. az itteni tiszttartósághoz, melynek feje Jónás vajda volt, tartoznak: Drágavilma, Szelnicze, Zsugásztra és Tehénpataka községek. Ugyanekkor papja emlittetik.

1618-ban a fejedelem birja, Szamosujvárhoz tartozik s itteni birtoka után az évi mustrakor István Tivadar puskást állitja ki.*Orsz. ltár.

1650-ben*Erd. országgy. emlék 105–112. mint tisztán fiscalis birtok Kővárhoz tartozik.

{371.} 1658-ban*Kmonostori conv. Arm. B. 42. Drágavilmányi Márián itteni nemes család.*1661 február 10-én Deésen hirdették ki a Drágavilma, Beérfalfa és Hollómező lakó 22 puskásnak a Keresztes mezején 1659 aug. 20-án kelt kiváltságos levelét, ezek szerint: Sztoja Pál és Tamás, Bodi Márián, Dán és János, Orosz János, Román Merza, Tamás Bálint, Farkas Máté drágavilmaiak. Mán Gergely, Rogozán Simon, Boér Mihály és Kifor, Pap Tivadar boérfalviak.

1658-ban*Kmonostori conv. Arm. B. 42. Boda család emlittetik.

1659-ben*NRA. 1736–38. nemes az itteni Farkas család. Ugyanekkor*U. o. Drágavilmányi György család.

1662-ben*Km. prot. Laki 132. és 27. L. Reg. 507. idevaló nemesek: Sztoján Tamás, Pál és Borda Dániel.

1662-ben*Kmonostori conv. Prot. Petr. Rákosi 28, 47. nemes a Bogya család, 1663-ban*U. o. Arm. B. 15. Bode de Dragavilmány nemes.

1662-ben*U. o. Prot. Petr. Rákosi 28, 45. idevaló nemes a Balázs család.

1662-ben*U. o. 28. nemes Drágavilmányi Orosz János.

1668-ban*Erd. főkormsz. ltár. Apaffy Mihály e birtokot Teleki Mihálynak adja zálogba.

1669-ben*Gyf. prot. Append 126–157. összeírt nemesek a Sztoján, Orosz és Bogye családok 15 taggal. Puskások a Bogye családok.

1684-ben*Erd. főkormsz. 1794: 4286. idevaló nemes a Pap család.

1699-ben*Erd. főkormsz. ltár. Teleki Mihályné Veér Judit birja.

1702-ben*U. o. birtokosa Teleki Pál. Oláh nemesek: Blaga, Murza, Sztoján, Orosz, Román, Bogya, Pap és Jeremia családok.

1714-beli összeírás szerint*Torma gyüjt. drágavilmai puskás darabontok armálisukat kapták: Sztoján Pál és Tamás, Dán Bodi, Orosz János, Bodi János, Román Merza, Tamás Bálint, Farkas Máté 1658-ban Barcsai Ákostól.*Km. conv. Arm. B. 42.

1786-ban*Erd. főkormsz. ltár. birtokosa gr. Teleki Ádám; van 43 jobbágya, 3 zsellére s 12 szegénye.

1809-ben*U. o. gr. Teleki Lászlónak van 10, gr. Teleki Károlynak 7, gr. Teleki Tamásnénak 5, gr. Teleki Imrének 6, id. gr. Teleki Józsefnek 3 jtelke; egy telkesek: 10 Pap, 9 Román, 7 Bogye, 3 Gecze, 11 Bálint, 4 Orosz, 4 Gergely, 1 Medán, 2 Sztoján, 1 Tyekár s a sós-mezei Kaluger család.

1820-ban*Erd. kanczellária ltára. birtokosai: gr. Teleki Imre, gr. Teleki Tamás özvegye és gr. Teleki László.

1863-ban*Urb. Wesen 78–194. l. gr. Teleki Samu örökösei, gr. Teleki Ödön, Ujfalvi Sándor, gr. Teleki Miksa, a kir. kincstár úrbéri kárpótlást kaptak.

{372.} Jelenlegi birtokosai (1898): a kolozsvári nemzeti színház, Ujfalvy Sándor adományából és gr. Teleki Sándor, örökölte atyjától.

Jobbágycsaládok: 1566-ban*Urb. et. conscr. fasc. 101. nr. 45. vajdája a Kis-Bunyon lakó Marián, birája Onis, esküdtei Buda és Sztoján voltak. Jobbágyok: Pap, Kitta, Páska, Sztoján, Leó, Perta, Bakaiakin, Kenda, Tatár, Deksza, Eliás, Gurkó.

1589-ben*Km. Szolnok int. B. 11. birája Boda Dán, a fejedelem gyalogpuskása Román János.

Lakói jobbára baromtenyésztés és földmiveléssel foglalkoznak. Főközlekedési vonaltól távol feküvén, a világgal kevéssé érintkeznek s ezért babonások. Tarka szőrű kis havasi teheneket tartanak tejelésre, fehér magyar fajta eladásra jó, mert szerintük ennek a tejét könnyen el lehet venni. Hétfőtől szombatig házától semminemű tejelő marhának tejét ki nem adja, mert a gonosz (draku) megrontja marháját. Hogy a jég a határt el ne verje, péntek napot megünneplik s e végre külön harangozót tartanak, a ki a legkisebb veszélyes felhő láttára, harangozni köteles.

A község két részből áll: alszeg (zsozsény) és felszeg (szuszény), annak talaja termékenyebb lévén, e részben laknak a tehetősebb lakosok. Épületeiket kivétel nélkül fából szalmafedél alá építik.

Gör. keleti román egyházhoz tartozó hitközségnek két temploma és két lelkésze van. Templomai 1802. és 1832. évből valók. Az elsőt a gör. kath. felekezetiek építették, kik idő folytán a keleti egyház elveihez tértek vissza. 1831-ben még gör. katholikusok.*Consign. Stat. topogr. 47. l. Védőszentjük: Mihály és Gábor angyalok. Harangjai 1787., 1823., 1883. évből valók.

Lelkészei: Román János és Gergely.

Iskolája újabb keletű, jelenleg Szelniczével egyesült tanitóilag.

Magas fekvésénél fogva a szél és jég gyakori, a minek főoka a vele szemben fekvő Czibles. Levegője erős, egészséges és járványtól mentes.

Határa 1720-ban*Erd. főkormsz. ltár. terméketlen, legelője kevés, tűzifája elegendő, jelenleg meglehetős termékeny. Főterményei: búza, rozs, törökbúza, kender, mesterséges takarmányfélék (lóher, luczerna stb.) Állatai az erdélyi fajta szarvasmarha-félék, juh, bival és kis hegyi ló, a melyek főkeresetforrását képezik. Gyümölcsfái: szilva, alma, körtve, cseresznye és meggy.

{373.} 1875 óta körjegyzői székhely. Van 8 felülcsapó egy kerekü malma, melyből egy kétkövü.

Jobbágyszolgálmányok: 1566-ban*Urb. et. conscr. fasc. 101. nr. 45. adó Szent-György és Szent-Mihálynapján 10-10 frt. Ajándékok: 17 quart vaj, 17 sajt, egy tehén, minden nyáj után 1 juh, karácsonykor 17 szekér fa. Birság: minden vérontásért 1 frt, verésért 60 denár, az idézésre meg nem jelenésért 1 frt, nőszöktetésért 2 frt, erőszaktételért 12 frt, a feleség elhagyásáért 7 frt. Tizedet adtak: makkon hízott disznóból és legelőre járókból attól is, kinek 100 s attól is, kinek 10 van, egyet, kinek ennél kevesebbje van, fizet minden egyesért 2 magyar pénzt, úgyszintén a méhből, az ebből jövő pénz a tiszté, úgyszintén minden szabados neki fizet „karvalypénz” adóba 57 denárt. A pap egy pokróczot vagy 1 frt 23 denárt. Minden stronga nyáj után egy juhot, kinek 10-nél kevesebbje van, semmit sem fizet. A kisebb falu egy 3 éves meddő, a nagyobb pedig nagyobb tejelésre alkalmas tehenet. Minden család, kinek tehene van, negyed mérték vajat s egy sajtot. A biró köteles a várnak egy karvalyt, vagy 25 denár karvalypénzt adni, karácsonykor pedig egy őzet, vagy annak fejében 32 denárt.

Az 1603-ik évi*U. o. 16. nr. 17. urbárium szerint adó: Szent-Mihálynapi 10 frt, Szent-Györgynapi ugyanannyi. Ajándékok: 16 drb sajt á 12 denár, 16 budai justa vaj ŕ 12 denár, 1 harmadfű tehén, 1/2 nagybányai mérő borsó, köles, lenmag. Tized: minden disznócsorda után 1 disznó, vagy megváltva drbját 4 denárral, a malaczot 2 denárral. Minden juhnyáj után 1 juh s 1 bárány, a kinek kevesebbje van 1 báránybőr, vagy helyette 25 denár. Ménektől szintén tizedet adnak, vagy minden méhkas után 2 denárt. Disznóadó gyanánt kosárpénzül 4 denárt adnak. Robot: a vár számára évente 12 hold vagy faczia földet szántanak búza s ugyanannyit zab alá, a termésből pedig 12 nagybányai mérő búzát adnak. Minden kaszáló után 1 boglya szénát. A birák és szabadosok karvaly- vagy őzpénz fejében 60 denárt fizetnek fejenként.

Határhelyek: 1864-ben*Pesty Frigyes gyüjt. Valea Tornei (Toronypataka), patak; Sura maluluj, csőr alakú kőszikla;*A rege szerint itt hajdanában Drágavilma és Tordavilma községbeli ifjuság összejött ünnepek alkalmával tánczra s két legény két ifjú leányt elrabolt. Egy kő jelzi, hogy Erdélyt innen trigonometrice felmérték. Valea Baluluj (Bálpataka), Doszu pogoruluj, egykor erdő, most falurész; Valea rea, veszélyes mély patak; Fiatra scrise (egy kő olvashatlan írással); Burda, hegyszakadék, 1848-ban menedékhely; Custura, kőszikla; Facza furilor, egykor rablótanya; Valea dezuniilor, Halastó, egykor tó, most kaszáló.

{374.} 1898-ban: Dealu Branyiste, Dealu Szeketuri, Valea Lupuluj, Doszu Pogaruluj, Dealu Hizsuluj, dűlők.

1566-ban*Urb. Conscr. 101–45. 16 jobbágy, egy szabad lakossal, van benne 17 lakó s 8 pusztaház.

