(Harta Maramuresului in 1918)

Dupa cucerirea romana, acest spatiu locuit de triburile dacilor liberi a evoluat o vreme independent, opunând rezistenta in spatele unei redute naturale aproape impenetrabile. Pe parcursul primului mileniu, locuitorii din aceasta zona au trebuit sa faca fata valurilor de popoare migratoare. Cu siguranta, in acest interval de timp s-a cristalizat constiinta pastrarii cu orice pret a traditiilor si a mostenirii culturale. Inversunarea a luat chip de lege stramoseasca in asemenea masura incât, la inceputul secolului al XX-lea, cercetatorii români si straini au descoperit aici, cu uimire, “daci coborâti de pe Columna lui Traian”.

“Maramuresul e un tinut care rapeste de la inceput pe cercetator. Infatisarea satelor cu bisericile lor gotice, de lemn, vechi de sute de ani; infatisarea gospodariilor simple, dar placute; manifestarile credintei si a diferitelor momente de viata, in traditii vechi, multe cu inteles inca de nepatruns; vechile institutii politice, chinezatele si voievodatele, transmise urmasilor in interesante organizatiuni si traditii de casta; viata bisericeasca cu institutii religioase, ca vladicia ortodoxa a Perilor, infiintata in 1391 de Patriarhul Antonie al Constantinopolului la cererea voievozilor Drag si Balc; viata pacurareasca, cu expansiunea ei pâna in mijlocul Poloniei si Cehoslovaciei de azi, cum ne arata in primul rând documentele etnografice si toponimice; bogata si frumoasa poezie populara; graiul scurt si raspicat, impletit cu cuvinte a caror origine este inca o taina; multe mestesuguri ce ne arata o veche cultura populara, si, la fine, mândra infatisare a taranului român de aici, cu sufletul sau vesnic impresionat de natura – iata tot atâtea enigme, care sunt tot atâtea probleme pentru viitor” (Gh. Vornicu, citat de Demeter, Marin, 1935, op. cit., p. 14-15).

- Prima atestare documentara a Tarii Maramuresului dateaza din anul 1199.

- Pâna in secolul al XIV-lea, regiunea se numea Voievodatul Maramuresului, era condusa de voievozi locali si organizat in cnezate de vale.

- Dupa instaurarea feudalismului, sub administratia maghiara, Maramuresul devine comitat, cu resedinta la Sighet. Se invecina cu Galitia, Bucovina si comitatele Bereg, Ugocea, Satmar, Solnoc-Dabâca si Bistrita.

- In 1538 (dupa victoria otomana asupra regatului maghiar -batalia de la Mohacs, din 1526) Maramuresul intra in componenta voievodatului Transilvaniei.

- Dupa 1688, devine parte a Imperiului Habsburgic.

- La sfârsitul secolului al XIX-lea, tinutul era impartit in zece subdiviziuni administrativ-teritoriale: Rahau, Taras, Teceu, Hust, Dolha, Boureni, Sighet, Ocna Sugatag, Dragomiresti si Viseu de Sus.

- La Conferinta de Pace de la Paris (1919), partea nordica a Maramuresului este atribuita Cehoslovaciei (intrând ulterior in componeneta Ungariei – 1939, URSS – 1945 si Ucraina – din 1991).

- In perioada interbelica, Maramuresul – restrâns la teritoriul dintre Carpatii Nordici si Tisa – a functionat ca un judet cu resedinta la Sighet. Se invecina la vest cu judetul Satu Mare, la est cu judetele Radauti si Câmpulung, la sud cu Nasaud si Somes, iar la nord cu Cehoslovacia si Polonia.

- La 6 septembrie 1950, prin reorganizarea administrativ-teritoriala, vechea Tara a Maramuresului intra in componenta regiunii Baia Mare (care includea si actualul judet Satu Mare).

- In februarie 1968 se revine la impartirea teritoriala pe judete. In componenta noului (si actualului) judet Maramures sunt incluse, alaturi de vechea Tara a Maramuresului (jumatatea de sud a Maramuresului Istoric), Tara Chioarului, Tara Lapusului si Tara Codrului (partea de est). Sighetul este ridicat la rang de municipiu, insa Baia Mare ramâne municipiu resedinta de judet, care va evolua, dupa anul 2000, in Zona Metropolitana Baia Mare.

maramures3

(Judetul Maramures, dupa 1968)

- Actualul judet Maramures se intinde pe o suprafata de 6.215 kmp si are o populatie de 510.110 locuitori (la recensamântul din anul 2002). Se invecineaza cu judetele Satu Mare, Salaj, Cluj, Bistrita-Nasaud si Suceava, respectiv Ucraina (la nord).

Consideratii etimologice

Intr-o exegeza etimologica pentru numele râului Mures, istoricul A. D. Xenopol precizeaza ca Maris este o derivare scitica a radacinii arice *mar = apa, de unde sanscritul mara, celticul mor, goticul marei, latinescul mare, slavicul mare, litvanul mares. De aici s-ar fi format termenii Maris (Mures), dar si Marsala, râu si oras in Sicilia, precum si Mara, pârâu in Maramures. In final conclu­zioneaza: “Suntem nevoiti sa admitem ca si Tisa, in prelungirea ei superioara de la revarsarea Muresului in ea, purta pe atunci numele generic de Maris = Mures, care duplificându-se cu celalalt râusor din acea tara, Mara, ce si astazi poarta acel nume, dadu nastere numelui tarii udate de ambele aceste doua cursuri de apa” (Istoria rom. din Dacia Traiana, I., 1925, cf. Gh. Pop, Elemente neologice in graiul maramuresean, Cluj, 1971).