1603-ban*U. o. 16–19. 21 jobbágy, egy szabad lakossal, van 22 lakó és 31 puszta ház benne.

1645-ben*Km. Lymbus. fiaikkal együtt 137 jobbágy, 18 szabados lakossal, van benne 54 ház.

1700-ban*Erd. főkormsz. ltár. 86 jobbágy lakosa van fiaikkal együtt, kik 28 házban laknak.

1720-ban*E. F. L. VII. 547. T. fiaikkal együtt 99 jobbágy és 56 szabados lakosa van, kik 36 házban laknak.

1831-ben*Consign. stat. topogr. 48. l. lakossága 680.

1886-ban lakossága 875 gör. kel. és 14 zsidó, együtt 889.

1891-ben 802 lakosból 2 róm. kath., 8 gör. kath., 780 gör. keleti és 12 izraelita.

Adója 1898-ban*M.-láposi adóhiv. 1803 frt 42 kr.

Familii nobile din Vima Mică

Balás de Drágavilma

Csüpe de Drágavilma

Orosz de Drágavilma

Balázs de Dragavilmany ?

Boda de Drágavilmány ?

Bogya de Drágavilmány ?

Farkas de Drágavilmán ?

György de Drágavilmán ?

 

Prezentarea comunităţii: Vima Mică


Vima Mică este situată în sud-vestul judeţului Maramureş şi este alcătuită din şapte sate: Vima Mică-reşedinţă de comună, Vima Mare, Peteritea, Sălniţa, Jugăstreni, Dealu Corbului şi Aspra. Satele care compun astăzi comuna au aparţinut Cetăţii Chioar, excepţie făcând localităţile Peteritea şi Vima Mare care au aparţinut Cetăţii Ciceu. Teritoriul comunei se încadrează în unitatea de legătură între Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni în care apar ca nişte insule mai înalte masivele Preluca şi Prisaca, resturi ale unui vechi masiv cristalin care s-a scufundat şi s-a fragmentat. La sud de Masivul Preluca se găseşte Podişul Boiu având forma unei zone alungite situată între râul Someş şi râul Lăpuş.

Relieful este unul tipic de deal, cu altitudine medie (500-600m), dar care au totuşi multe porţiuni plate. Versanţii acestor dealuri cu diferite înclinaţii şi expoziţii sunt frecvent fragmentaţi de văi cu caracter torenţial, fiind afectaţi de alunecări de teren şi de eroziuni de suprafaţă. Acţiunea de dizolvare exercitată de apele de ploaie asupra straturilor calcaroase foarte puţin înclinate a dat naştere la fenomene carstice: doline, cursuri subterane, soholduri (văi oarbe), ponoare, tăuri, chei.

Clima este temperat-continentală, cu ierni lungi şi veri răcoroase, cu temperatura medie anuală de 9,3 grade C, iar cantitatea medie a precipitaţiilor este de 800 mm anual.

Hidrografia este reprezentată prin văi: Valea Vimei, Valea Sălniţei, Valea Balului, Valea Dezuniilor, văi cu debit variabil în funcţie de anotimp care se varsă în râul Lăpuş. Acest râu traversează teritoriul comunei în partea de nord pe direcţia est-vest fiind flancat de maluri abrupte ce au format renumitele chei ale Lăpuşului.

Vegetaţia acestei zone aparţine pădurilor de foioase ale Europei centrale. În componenţa pădurilor, alături de fag se mai întâlnesc: carpenul, paltinul, mesteacănul, cireşul, frasinul şi ulmul iar la marginea pădurii se îngrămădesc fel de fel de arbuşti: alunul, păducelul, dârmozul şi lemnul câinesc. De-a lungul văilor şi râului se întâlnesc: arinul, răchita roşie, plopul, sângerul şi hameiul. Primăvara, străpungând stratul de frunze uscate, ies la suprafaţă gingaşul ghiocel, brânduşa de primăvară, vioreaua şi toporaşul care dau un farmec deosebit pădurii înainte ca frunzele să acopere din plin coroana arborilor. În apropiere de Malul Vimei, în jurul unui smârc de apă se întâlneşte o plantă curioasă caracteristică locurilor mlăştinoase şi anume bunbăcariţa, care îmbracă locul mlăştinos cu o pânză de mătase. Suprafeţe întinse din hotarul comunei sunt ocupate de fâneţe şi păşuni care asigură hrana animalelor. Nimic nu poate fi mai atrăgător şi mai ademenitor decât o fâneaţă înflorită. Te atrage prin coloritul florilor şi te ademeneşte prin parfumul lor. De-a lungul drumurilor din sate ori pe cele laterale care duc spre câmp se întâlnesc plante şi arbuşti cum sunt: cătina, porumbarul, scaietele, brusturul, cucuta, pătlagina, loboda, iarba-lui-Tatin, coada şoricelului, troscotul, rostopasca.

Fauna este caracteristică pădurilor de foioase: ursul brun, căprioara, mistreţul, lupul, vulpea, iepurele, jderul de pădure, veveriţa, iar din păsări: huhurezul, cocoşul de mesteacăn, mierla, privighetoarea, ciocănitoarea, sturzul, cinteza, uliul, cucuveaua, bufniţa, rândunica şi barza. În tufişuri şi pâlcuri răzleţe de pădure întâlnim potârnichea şi fazanul. În râul Lăpuş şi pe cursurile inferioare ale văilor care se varsă în el trăiesc peşti cum ar fi: cleanul, mreana, scobarul şi ştiuca.

Listă sate aparţinătoare

sat Vima Mică

416 locuitori

sat Vima Mare

436 locuitori

sat Aspra

60 locuitori

sat Dealu Corbului

100 locuitori

sat Jugăstreni

55 locuitori

sat Peteritea

269 locuitori

sat Sălnița

280 locuitori

Vima Mica



      Teritoriul pe care se afla asezate satele apartinatoare comunei Vima Mica si anume Vima Mica, Salnita, Jugastreni, Dealu Corbului, Aspra se incadreaza atat din punct de vedere istoric cat si geografic in regiunea ce poarta numele de Tara Chioarului. Acest teritoriu se afla situat in sud–vestul judetului Maramures si se incadreaza in unitatea de legatura intre Carpatii Orientali si Muntii Apuseni in care apar ca niste insule mai inalte masivele Preluca si Prisaca.
      Podisul Boiu este situat la sud de masivul Preluca ,pe cuprinsul careia s–au dezvoltat printre altele si localitatile Vima Mica, Jugastreni, Salnita, Dealu Corbului si Aspra.
      Satele care compun astazi comuna Vima Mica au apartinut domeniului si Cetatii Chioar, exceptie facand localitatile Vima Mare si Peteritea care au fost incluse si au apartinut cetatii Ciceu.
      Prima atestare documentara a satului Vima Mica se leaga de anul 1390,
      De-a lungul secolelor denumirea localitatii a suferit modificari in anul 1390 este atestata denumirea de Vylma, dupa 1800 – Vima Mica sau Draga Vilma.
      In aceasta regiune a Chioarului in care se incadreaza si localitatile la care ne referim primii si unicii locuitori care au populat-o au fost romanii care au si dat denumirile locurilor.
      Majoritatea populatiei se ocupa cu cresterea animalelor si agricultura. Fertilitatea scazuta a terenului explica cresterea animalelor pe primul loc.
      Prin impartirea teritoriala din anul 1876, districtul Chioar se desfinteaza, Satele Vima Mica, Salnita si Jugastreni trec la comitatul Solnok, dupa anul 1918 prin noua organizare teritoriala actualele sate vor fi incluse in judetul Somes, plasa Ileanda.
      In anul 1875 satul Vima Mica este mentionat ca centru de comuna. Viata spirituala a locuitorilor de pe acest domeniu este legata de aparitia crestinismului care sa dezvoltat in forma rasariteana adica ortodoxa..
      Bisericile si manastirile au fost un focar de raspindire a religiei crestine ortodoxe si in acelasi timp de culturalizare.
      La nivelul comunei Vima Mica se gasesc 7 biserici ortodoxe, in care slujesc preoti ortodocsi, 3 biserici greco-catolice iar doua biserici sunt penticostale. Dispunem si de 3 biserici din lemn foarte vechi care sunt declarate monumente istorice.
      Unitati de cazare turistica, pensiuni agroturistice nu exista pe raza comunei noastre datorita drumurilor care sunt aproape impracticabile.
      Zone turistice ar fi cele doua iesiri la Raul Lapus la Vima Mica si Salnita dar din cauza drumului ramin practic aproape izolate.
      Unitati de alimentatie publica la nivelul localitatii sunt cateva AF-uri cu o capacitate foarte mica la nivelul buticurilor.
      Ca obiect de atractie turistica amintim biserica din lemn din Vima Mica care este declarat monument istoric.
      Biserica din lemn din Vima Mica sfirsitul secolului al XVII–lea si inceputul secolului al XVIII-lea dovada este planul si intrarea o are pe latura de sud, incuietorile din lemn, crucile cu inscriptii chirilice.
      Deasemenea exista o inscriptie pictata in chirilica romaneasca pe scandura de sub stresina laturii de sud. In anul 1854 sindrilit besereca paroh popa Stefan fiind si popa Ioan, Roman Gavrila a popii,diac, fat Petre Onut si Stoian Elisia Butean diacu
si Oros Ioan si eu Gatu Alexandru anii 1858 mai 24, (ultima data fiind data insemnarii).

Cadrul natural



      Din punct de vedere geografic, teritoriul administrativ al comunei este amplasat în depresiunea lapusului si dealurile Brezei si Preluca.
      Resedinta de comuna Vima Mica este atestata documentar din anul 1390.
      Relieful este unul tipic de deal, cu altitudine medie, ce sunt puternic fragmentate, dar care au totusi multe portiuni plate. Versantii acestor dealuri, cu diferite מnclinatii si expozitii, sunt frecvent fragmentati de vai cu caracter torential, fiind afectati de alunecari de teren, precum si de eroziuni de suprafata.
      Din punct de vedere geologic se intגlnesc formatiuni cristaline si sedimentare. reprezentate prin sisturi cristaline, micasisturi, fitite, clovasisturi si sisturi sericitoase, in vecinatatea lor apar formatiuni tertiare paleogene, ce au ca roci caracteristice gresii calcaroase conglomeratice si mame calcaroase, uneori fiind intercalatii de formatiuni.
      Hidrografic, teritoriul administrativ al comunei Vima Mica apartine bazinului Lapus - Somes.
      Rîul lapus traverseaza teritoriul administrativ în partea de nord, pe directia est-vest, fiind flancat de maluri abrupte, ce au format renumitele chei ale Lapusului. 
      Rîul Lapus, cu un debit bogat tot timpul anului, are ca afluenti numeroase vai cu ape torentiale, de asemenea se remarca prezenta a numeroase izvoare de apa potabila in satele Salnita, Peteritea si Vima Mare. Solurile dominante sunt cele podzolice, cu o fertilitate redusa, deoarece sunt supuse erozturui.
      Vegetatia este alcatuita din paduri de foioase (30,7%), caracteristica zonei de interferenta a stejarului cu a fagului, si din pasuni (30,2 %) si fînete (21,6%).
      Clima este temperat continentala, cu ierni lungi si veri racoroase, cu temperatura medie anuala este de 9,30 C, iar cantitatea medie a precipitatiilor este de 800 mm. anual.
      Vגnturile dominante sunt de la sud-est la nord-vest, cu frecventa de 6,1 - 6,2 %.

Populatia



      Populatia comunei la recensamגntul din 2002 este de 1.649 locuitori, repartizatai astfel:

locuitori
- Vima Mica 416
- Aspra 60
- Dealu Corbului 100
- Jugastreni 55
- Peteritea 269
- Salnita 280
- Vima Mare 436


      La recensamגntul din 1992 populatia a fost de 1.875 locuitori, astfel se constata o scadere de 12,1 % în 10 ani, iar fata de recensamîntul din 1977, cînd populatia era de 2.347 locuitori, o descrestere de 29.7 % în 26 ani.
      Din analiza miscarii naturale a populatiei (nascuti vii / decedati) si a celei migratorii (stabiliri de domiciliu מn comuna / plecati cu domiciliu din comuna), se constata ca miscarea reala a populatiei la nivelul מntregii comune este în continua descrestere.
      Structura populatiei pe sexe la nivelul întregii comune este:
- femei : 845
- barbati: 804
      Populatia de vגrsta prescolara si scolara este de 311 copii.
      Populatia comunei Vima Mica este de nationalitate romגna, cu exceptia a locuitori care sunt maghiari.
      Structura populatiei dupa religie este:

nr. persoane
- ortodocsi 1.407
- greco - catolici 62
- romano - catolici 2
- reformat 1
- penticostali 147
- alte religii 27
- fara religie 2
- nedeclarata 1


      Populatia activa este de 1.430 persoane, reprezentînd 86.7 % din totalul locuitorilor comunei, în care sunt inclusi si cetatenii de vîrsta a treia, apti de munca, din acestia 650 locuitori reprezinta populatia ocupata (45,4 %), din care 73 (5,1 %) cu loc de munca pe raza comunei.
      Structura populatiei active pe principalele ramuri ale economiei nationale

nr. persoane
- agricultura, silvicultura, 587
- comert, alimentatie publica 9
- posta si telecomunicatii 7
- administratie si ordine publica 10
- învatamînt, cultura 28
- sanatate 3
- alte activitati 6


      Analizînd cum este utilizata forta de munca, rezulta folosirea în întregime a acesteia, dar se remarca o foarte slaba dezvoltare a activitatilor productive si de deservire.


                                                           Vima Mică

                                                         —  Comună  —

Sate componente Aspra, Dealu Corbului, Jugăstreni, Peteritea, Sălniţa, Vima Mare, Vima Mică
    Este posibil ca teritoriul pe care se află aşezate satele aparţinătoare comunei Vima Mică să fi fost locuit de dacii liberi, care aflaţi în apropierea zonei strategice ocupate de romani, să fi avut ciocniri cu aceştia din urmă. După părăsirea Daciei de către romani, grupurile mici de locuitori aşezaţi de-a lungul văilor au fost cuprinse în procesul de romanizare ce continuă în întreaga Dacie şi după retragerea romanilor. Există puţine date din acea perioadă dar este evident că şi pe aceste locuri a existat o populaţie liberă, constituită în obşti săteşti sau teritoriale libere, având permanente legături de viaţă economică, socială şi spirituală cu locuitorii ţinuturilor vecine Ţării Chioarului.

Pentru prima dată cetatea Chioar apare în documente sub denumirea de Castrum Kewar(Cetatea de Piatră) în anul 1367. Regele Ludovic I dăruieşte Chioarul voievozilor români Drag şi Balc. Pentru a atrage de partea sa nobilimea românească din Maramureş, Ludovic I oferă danii familiei Dragoşeştilor (urmaşii lui Dragoş) care îi rămăsese credincioasă.

De anul 1390 se leagă şi prima atestare documentară a satului Vima Mică. De-a lungul secolelor denumirea localităţii a suferit modificări: 1390-Vydma, 1405- Vilma, 1543- Draga-Vilma, 1549- Wylmany, 1566- Wylma, 1598- Dragia-Vilma, 1603- Vilma, 1733- Vimma, 1750- Vima, 1760- Draga Vilma şi după 1800 – Vima Mică sau Draga Vilma. În legătură cu etimologia numelui putem formula următoarele concluzii: numele de Vilma poate deriva de la cuvântul slav vylam care înseamnă ruptură, carieră de piatră iar numele de Draga poate deriva de la proprietarul satului – Drag, nepotul voievodului maramureşean Dragoş.

În regiunea deluroasă a ţinutului Chioar primii locuitori care au populat-o au fost românii care au şi dat denumirea locurilor. Viaţa social-economică şi social-juridică se baza pe relaţii de obşte până în 1351 când acestea sunt înlocuite de relaţii cu caracter feudal.

Încă de la întemeiere, localitatea Vima Mică a fost înglobată domeniului şi Cetăţii Chioar şi va aparţine acesteia până la desfiinţarea acesteia în 1876.

Cetatea Chioar este aşezată pe malul râului Someş, pe un munte ce se înalţă până la cer şi cuprinde două fortificaţii foarte puternice care stau faţă în faţă. În afară de Cetatea Devei nu se mai găseşte o cetate aşa de puternică.

În anul 1405, Sigismund donează Cetatea Chioar fiilor lui Balc şi Drag. Între anii 1475-1476, Matei Corvin confirmă şi întăreşte în posesiunile lor pe Nicolae Dragfi (fost Drag). În anul 1526 este pomenit ca stăpân al acestui domeniu, Ioan Dragfi şi apoi Ioan Zapolya. În anul 1541 domeniul Chioarului va face parte din Principatul autonom al Transilvaniei sub suzeranitatea Porţii Otomane.

Pentru o scurtă perioadă în anul 1566 ajunge în stăpânirea împăratului Maximilian dar în 1567 regele Ioan al II-lea recucereşte cetatea şi o dăruieşte lui Hagymasi Crisztoff. În 1583 Sigismund Bathori închiriază domeniul Chioar în interesul mineritului argintifer, baronului Herbestein Felician. În 1594 aici se retrage principele Sigismund Bathori iar în urma renunţării acestuia ajunge la conducere Andrei Bathori după moartea căruia, în 1599, Chioarul ajunge în posesia lui Mihai Viteazul. În 1603 existau aici 16 voievodate printre care se afla şi voievodatul Vima condus de voievodul Ionaş (Ioan) având în componenţa lui sate româneşti şi nenobiliare.

În decursul vremii localitatea Vima Mică trece de la un proprietar la altul. În 1615 proprietar este Gabriel Bethlen iar după 1694 se află în stăpânirea familiei Teleki. Familia Teleki a dus o politică de asuprire şi înrobire a populaţiei libere. Majoritatea populaţiei se ocupa cu creşterea animalelor şi agricultură. Fertlitatea scăzută a pământului explică de ce creşterea animalelor se situa pe primul loc în preocupările localnicilor. În secolul al XVII-lea se înregistrează o creştere a numărului de mori construite de-a lungul văii ce trece prin sat. În anul 1786 proprietari sunt fraţii Galambos până după anul 1820 alături de câteva familii româneşti.

În perioada premergătoare revoluţiei din 1848 situaţia ţărănimii din districtul Chioar se înrăutăţeşte. În preajma revoluţiei aproximativ 60% din familiile ţărăneşti erau dependente de 7 proprietari din care 42% aparţineau familiei Teleki. Politica spoliatoare a familiei Teleki determină pauperizarea generală a locuitorilor care sunt nevoiţi să plece în zonele limitrofe.

Valurile revoluţiei de la 1848 au trecut şi peste domeniul Chioarului. Nemulţumirea locuitorilor s-a amplificat când oficialităţile au anunţat sfârşitul autonomiei Chioarului şi integrarea lui în comitatul Satu Mare precum şi unirea cu Ungaria. Lupta locuitorilor din Chioar a fost înăbuşită de maiorul Katona Miklos.

Deşi înfrântă, revoluţia din 1848 a grăbit procesul de destrămare a relaţiilor feudale. Înstituirea dualismului austro-ungar din 1867 a constituit o puternică lovitură pentru românii din Transilvania politicienii maghiari uzând de toate mijloacele pentru deznaţionalizarea populaţiei româneşti. În primul rând s-a accentuat exploatarea naţională a românilor. În al doilea rând stăpânirea austro-ungară a determinat o dezvoltare inegală a industriei în Transilvania. Are loc fenomenul de emigrare a populaţiei spre România. Statisticile oglindesc o scădere simţitoare a numărului de locuitori după anul 1869.

În anul 1875 satul Vima Mică este menţionat ca centru de comună. Sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui următor este o perioadă în care regimul dualist îşi accentuează dominaţia economică, politică şi culturală. Evenimentele se precipitau într-o avalanşă fără oprire. Puterile imperialiste se angajau într-o cursă nebună pentru acapararea de noi teritorii. Aceste interese au determinat dezlănţuirea războaielor balcanice în toamna anului 1912 iar doi ani mai târziu, în vara anului 1914 a izbucnit primul război mondial. Popoarele au fost târâte, împotriva voinţei lor, în necruţătorul măcel. Floarea tineretului din Transilvania a fost trimisă pe front. Printre aceştia, nevoiţi să lupte pentru o cauză care nu era a lor, se numărau şi locuitori din Vima Mică şi Sălniţa. Jertfele au fost mari, dar românii ardeleni au luptat cu credinţa că ceasul reîntregirii neamului românesc era aproape.

Anul 1918 a constituit piatra de încercare a eforturilor tuturor românilor în realizarea unităţii naţionale depline. Astfel, în 3 noiembrie 1918 se dispune organizarea consiliilor naţionale comunale, organisme politice proprii, care aveau sarcina să asigure climatul favorabil de linişte şi siguranţă publică pentru desfăşurarea pregătirilor în vederea realizării unirii Transilvaniei cu România. Un asemenea consiliu a fost constituit şi în Vima Mică. Se fac alegeri de delegaţi pentru Marea Adunare Naţională.

În oraşul cu cele mai numeroase şi mai adânci semnificaţii din istoria românilor -Alba Iulia- cei 1228 delegaţi răspund printr-un tunet de aplauze când Vasile Goldiş citeşte punctul întâi al hotărârii: Unirea Transilvaniei cu România. Cei peste 100.000 de români veniţi din toate colţurile Transilvaniei printre care se aflau şi locuitori din Vima Mică, aflând hotărârea adunării naţionale au izbucnit în chiote de bucurie şi au strigat din toate puterile: Trăiască România Mare, Trăiască Unirea. Se săvârşea astfel cel mai însemnat act din istoria milenară şi eroică a poporului român. În zilele care au urmat s-au desfăşurat adunări locale pentru a aduce la cunoştinţa populaţiei hotărârea de la Alba Iulia. Formarea statului naţional unitar român a dus la creşterea potenţialului economic, a creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea forţelor de producţie.

Este posibil ca teritoriul pe care se află aşezate satele aparţinătoare comunei Vima Mică să fi fost locuit de dacii liberi, care aflaţi în apropierea zonei strategice ocupate de romani, să fi avut ciocniri cu aceştia din urmă. După părăsirea Daciei de către romani, grupurile mici de locuitori aşezaţi de-a lungul văilor au fost cuprinse în procesul de romanizare ce continuă în întreaga Dacie şi după retragerea romanilor. Există puţine date din acea perioadă dar este evident că şi pe aceste locuri a existat o populaţie liberă, constituită în obşti săteşti sau teritoriale libere, având permanente legături de viaţă economică, socială şi spirituală cu locuitorii ţinuturilor vecine Ţării Chioarului.

Pentru prima dată cetatea Chioar apare în documente sub denumirea de Castrum Kewar(Cetatea de Piatră) în anul 1367. Regele Ludovic I dăruieşte Chioarul voievozilor români Drag şi Balc. Pentru a atrage de partea sa nobilimea românească din Maramureş, Ludovic I oferă danii familiei Dragoşeştilor (urmaşii lui Dragoş) care îi rămăsese credincioasă.

De anul 1390 se leagă şi prima atestare documentară a satului Vima Mică. De-a lungul secolelor denumirea localităţii a suferit modificări: 1390-Vydma, 1405- Vilma, 1543- Draga-Vilma, 1549- Wylmany, 1566- Wylma, 1598- Dragia-Vilma, 1603- Vilma, 1733- Vimma, 1750- Vima, 1760- Draga Vilma şi după 1800 – Vima Mică sau Draga Vilma. În legătură cu etimologia numelui putem formula următoarele concluzii: numele de Vilma poate deriva de la cuvântul slav vylam care înseamnă ruptură, carieră de piatră iar numele de Draga poate deriva de la proprietarul satului – Drag, nepotul voievodului maramureşean Dragoş.

În regiunea deluroasă a ţinutului Chioar primii locuitori care au populat-o au fost românii care au şi dat denumirea locurilor. Viaţa social-economică şi social-juridică se baza pe relaţii de obşte până în 1351 când acestea sunt înlocuite de relaţii cu caracter feudal.

Încă de la întemeiere, localitatea Vima Mică a fost înglobată domeniului şi Cetăţii Chioar şi va aparţine acesteia până la desfiinţarea acesteia în 1876.

Cetatea Chioar este aşezată pe malul râului Someş, pe un munte ce se înalţă până la cer şi cuprinde două fortificaţii foarte puternice care stau faţă în faţă. În afară de Cetatea Devei nu se mai găseşte o cetate aşa de puternică.

În anul 1405, Sigismund donează Cetatea Chioar fiilor lui Balc şi Drag. Între anii 1475-1476, Matei Corvin confirmă şi întăreşte în posesiunile lor pe Nicolae Dragfi (fost Drag). În anul 1526 este pomenit ca stăpân al acestui domeniu, Ioan Dragfi şi apoi Ioan Zapolya. În anul 1541 domeniul Chioarului va face parte din Principatul autonom al Transilvaniei sub suzeranitatea Porţii Otomane.

Pentru o scurtă perioadă în anul 1566 ajunge în stăpânirea împăratului Maximilian dar în 1567 regele Ioan al II-lea recucereşte cetatea şi o dăruieşte lui Hagymasi Crisztoff. În 1583 Sigismund Bathori închiriază domeniul Chioar în interesul mineritului argintifer, baronului Herbestein Felician. În 1594 aici se retrage principele Sigismund Bathori iar în urma renunţării acestuia ajunge la conducere Andrei Bathori după moartea căruia, în 1599, Chioarul ajunge în posesia lui Mihai Viteazul. În 1603 existau aici 16 voievodate printre care se afla şi voievodatul Vima condus de voievodul Ionaş (Ioan) având în componenţa lui sate româneşti şi nenobiliare.

În decursul vremii localitatea Vima Mică trece de la un proprietar la altul. În 1615 proprietar este Gabriel Bethlen iar după 1694 se află în stăpânirea familiei Teleki. Familia Teleki a dus o politică de asuprire şi înrobire a populaţiei libere. Majoritatea populaţiei se ocupa cu creşterea animalelor şi agricultură. Fertlitatea scăzută a pământului explică de ce creşterea animalelor se situa pe primul loc în preocupările localnicilor. În secolul al XVII-lea se înregistrează o creştere a numărului de mori construite de-a lungul văii ce trece prin sat. În anul 1786 proprietari sunt fraţii Galambos până după anul 1820 alături de câteva familii româneşti.

În perioada premergătoare revoluţiei din 1848 situaţia ţărănimii din districtul Chioar se înrăutăţeşte. În preajma revoluţiei aproximativ 60% din familiile ţărăneşti erau dependente de 7 proprietari din care 42% aparţineau familiei Teleki. Politica spoliatoare a familiei Teleki determină pauperizarea generală a locuitorilor care sunt nevoiţi să plece în zonele limitrofe.

Valurile revoluţiei de la 1848 au trecut şi peste domeniul Chioarului. Nemulţumirea locuitorilor s-a amplificat când oficialităţile au anunţat sfârşitul autonomiei Chioarului şi integrarea lui în comitatul Satu Mare precum şi unirea cu Ungaria. Lupta locuitorilor din Chioar a fost înăbuşită de maiorul Katona Miklos.

Deşi înfrântă, revoluţia din 1848 a grăbit procesul de destrămare a relaţiilor feudale. Înstituirea dualismului austro-ungar din 1867 a constituit o puternică lovitură pentru românii din Transilvania politicienii maghiari uzând de toate mijloacele pentru deznaţionalizarea populaţiei româneşti. În primul rând s-a accentuat exploatarea naţională a românilor. În al doilea rând stăpânirea austro-ungară a determinat o dezvoltare inegală a industriei în Transilvania. Are loc fenomenul de emigrare a populaţiei spre România. Statisticile oglindesc o scădere simţitoare a numărului de locuitori după anul 1869.

În anul 1875 satul Vima Mică este menţionat ca centru de comună. Sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui următor este o perioadă în care regimul dualist îşi accentuează dominaţia economică, politică şi culturală. Evenimentele se precipitau într-o avalanşă fără oprire. Puterile imperialiste se angajau într-o cursă nebună pentru acapararea de noi teritorii. Aceste interese au determinat dezlănţuirea războaielor balcanice în toamna anului 1912 iar doi ani mai târziu, în vara anului 1914 a izbucnit primul război mondial. Popoarele au fost târâte, împotriva voinţei lor, în necruţătorul măcel. Floarea tineretului din Transilvania a fost trimisă pe front. Printre aceştia, nevoiţi să lupte pentru o cauză care nu era a lor, se numărau şi locuitori din Vima Mică şi Sălniţa. Jertfele au fost mari, dar românii ardeleni au luptat cu credinţa că ceasul reîntregirii neamului românesc era aproape.

Anul 1918 a constituit piatra de încercare a eforturilor tuturor românilor în realizarea unităţii naţionale depline. Astfel, în 3 noiembrie 1918 se dispune organizarea consiliilor naţionale comunale, organisme politice proprii, care aveau sarcina să asigure climatul favorabil de linişte şi siguranţă publică pentru desfăşurarea pregătirilor în vederea realizării unirii Transilvaniei cu România. Un asemenea consiliu a fost constituit şi în Vima Mică. Se fac alegeri de delegaţi pentru Marea Adunare Naţională.

În oraşul cu cele mai numeroase şi mai adânci semnificaţii din istoria românilor -Alba Iulia- cei 1228 delegaţi răspund printr-un tunet de aplauze când Vasile Goldiş citeşte punctul întâi al hotărârii: Unirea Transilvaniei cu România. Cei peste 100.000 de români veniţi din toate colţurile Transilvaniei printre care se aflau şi locuitori din Vima Mică, aflând hotărârea adunării naţionale au izbucnit în chiote de bucurie şi au strigat din toate puterile: Trăiască România Mare, Trăiască Unirea. Se săvârşea astfel cel mai însemnat act din istoria milenară şi eroică a poporului român. În zilele care au urmat s-au desfăşurat adunări locale pentru a aduce la cunoştinţa populaţiei hotărârea de la Alba Iulia. Formarea statului naţional unitar român a dus la creşterea potenţialului economic, a creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea forţelor de producţie.

Începând cu anul 1921 s-a făcut o nouă împărţire teritorială astfel că Vima Mică face parte din judeţul Someş, plasa Ileanda. Cu toate că pe teritoriul comunei nu s-au desfăşurat operaţiuni militare în timpul primului război mondial şi deci nu s-au înregistrat pagube materiale, totuşi se simţea nevoia braţelor de muncă şi a uneltelor agricole. De altfel, recensământul din 1930 înregistrază o scădere a numărului de locuitori faţă de 1910. Aceasta se explică prin numărul celor căzuţi pe front şi continuarea fenomenului de emigrare în sud, în vechea Românie.

În jurul anului 1930 se renunţă la sistemul de ţarină şi imaş; fiecare locuitor va avea în stăpânire pământul acolo unde se afla şi aşa cum l-a moştenit cu ani în urmă. Acest nou mod de folosinţă al terenului va echilibra în anii următori starea materială a gospodăriilor ţărăneşti. Pământul şi animalele reprezentau singura sursă de existenţă şi câştig iar banii se obţineau destul de greu. Iată de ce se semnalează în perioada interbelică deplasări sezoniere ale populaţiei în zona Dejului pentru a se angaja ca zilieri pe moşiile unor mari proprietari. Situaţia ţăranilor se înrăutăţeşte în perioada crizei economice din anii 1929-1933 când întreaga agricultură a României a fost puternic lovită de criză, înregistrându-se o reducere însemnată a producţiei agricole.

O dată cu instaurarea regimului nazist în Germania, asupra Europei a început să planeze pericolul revizuirilor teritoriale. România, care figura în planurile de cotropire ale Germaniei hitleriste, rămasă în faţa acesteia fără nici un sprijin real, urma să întregească numărul victimelor agresiunii fasciste. Astfel, la 30 august 1940 i se impune României odiosul Dictat de la Viena prin care nordul Transilvaniei a fost rupt din trupul ţării, satisfăcându-se poftele revizioniste ale Ungariei horthyste. După aplicarea lui, situaţia social-politică a populaţiei s-a înrăutăţit foarte mult. Din satele aprţinătoare Vimei Mici, autorităţile horthyste au mobilizat pe front ori în detaşamente de muncă bărbaţi şi femei de toate vârstele. Concomitent cu aceste acţiuni, s-a desfăşurat o furibundă acţiune de maghiarizare a populaţiei româneşti. În Vima Mică nu au fost cazuri de maltratări, jefuiri, omoruri, autorităţile maghiare limitându-se la supravegherea şi administrarea satelor, intervenind doar în cazuri de furturi, dezertări ori alte încălcări ale legilor horthyste.

Anii ocupaţiei şi anii războiului s-au scurs greu, dar victoria acţiunii de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă şi încheierea procesului de eliberare a teritoriului naţional de sub ocupaţia horthysto-hitleristă la 25 octombrie 1944, au deschis noi perspective luptei pentru democraţie şi progres social.

                  
     

 

Personalităţi

  • Simion Balint (1821-1849), descendent al unei familii nobiliare de preoţi din Vima Mică. A fost unul dintre revoluţionarii români paşoptişti. A luptat alături de Avram Iancu ca şi prefect al Legiunii Arieşului.

 






Biserica de lemn din Vima Mică, judeţul Maramureş datează din secolul XVII[1]. Are hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: MM-II-m-A-04795.

Fişier:Biserica de lemn din Vima Mică (3).JPG

   

   

  

Fișier:Biserica de lemn din Vima Mică (16).JPG

Fișier:Biserica de lemn din Vima Mică (7).JPG

 

 

 

FOLCLOR DIN COMUNA VIMA MICĂ

           

 

            Având numeroase și variate particularități relevante din punct de vedere etnocultural și etnoartistic, Țara Lăpușului prezintă o covârșitoare însemnătate.

            Forme tradiționale cu multiple particularități deosebite conservează de asemenea nașterea, practicile de înfrățire, obiceiurile pastorale, păstrate în variante ce pot dezvălui noi semnificații ale unor tipuri și motive general românești.

            Această vatră etnoculturală se situează în bazinul mijlociu al râuluicu același nume, la poalele Munților Țibleșului și parțial al Gutinului. Țara Lăpușului se mărgineștela vest cu Dealul Preluca și cu Țara Chioarului, la nord-est cu Țara Maramureșului, pentru că în sud-est spre cotul Someșului Mare și Țara Năsăudului, să fie străjuită de o ramă montană mai domoală,Culmea Breaza, dar dublată prin dealurile Ciceului și ale Suplaiului. Către est depresiunea se deschide larg spre Muscelele Năsăudului peste înșeuarea de la Larga(521 m).În vest comunică cu depresiunea Copalnic (peste Dealul Pietriș, dar și cu podișul Boiului cu care se prelungește pe sub Dealul Vima)

            Țara Lăpușului are ca limite în partea nordică localitățile: Băiuț, Strâmbu Băiuț și Poiana Botizii, la sud limitele sunt trasate de satele: Rohia, Fântânele și Răzoare, la sud-est de localitatea Boiereni, în est de satele Larga și Groșii Țibleșului, de Cufoaia și Borcut la vest, pentru ca la nord-vest zona să aibă ca limite satele Inău, Stoiceni, Dumbrava.

            Deși situate de-a lungul Văii Lăpușului, satele Văleni, Coroieni, Baba, Drăghia prezintă sub aspectul culturii populare, al limbii chiar, reprezentând aria de interferență între zona Lăpușului și Valea Someșului. Dealtfel, între acest grup de sate și localități de pe Someș au existat permanente legături atât prin artera principală de circulație Târgu Lăpuș-Gâlgău-Dej, cât și prin drumul Vima Mică-Vima Mare-Ileanda.

            Satele situate în vecinătatea Dealului Vimii(777m), Peteritea, Vima Mică, Vima Mare alcătuiesc aria de interferență dintre Țara Lăpușului și Valea Chioarului.

            Satele Peteritea, Vima Mică, Vima Mare, dar și Borcutul, Cufoaia și Inău au valori etnoculturale asemănătoare cu Țara Chioarului, în vreme ce grupul de sate situate în sud pe firul râului Lăpuș prezintă similitudini cu Valea Someșului și Chioar.

            Țara Lăpușului se definește ca un ținut unde credințele circulau intens ca rezultat al imaginației bogate și active a stăpânilor ei.Se crede că este o a pătrunderii în descântece a unui număr impresionant de ființe mitologice, unele purtând denumiri rare, dacă nu chiar inexistente în alte regiuni:,,corcitori,,/,,cuscănitoare,,/ ,,zmăroaie,,/ ,,idoliță,,/ ,,mâncători,,/ ,,secerătoare,,/ ,,luătoriță,, etc.

            În repertoriul zonei apar larg reprezentate colindele-cântec care nu au fost colinde de fereastră, ci se rosteau în timp ce se umbla de la o casă la alta ,, păstă ogrăz,, temeinice argumente ale caracterului de petrecere al sărbătorii.

            Gheța Maria, 81

            Vima Mare, 1984

 

            Brad înrămurat

 

            În ce furcă de părău

            Florile dalbe,

            Este-on brad înrămurat,

            Cu crenjile-n jos plecat,

            Tătă roagă soarelui

            Să nu-i taie vârvu lui,

            Și să-l taie coltișele

            Și să-l facă păhărele

Să beie domnii cu ele.

            Pă toarta păharului

            Scrisă-i raza soarelui,

            Scrisă-i luna și lumina,

            Să țâie domnii cu mâna.

            Cântecele de leagăn sunt axate ca în oricare parte a spațiului românesc, pe ideea de liniștire, adormire și creștere prin somn a copilului.

            Ceremonialul nupțial este marcat în plan artistic de forme poetice de o cuceritoare frumusețe

care apar cristalizate în cadrul fiecărui moment ceremonial, ancorându-se în fabulos ce reprezintă un procedeu artistic de elogiere a calităților fizice și morale ale partenerilor. Din categoria cântecelor ceremoniale, cele mai reprezentative rămân horile legate de ,,gătatul miresei,, sau de luatul cununii, marcând trecerea acesteia în rândul nevestelor.

            Căsătoria prin înstrăinare revine obsedant reflex al unor vechi mentalități legate de întemeierea familiei dictate de avantaje, profituri materiale:,,Nu m-o auzât om drag,/Dacă n-am avut iosag,/Glasul meu îi țurgalău,/ Mi-i l-o auzit om rău,/ Departe de satul meu./ Și-o vinit și m-o pețit,/ Maica m-o și fogădit./O vinit și m-o-ntrebat,/Da măicuța m-o și dat,,.

            Față de cei dispăruți, cei din zona Lăpuș manifestă un adevărat cult, o dovadă o ilustrează obiceiul moșilor, practicat pe durata unui întreg an, care deși are un pronunțat caracter comemorativ,

asociază și străvechi rituri de apărare derivate din teama revenirii defunctului pe pământ.

            Blestemul, dominant în lirica lăpușeană, ca și în cea maramureșeană, a pătruns și în poezia funebră, alcătuind uneori suite întregi de efect în tensionarea durerii încercate în fața celui dispărut:

,,Crepa-u-ai, sălaș în două, /Să ne lași pe tata nouă. /Crepa-u-ai, sălaș în tri, /Să rămâie tata-aci. /Crepa-u-ai, sălaș în patru, /Să nu-l duci pe tata altu,,.

            Ca și în nordul Transilvaniei balada nu este reprezentativă, multe teme sunt universale.

            Descântecul lăpușean se individualizează prin limpeziciunea imaginii, exprimare clară și concisă. Persistența în memoria generației vârstnice a pieselor mai multor tipuri este influențată de valoarea lor poetică.Vibrațiile sufletești ale omului din popor, exteriorizate prin interpretare, rezultantă a unei trăiri intense, visau realizarea perfecțiunii:,,Să vă spui ce mi-i gându:/ Cum aș înșela cucu, /Să-mi vândă mie glasu. /Să vă spui ce mi-i voia, /Cum aș înșela mierla? /Să-mi vândă mie gura,,

            O altă categorie ce ocupă un loc aparte în contextul liricii cu tematică socială o constituie ,,Cântecele de cătănie și război,,. Înrolarea la oaste reprezenta odihnioară o adevărată dramă, cauzată de multitudinea suferințelor combatanților, în raport cu regimul ce li se aplica în armata de atunci. Înrolarea la oaste aducea după sine schimbarea întregului statut de viață al înrolatului, marcat prin schimbarea portului tradițional, ruperea de mediul vieții de familie.,,Cu mine mândră haida, /Și vezi cum m-or îmbrăca: /În loc de clop romănesc, /Ciacău mândru cătunesc; /În loc de suman cernit, /Un căput mândru bumbit; /În loc de cioarici romănești,/Pantaloni mândri domnești, /În loc de opinci cu curăle, /Doi bocanci cu găurele,,

            Cântecele de război ne reînvie amintirea unor evenimente istorice, unde unele familii chiar au rămas fără sprijin, iar în astfel de variante moartea pe front este sugerată  prin metamorfozarea celui dispărut.

            Cântecele de dragoste și dor  alcătuiesc categoria cea mai bine reprezentată în zona lăpușeană, uneori sentimentul erotic e reprezentat nuanțat alteori îngrădit de prejudecăți: ,,Ciudă-mi-i pe omul prost, /Mult mă-ntrabă unde-am fost. /Nu vede, saie-i ochii, /Unde mărg tăți tinerii,,.

 

            Birtaș Ana, 71

            Peteritea, 1984

 

            Când soarile răsare

            Hristos boii-n jug prinde

            Și la plug s-arăduie.

            Dacă la pământ sose

Către boi așe zâce:

      -   Stați, voi boi, p-aiest pământ,

C-om ara cât om ara                                  Vânătorul și personajul metamorfozat

Și mai mult om sămâna                            Nechita Ioan, 63

Și ne-om scrie-on comândău,                    Peteritea, 1984

La domnu solgăbirău                               

Și de-acolo ce ne-a da?                             Mândru-și cântă-on cerb în codru,

Pită albă ca spuma,                                    Dimineața lui Crăciun,

Vin roșu ca vioara,                                    Nime-n lume nu-l aude

Și voi, boi vi-ți sătura.                               Num-o dalbă-mpărăteasă

                                                                        De pe-o dalbă de fereastră.

            Ciobanii și hoții                                   La-mpărat o alergat,

            Tuns Maria, 76                                    - Da-nălțate împărate,

            Peteritea, 1983                                    De doi ani și jumătate

                                                                        Mândru-și cântă-on cerb în codru.

            Coborât-o di la munte,                        Împăratu s-o sculat,

            Viță verde iederă,                                Pușca-n mână și-o luat,

            Tri păcurari cu oi multe                       Jos la codru-o alergat.

            La oi le dădură sare,                            Află cerbu hodinin

            Când gustară ii mai bine,                    Sub tufă de rujmalin,

            Oaia ochișică vine.                              Întinsă pușca să-l împuște:

            Tăt cu picioru le face,                          - Ho, ho, ho nu mă-mpușca,

            Ce vede ii nu îi place.                          Că io nu-s cine gândești,

            Vin hoții di pă izvoară,                        Că io nu-s fiară codrioară,

            Cu săcuri și cu topoară,                       Dar m-o blăstămat maica,

            Pă păcurari să-i omoară                       Nouă ani și nouă luni,

            Păcurarii și-o stigat,                             Eu aii plini-mi-i-oi,

            Câinii și i-o alungat:                            Jos la țară traje-m-oi,

            Păste-un deal și păste-o vale               Mesă mândre-ntinde-v-oi

            Aproape de-o apă mare                       Și săracii stânje-v-oi.

            Și de-acoale până-n sară,

            Dădu oile-n porneală.                          Strigături la mireasă când se întoarce de la cununie

            Păcurarii pângă ele,                             Florian Florica,83

            Tăt zâcând din fluierele.                     Vima Mică,1984

 

 

            Tocmeala zestrei                                  Tu mireasă, floare albă,

            Tuns Maria, 78                                    Face-te-a bărbatu neagră,

            Peteritea, 1984                                    Că și io am fost ca tine

                                                                        Și m-o pus bărbatu bine.

                                                                        Tu mireasă, miresucă  

                                                                        Multe holde-ai secerat,

            Suflă vântu cam din jos,                     Frumos mire ți-ai aflat

            Dor și nedor                                        Și de grâu și de ovăs,

            Tri fete copile-o fost.                           Frumos mire ț-ai ales.

            Iar copila ce mai mare,                        Când îi bate vântu-n față,

            Prinsă pă bade-a-l mustrare:                Umple țara de dulceață;

     -    Gată-ț bade, curtea bine                  Când îi bate vântu-n dos

            Și-apoi vină cătă mine             Umple țara de miros.

            Și o pune-n vârv de munte                  Tu mireasă, miresucă

            Tăt cu ușa cătă vale,                            Tăt de-a fi soacră-ta bună,

            Cu fereștile spre soare             Strânje-o-n brață și-o adună;

            Să văd negura pă mare                        Dar de-a fi soacră-ta re,

            Cum să-nalță cătă soare.                      Mătură-n casă cu ie

            Și p-afară de-i pute; / P-afară și pă uscat, /Nu te teme de păcat;

            P-afară și pâ-n grădină, / Să știe că ești străină.

 

 

            Leacul dragostei                                  - Ori mori, bade, ori te scoală,

            Gheța Maria, 81                                  Ori îmi dă și mie boală

            Vima Mare,1984                                 M-am urât cu dumneata,

                                                                        Tăt mutându-ți perina,

            Măi Ion di păstă deal,                         Di la cap, di la picioare,

            N-ai vinit la noi de-on an.                   Di la umbră, di la soare.

     -    N-am vinit că n-am putut                - Io mândră nu m-oi scula,

     C-am fost bolnav și-am zăcut. Până tu mi-aduce mie,

            Am zăcut on an și-o vară                    Sloi de gheață la Rusale

            La mândra pă prizmă-afară.                Apă rece din Dunăre.

           

            Mândra tăte le făcea, /Sloi de gheață aducea,

            Sloi de gheațăinima, /Apă rece gurița.

 

            Nevasta vândută

            Tuns Maria,78

            Peteritea

 

            Luat-o, doară luat, /On fecior de om găzdac, /P-o fată de om sărac. /În tătă zua-o mustra

            Și el și cu maică-sa, /Că une i-i averea? /Ie din gură cuvânta:

            -Pă mine nu mă mustrați, /Că este târg la Țalingrad, /Vin femei de cumpărat.

            Atunci el că s-o sculat, /Și de ață o luat / Și la târg o alergat, /P ă când în târg o intrat,

            O vinit on turc bătrân, /Și-apoi el că l-o-ntrebat:

             -   De vândut ți-i nevasta?

        -    De vândut îi zo, și asta, /Că de n-ar fi de vânzare, /N-am țâne-o-n legătoare.

        -    Cât îi prețu nevestii?

         -     O sută și doi de lei.

        -    Și p-atâța lângă ei, / Când acie-și auze, /Chepeneagul întinde,

            Și de-acoale să duce. /Și-on turc tânăr ce vine:

             -   De vândut îi nevasta?

      -     De vândut îi zo, asta, /Că de n-ar fi de vânzare, / Nu o-aș țâne în legătoare.

     -      Cât îi prețu nevestii?

      -    O sută și doi de lei, / Și p-atâți-a lângă ei. /Prinsă banii-a număra. /Și nevasta-a suspina

            El de mână o luat, /Printr-on codru-o alergat. /Când fu codru jumătate:

-   Stai în loc să ne-ntrebăm, /Care din ce neam suntem?

-         Io-s fecioru Banului, /Din Țara Hățagului.

      -    Și io-s fata Banului, /Din Țara Hățagului. /Atuncea s-o sărutat /Și-napoi s-o înturnat.

      -     Na, șogore, nevasta, /Și trăiește cu dânsa, /De bani nu te-oi întreba.

 

 

            Moșneagul

            Cristea Victoria, 59

            Peteritea, 1984

 

            Păste cea pădure deasă, /Mândră ploaie să revarsă. /Aceie nu-i ploaie curată,

            Că-s lacră-mi di la o fată. /Cu văru-so s-o iubit. /La văru-so i-o picat,

Carte di la-mpărățîie, /Să margă la cătunie, /Carte mare ca masa,

            Slove negre pă dânsa. /Și el așe că i-o zis:

            Tu ti-i pune p-așteptate, /Nouă ani și jumătate./Dacă-i vide că nu viu,

            Pune-ți gând și te mărită, /Nu-ți țâne inima friptă.

            Și-ivine pețâtorii, /În tătă zua câte tri, /Și când îi a tria oară,

            Pețâtori din altă țară. /Era unu înalt și subțârel, /Și și-o pus gându la el.

            Tată-so de supărat, /Furca, grebla o apucat, /Și la fân că s-o luat

            Tăt în lungul drumului, Și acolo că văzu, /Tăt o cătană fujind:

      -    Bună zua, moș bătrân! /Ce strânji dumunica fân? /Lasă furca și grebla

      Cinstește duminica. /Dar ce larmă îi în sat? /Oare oaminii să bat?

-         Să mărită fată-mea, /Du-te că-i afla casa. /În casă dac-o intrat,

            Tătă lumea i-o-nchinat /Di la nime n-o luat /I-o-nchinat și nevasta:

             -   Aista pahar l-oi be, /Că-i di la nevaste me,

       Face-ți bine și iertați, /Nevasta nu mi-o luați.         

 

 

            Mireasa moartă

            Cristea Victoria, 59

            Peteritea, 1984

 

            La curțîle Evii, /Beu turcii, să mulătesc, /Și pă Eva o pețăsc.

            Ei pețiră, cât pețâră, /Pă luni sara credințâră. /Când îi joi dimineața,

            Vin turcii după Eva. /Când turcii pă drum merea, /Pă Eva o clopotea.

      Srigă turcii di la poartă:                                                                                                                                         

     -    Acasă ești, Eva noastră? /Iese maica Evii /Până în pragu tinzii,

     C-on păr galben despletit, /Cu lacrămi până-n pământ.

-         Drajii mei, nuntașii mei, /Înturna-țî-vă-napoi. /Eva care-o fo mireasă,â

            Amu-i moartă după masă. /Tăt în haine de mătasă, /De nu crezi, haida șî vezi,

            Că tătă-i în haine verzi. /Când o suflă vântu-n față, /Umple-n casă o verdeață,

            Când o suflă vântu-n dos, /Umple-n casă de miros.

            Mirile-n casă-o intrat /Și din ochi o lăcrămat:

            -    Dă-mi, socruță, cheile, /Să-mi deștid boldurile, /Să-mi ieu jolj de-acel subțîre,

              știu și io c-am fost mire; /Să-mi ieu jolj di -acel mai lat, / Să știu c-am fost însurat.

 

 

            Descântece

            De bubă

            Hodiș Maria, 59

            Vima Mică, 1982

 

            Iei on cuțât și faci cu el cruci și descânțî:

            Bubă roșie, /Nu coace, /Nu sparje, /Nu urzâca, /Nu beșica.

            Bubă mierâie, /Bubă galbână, /Bubă albastră, /Bubă albă,

            Nu coace, /Nu urzâca, /Nu beșica, /Du-te-n Marea Roșie,

            Acolo piei, /Acolo răspiei,

            Ion să rămâie curat, /Luminat, /Cum Dumnezo Sfântu l-o lăsat,

            Să nu pieie de bubă și de soare, /Ca scopitu sub picioare.

 

            De speriat /”De spăriet”

            Tecar Rozalia, 64

            Vima Mare,1984

Iei o pană și dacă doarme pruncu îl pui pă spate și faci așe cruce cu pana. Dacă îi dai să beie, îl descânți c-on cuțât în apă neîncepută și-i dai să beie. Când descânți, zici așe:

            Spăretu de unu, /Spăretu de doi, /Spăretu de tri,/Spăretu de patru,/Spăretu de cinci,

            Spăretu de șasă, /Spăretu de șepte, /Spăretu de opt, /Spăretu de nouă, /Spăretu de mamă,

            Spăretu de tată, /Spăretu de prunc, /Spăretu de căță, /Spăretu decântatu cocoșilor,

            Spăretu de răsunu clopotului, /Spăretu de nouăzăci și nouă de feluri,

            În nouăzăci și nouă de chipuri; /Spăretu ce scârbește, /Spăretu ce-amățește.

            Nu gâni nimnică, /Că Cristea l-o moridit, /Cristea l-o botezat, /Cristea cuțât de șatră-n

mână-o apucat, /Din spate, /Di sub spate, /Din ochii ochilor, /Din cununa dințâlor,

            Din pelița nasului, /Din fața obrazului, /Din ochi, /Din brață, /Din mață, /Din tălpi,

            Di sub tălpi, /Din inimă, /Di la inimă.

            Pă curpător de aor pune-l-om, /Acolo să pieie, /Acolo  să răspieie,

            Cum piere roua sub picioare, /Când răsare sfântu soare.

            Apoi apa o dai la copilaș s-o beie și să-ntramă și i-i de leac.

 

 


Istoric: Vima Mică

Este posibil ca teritoriul pe care se află aşezate satele aparţinătoare comunei Vima Mică să fi fost locuit de dacii liberi, care aflaţi în apropierea zonei strategice ocupate de romani, să fi avut ciocniri cu aceştia din urmă. După părăsirea Daciei de către romani, grupurile mici de locuitori aşezaţi de-a lungul văilor au fost cuprinse în procesul de romanizare ce continuă în întreaga Dacie şi după retragerea romanilor. Există puţine date din acea perioadă dar este evident că şi pe aceste locuri a existat o populaţie liberă, constituită în obşti săteşti sau teritoriale libere, având permanente legături de viaţă economică, socială şi spirituală cu locuitorii ţinuturilor vecine Ţării Chioarului.

Pentru prima dată cetatea Chioar apare în documente sub denumirea de Castrum Kewar(Cetatea de Piatră) în anul 1367. Regele Ludovic I dăruieşte Chioarul voievozilor români Drag şi Balc. Pentru a atrage de partea sa nobilimea românească din Maramureş, Ludovic I oferă danii familiei Dragoşeştilor (urmaşii lui Dragoş) care îi rămăsese credincioasă.

De anul 1390 se leagă şi prima atestare documentară a satului Vima Mică. De-a lungul secolelor denumirea localităţii a suferit modificări: 1390-Vydma, 1405- Vilma, 1543- Draga-Vilma, 1549- Wylmany, 1566- Wylma, 1598- Dragia-Vilma, 1603- Vilma, 1733- Vimma, 1750- Vima, 1760- Draga Vilma şi după 1800 – Vima Mică sau Draga Vilma. În legătură cu etimologia numelui putem formula următoarele concluzii: numele de Vilma poate deriva de la cuvântul slav vylam care înseamnă ruptură, carieră de piatră iar numele de Draga poate deriva de la proprietarul satului – Drag, nepotul voievodului maramureşean Dragoş.

În regiunea deluroasă a ţinutului Chioar primii locuitori care au populat-o au fost românii care au şi dat denumirea locurilor. Viaţa social-economică şi social-juridică se baza pe relaţii de obşte până în 1351 când acestea sunt înlocuite de relaţii cu caracter feudal.

Încă de la întemeiere, localitatea Vima Mică a fost înglobată domeniului şi Cetăţii Chioar şi va aparţine acesteia până la desfiinţarea acesteia în 1876.

Cetatea Chioar este aşezată pe malul râului Someş, pe un munte ce se înalţă până la cer şi cuprinde două fortificaţii foarte puternice care stau faţă în faţă. În afară de Cetatea Devei nu se mai găseşte o cetate aşa de puternică.

În anul 1405, Sigismund donează Cetatea Chioar fiilor lui Balc şi Drag. Între anii 1475-1476, Matei Corvin confirmă şi întăreşte în posesiunile lor pe Nicolae Dragfi (fost Drag). În anul 1526 este pomenit ca stăpân al acestui domeniu, Ioan Dragfi şi apoi Ioan Zapolya. În anul 1541 domeniul Chioarului va face parte din Principatul autonom al Transilvaniei sub suzeranitatea Porţii Otomane.

Pentru o scurtă perioadă în anul 1566 ajunge în stăpânirea împăratului Maximilian dar în 1567 regele Ioan al II-lea recucereşte cetatea şi o dăruieşte lui Hagymasi Crisztoff. În 1583 Sigismund Bathori închiriază domeniul Chioar în interesul mineritului argintifer, baronului Herbestein Felician. În 1594 aici se retrage principele Sigismund Bathori iar în urma renunţării acestuia ajunge la conducere Andrei Bathori după moartea căruia, în 1599, Chioarul ajunge în posesia lui Mihai Viteazul. În 1603 existau aici 16 voievodate printre care se afla şi voievodatul Vima condus de voievodul Ionaş (Ioan) având în componenţa lui sate româneşti şi nenobiliare.

În decursul vremii localitatea Vima Mică trece de la un proprietar la altul. În 1615 proprietar este Gabriel Bethlen iar după 1694 se află în stăpânirea familiei Teleki. Familia Teleki a dus o politică de asuprire şi înrobire a populaţiei libere. Majoritatea populaţiei se ocupa cu creşterea animalelor şi agricultură. Fertlitatea scăzută a pământului explică de ce creşterea animalelor se situa pe primul loc în preocupările localnicilor. În secolul al XVII-lea se înregistrează o creştere a numărului de mori construite de-a lungul văii ce trece prin sat. În anul 1786 proprietari sunt fraţii Galambos până după anul 1820 alături de câteva familii româneşti.

În perioada premergătoare revoluţiei din 1848 situaţia ţărănimii din districtul Chioar se înrăutăţeşte. În preajma revoluţiei aproximativ 60% din familiile ţărăneşti erau dependente de 7 proprietari din care 42% aparţineau familiei Teleki. Politica spoliatoare a familiei Teleki determină pauperizarea generală a locuitorilor care sunt nevoiţi să plece în zonele limitrofe.

Valurile revoluţiei de la 1848 au trecut şi peste domeniul Chioarului. Nemulţumirea locuitorilor s-a amplificat când oficialităţile au anunţat sfârşitul autonomiei Chioarului şi integrarea lui în comitatul Satu Mare precum şi unirea cu Ungaria. Lupta locuitorilor din Chioar a fost înăbuşită de maiorul Katona Miklos.

Deşi înfrântă, revoluţia din 1848 a grăbit procesul de destrămare a relaţiilor feudale. Înstituirea dualismului austro-ungar din 1867 a constituit o puternică lovitură pentru românii din Transilvania politicienii maghiari uzând de toate mijloacele pentru deznaţionalizarea populaţiei româneşti. În primul rând s-a accentuat exploatarea naţională a românilor. În al doilea rând stăpânirea austro-ungară a determinat o dezvoltare inegală a industriei în Transilvania. Are loc fenomenul de emigrare a populaţiei spre România. Statisticile oglindesc o scădere simţitoare a numărului de locuitori după anul 1869.

În anul 1875 satul Vima Mică este menţionat ca centru de comună. Sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui următor este o perioadă în care regimul dualist îşi accentuează dominaţia economică, politică şi culturală. Evenimentele se precipitau într-o avalanşă fără oprire. Puterile imperialiste se angajau într-o cursă nebună pentru acapararea de noi teritorii. Aceste interese au determinat dezlănţuirea războaielor balcanice în toamna anului 1912 iar doi ani mai târziu, în vara anului 1914 a izbucnit primul război mondial. Popoarele au fost târâte, împotriva voinţei lor, în necruţătorul măcel. Floarea tineretului din Transilvania a fost trimisă pe front. Printre aceştia, nevoiţi să lupte pentru o cauză care nu era a lor, se numărau şi locuitori din Vima Mică şi Sălniţa. Jertfele au fost mari, dar românii ardeleni au luptat cu credinţa că ceasul reîntregirii neamului românesc era aproape.

Anul 1918 a constituit piatra de încercare a eforturilor tuturor românilor în realizarea unităţii naţionale depline. Astfel, în 3 noiembrie 1918 se dispune organizarea consiliilor naţionale comunale, organisme politice proprii, care aveau sarcina să asigure climatul favorabil de linişte şi siguranţă publică pentru desfăşurarea pregătirilor în vederea realizării unirii Transilvaniei cu România. Un asemenea consiliu a fost constituit şi în Vima Mică. Se fac alegeri de delegaţi pentru Marea Adunare Naţională.

În oraşul cu cele mai numeroase şi mai adânci semnificaţii din istoria românilor -Alba Iulia- cei 1228 delegaţi răspund printr-un tunet de aplauze când Vasile Goldiş citeşte punctul întâi al hotărârii: Unirea Transilvaniei cu România. Cei peste 100.000 de români veniţi din toate colţurile Transilvaniei printre care se aflau şi locuitori din Vima Mică, aflând hotărârea adunării naţionale au izbucnit în chiote de bucurie şi au strigat din toate puterile: Trăiască România Mare, Trăiască Unirea. Se săvârşea astfel cel mai însemnat act din istoria milenară şi eroică a poporului român. În zilele care au urmat s-au desfăşurat adunări locale pentru a aduce la cunoştinţa populaţiei hotărârea de la Alba Iulia. Formarea statului naţional unitar român a dus la creşterea potenţialului economic, a creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea forţelor de producţie.

Este posibil ca teritoriul pe care se află aşezate satele aparţinătoare comunei Vima Mică să fi fost locuit de dacii liberi, care aflaţi în apropierea zonei strategice ocupate de romani, să fi avut ciocniri cu aceştia din urmă. După părăsirea Daciei de către romani, grupurile mici de locuitori aşezaţi de-a lungul văilor au fost cuprinse în procesul de romanizare ce continuă în întreaga Dacie şi după retragerea romanilor. Există puţine date din acea perioadă dar este evident că şi pe aceste locuri a existat o populaţie liberă, constituită în obşti săteşti sau teritoriale libere, având permanente legături de viaţă economică, socială şi spirituală cu locuitorii ţinuturilor vecine Ţării Chioarului.

Pentru prima dată cetatea Chioar apare în documente sub denumirea de Castrum Kewar(Cetatea de Piatră) în anul 1367. Regele Ludovic I dăruieşte Chioarul voievozilor români Drag şi Balc. Pentru a atrage de partea sa nobilimea românească din Maramureş, Ludovic I oferă danii familiei Dragoşeştilor (urmaşii lui Dragoş) care îi rămăsese credincioasă.

De anul 1390 se leagă şi prima atestare documentară a satului Vima Mică. De-a lungul secolelor denumirea localităţii a suferit modificări: 1390-Vydma, 1405- Vilma, 1543- Draga-Vilma, 1549- Wylmany, 1566- Wylma, 1598- Dragia-Vilma, 1603- Vilma, 1733- Vimma, 1750- Vima, 1760- Draga Vilma şi după 1800 – Vima Mică sau Draga Vilma. În legătură cu etimologia numelui putem formula următoarele concluzii: numele de Vilma poate deriva de la cuvântul slav vylam care înseamnă ruptură, carieră de piatră iar numele de Draga poate deriva de la proprietarul satului – Drag, nepotul voievodului maramureşean Dragoş.

În regiunea deluroasă a ţinutului Chioar primii locuitori care au populat-o au fost românii care au şi dat denumirea locurilor. Viaţa social-economică şi social-juridică se baza pe relaţii de obşte până în 1351 când acestea sunt înlocuite de relaţii cu caracter feudal.

Încă de la întemeiere, localitatea Vima Mică a fost înglobată domeniului şi Cetăţii Chioar şi va aparţine acesteia până la desfiinţarea acesteia în 1876.

Cetatea Chioar este aşezată pe malul râului Someş, pe un munte ce se înalţă până la cer şi cuprinde două fortificaţii foarte puternice care stau faţă în faţă. În afară de Cetatea Devei nu se mai găseşte o cetate aşa de puternică.

În anul 1405, Sigismund donează Cetatea Chioar fiilor lui Balc şi Drag. Între anii 1475-1476, Matei Corvin confirmă şi întăreşte în posesiunile lor pe Nicolae Dragfi (fost Drag). În anul 1526 este pomenit ca stăpân al acestui domeniu, Ioan Dragfi şi apoi Ioan Zapolya. În anul 1541 domeniul Chioarului va face parte din Principatul autonom al Transilvaniei sub suzeranitatea Porţii Otomane.

Pentru o scurtă perioadă în anul 1566 ajunge în stăpânirea împăratului Maximilian dar în 1567 regele Ioan al II-lea recucereşte cetatea şi o dăruieşte lui Hagymasi Crisztoff. În 1583 Sigismund Bathori închiriază domeniul Chioar în interesul mineritului argintifer, baronului Herbestein Felician. În 1594 aici se retrage principele Sigismund Bathori iar în urma renunţării acestuia ajunge la conducere Andrei Bathori după moartea căruia, în 1599, Chioarul ajunge în posesia lui Mihai Viteazul. În 1603 existau aici 16 voievodate printre care se afla şi voievodatul Vima condus de voievodul Ionaş (Ioan) având în componenţa lui sate româneşti şi nenobiliare.

În decursul vremii localitatea Vima Mică trece de la un proprietar la altul. În 1615 proprietar este Gabriel Bethlen iar după 1694 se află în stăpânirea familiei Teleki. Familia Teleki a dus o politică de asuprire şi înrobire a populaţiei libere. Majoritatea populaţiei se ocupa cu creşterea animalelor şi agricultură. Fertlitatea scăzută a pământului explică de ce creşterea animalelor se situa pe primul loc în preocupările localnicilor. În secolul al XVII-lea se înregistrează o creştere a numărului de mori construite de-a lungul văii ce trece prin sat. În anul 1786 proprietari sunt fraţii Galambos până după anul 1820 alături de câteva familii româneşti.

În perioada premergătoare revoluţiei din 1848 situaţia ţărănimii din districtul Chioar se înrăutăţeşte. În preajma revoluţiei aproximativ 60% din familiile ţărăneşti erau dependente de 7 proprietari din care 42% aparţineau familiei Teleki. Politica spoliatoare a familiei Teleki determină pauperizarea generală a locuitorilor care sunt nevoiţi să plece în zonele limitrofe.

Valurile revoluţiei de la 1848 au trecut şi peste domeniul Chioarului. Nemulţumirea locuitorilor s-a amplificat când oficialităţile au anunţat sfârşitul autonomiei Chioarului şi integrarea lui în comitatul Satu Mare precum şi unirea cu Ungaria. Lupta locuitorilor din Chioar a fost înăbuşită de maiorul Katona Miklos.

Deşi înfrântă, revoluţia din 1848 a grăbit procesul de destrămare a relaţiilor feudale. Înstituirea dualismului austro-ungar din 1867 a constituit o puternică lovitură pentru românii din Transilvania politicienii maghiari uzând de toate mijloacele pentru deznaţionalizarea populaţiei româneşti. În primul rând s-a accentuat exploatarea naţională a românilor. În al doilea rând stăpânirea austro-ungară a determinat o dezvoltare inegală a industriei în Transilvania. Are loc fenomenul de emigrare a populaţiei spre România. Statisticile oglindesc o scădere simţitoare a numărului de locuitori după anul 1869.

În anul 1875 satul Vima Mică este menţionat ca centru de comună. Sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui următor este o perioadă în care regimul dualist îşi accentuează dominaţia economică, politică şi culturală. Evenimentele se precipitau într-o avalanşă fără oprire. Puterile imperialiste se angajau într-o cursă nebună pentru acapararea de noi teritorii. Aceste interese au determinat dezlănţuirea războaielor balcanice în toamna anului 1912 iar doi ani mai târziu, în vara anului 1914 a izbucnit primul război mondial. Popoarele au fost târâte, împotriva voinţei lor, în necruţătorul măcel. Floarea tineretului din Transilvania a fost trimisă pe front. Printre aceştia, nevoiţi să lupte pentru o cauză care nu era a lor, se numărau şi locuitori din Vima Mică şi Sălniţa. Jertfele au fost mari, dar românii ardeleni au luptat cu credinţa că ceasul reîntregirii neamului românesc era aproape.

Anul 1918 a constituit piatra de încercare a eforturilor tuturor românilor în realizarea unităţii naţionale depline. Astfel, în 3 noiembrie 1918 se dispune organizarea consiliilor naţionale comunale, organisme politice proprii, care aveau sarcina să asigure climatul favorabil de linişte şi siguranţă publică pentru desfăşurarea pregătirilor în vederea realizării unirii Transilvaniei cu România. Un asemenea consiliu a fost constituit şi în Vima Mică. Se fac alegeri de delegaţi pentru Marea Adunare Naţională.

În oraşul cu cele mai numeroase şi mai adânci semnificaţii din istoria românilor -Alba Iulia- cei 1228 delegaţi răspund printr-un tunet de aplauze când Vasile Goldiş citeşte punctul întâi al hotărârii: Unirea Transilvaniei cu România. Cei peste 100.000 de români veniţi din toate colţurile Transilvaniei printre care se aflau şi locuitori din Vima Mică, aflând hotărârea adunării naţionale au izbucnit în chiote de bucurie şi au strigat din toate puterile: Trăiască România Mare, Trăiască Unirea. Se săvârşea astfel cel mai însemnat act din istoria milenară şi eroică a poporului român. În zilele care au urmat s-au desfăşurat adunări locale pentru a aduce la cunoştinţa populaţiei hotărârea de la Alba Iulia. Formarea statului naţional unitar român a dus la creşterea potenţialului economic, a creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea forţelor de producţie.

Începând cu anul 1921 s-a făcut o nouă împărţire teritorială astfel că Vima Mică face parte din judeţul Someş, plasa Ileanda. Cu toate că pe teritoriul comunei nu s-au desfăşurat operaţiuni militare în timpul primului război mondial şi deci nu s-au înregistrat pagube materiale, totuşi se simţea nevoia braţelor de muncă şi a uneltelor agricole. De altfel, recensământul din 1930 înregistrază o scădere a numărului de locuitori faţă de 1910. Aceasta se explică prin numărul celor căzuţi pe front şi continuarea fenomenului de emigrare în sud, în vechea Românie.

În jurul anului 1930 se renunţă la sistemul de ţarină şi imaş; fiecare locuitor va avea în stăpânire pământul acolo unde se afla şi aşa cum l-a moştenit cu ani în urmă. Acest nou mod de folosinţă al terenului va echilibra în anii următori starea materială a gospodăriilor ţărăneşti. Pământul şi animalele reprezentau singura sursă de existenţă şi câştig iar banii se obţineau destul de greu. Iată de ce se semnalează în perioada interbelică deplasări sezoniere ale populaţiei în zona Dejului pentru a se angaja ca zilieri pe moşiile unor mari proprietari. Situaţia ţăranilor se înrăutăţeşte în perioada crizei economice din anii 1929-1933 când întreaga agricultură a României a fost puternic lovită de criză, înregistrându-se o reducere însemnată a producţiei agricole.

O dată cu instaurarea regimului nazist în Germania, asupra Europei a început să planeze pericolul revizuirilor teritoriale. România, care figura în planurile de cotropire ale Germaniei hitleriste, rămasă în faţa acesteia fără nici un sprijin real, urma să întregească numărul victimelor agresiunii fasciste. Astfel, la 30 august 1940 i se impune României odiosul Dictat de la Viena prin care nordul Transilvaniei a fost rupt din trupul ţării, satisfăcându-se poftele revizioniste ale Ungariei horthyste. După aplicarea lui, situaţia social-politică a populaţiei s-a înrăutăţit foarte mult. Din satele aprţinătoare Vimei Mici, autorităţile horthyste au mobilizat pe front ori în detaşamente de muncă bărbaţi şi femei de toate vârstele. Concomitent cu aceste acţiuni, s-a desfăşurat o furibundă acţiune de maghiarizare a populaţiei româneşti. În Vima Mică nu au fost cazuri de maltratări, jefuiri, omoruri, autorităţile maghiare limitându-se la supravegherea şi administrarea satelor, intervenind doar în cazuri de furturi, dezertări ori alte încălcări ale legilor horthyste.

Anii ocupaţiei şi anii războiului s-au scurs greu, dar victoria acţiunii de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă şi încheierea procesului de eliberare a teritoriului naţional de sub ocupaţia horthysto-hitleristă la 25 octombrie 1944, au deschis noi perspective luptei pentru democraţie şi progres social.

Vima Mica

Vima Mica

 

Vima Mica

 

 Biserica de lemn din Vima Mica

 

 

           

                  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Enter supporting content here

AMINTIRI