Teoria porneste, evident, de la forma actuala a termenului “Maramures”, care, la prima vedere, este compus din Mara si Mures, numele a doua râuri cunoscute de pe teritoriul României. Xenopol este primul exeget ce incearca o astfel de constructie, pe care, insa, nici un document sau marturie nu o confirma. Tache Papahagi combate noua directie, pe considerentul ca “nu vedem cum putem inlatura dificultatile geo­grafice ce s-ar opune: dinstanta dintre Mures sau dintre izvoarele acestuia si dintre Mara e prea mare, pentru ca, la rigoare, sa ne gândim ca aceasta portiune sa fi fost numita Maramures – adica tinutul cuprins intre Mara si Mures. Pe lânga acesta, am putea releva si faptul ca, pentru o atare denumire, s-ar fi putut recurge mai degraba, la una dintre celelalte doua vai ale Maramuresului sau chiar la Tisa. Totusi, desi greutatile sunt evidente, identitatea formei Mara – din Maramures nu poate fi trecuta cu vederea. Numele Mara face parte cu siguranta din toponimia veche, autohtona a regiunii si el trebuie pus alaturi de Tisa si Iza” (Grai…, 1925, p. 156-157).

Daca admitem ca avem de a face cu un termen compus, primul ele­ment,”mara”, fie se refera la râul Mara, fie este un derivat al radicalului *mar (= apa). Dificultatile incep o data cu analiza semantica a celui de-al doilea termen – “mures”. Prelungind teoria lui Xenopol, am putea obtine urmatorul scenariu:

Un prim argument de ordin istoric ne parvine de la Al. Filipascu (1940): “…in conflictul neintrerupt care a existat intre stapânii Daciei si noul popor navalitor, o parte din cei biruiti si alungati trebuie sa fi cautat refugiu in Maramuresul aparat de munti si de codri seculari. Repetarea deasa a acestor conflicte a inmultit peste masura numarul locuitorilor umplând pâna si coamele muntilor celor mai inalti cu asezari omenesti” (p. 18). Si in continuare: “Ramasitele dace si-au organizat in Maramures o patrie noua, o Dacie libera, pentru apararea careia au construit o multime de cetati…” (p. 19). Regruparea ar fi avut loc, in mod firesc, dincolo de Gutâi si Ignis, stabilindu-si tabere de-o parte si de alta a râului Mara. In zona, sa nu uitam, salasluiau triburile de Costoboci si Cistoboci. Deci nou venitii erau “venetici”, straini, chiar daca faceau parte din acelasi regat / imperiu. Acestia din urma proveneau, majoritatea, din tinutul trecut prin foc si sabie de legiunile romane: asezarile de pe Mures (Sebes, Orastie, Gradistea, Simeria, Deva, Brad, Gurasada – localitati situate in prezent in judetul Hunedoara si partea sudica a Apusenilor). In acesta regiune transilvaneana era organizat “centrul de comanda” a regatului geto-dac. Nu e exclus ca denumirea generica a refugiatilor sa fi fost “moriseni” / “moroseni” / “muraseni” (cei din / de pe Mures).

Daca analizam hartile din Atlasul Lingvistic Român (vol. I, 1969, Editura Academiei), vom constata ca toti locuitorii de pe valea Marei isi spun exclusiv “moroseni” / “moruseni” / “moraseni”, in timp ce pe valea Izei si Viseului s-a inregistrat apelativul “maramuraseni” (“maramoroseni, “maramorâseni”).

Mai târziu, al doilea aliniament de aparare si organizare militara, s-a asezat pe relatia Satmar (Oas) – Seget (Sighet) – Tisa (Isa / Iza). Astfel, s-au construit numeroase cetati de aparare la Balesti, la Baranica, pe valea Bârjavei, la Apsa, pe dealul Cremenita, la Oncesti, la Bârsana (cetatea lui Dragus), la Cuhea, la Sarasau, in locul numit Poarta de fier (vezi Al Filipascu, op. cit., p. 19). Asa se explica faptul ca s-a atestat termenul de “morosan” si in localitatile Iapa – Sighet, Sapânta, Rona de Jos si Ieud (ALR, h. 4). Cu alte cuvinte, termenul de “murasean” / “morosean” s-a generalizat asupra tuturor locuitorilor din tinut. O marturie importanta in acest sens o avem de la etnologul Ion Muslea, care a intreprins cercetari folclorice in Tara Oasului, in primele decenii ale secolului al XX-lea. Acesta a consemnat o marturie referitoare la confruntarea sângeroasa, din anul 1717, dintre maramuresenii condusi de protopopul Borsei, Lupu Sandor, fost capitan a lui Rakoczy si o armata formata din 10.000 de tatari (batalia s-a dat in strâmtoarea Cheia de sub Prislop si au fost nimiciti peste 8.000 de tatari, inclusiv fiul hanului): “Batrânii o spus ca la Borsa o luat cununa de la-mparat, de la ala a tatarelor, murasenii i-o luat-o” (cf. I. Datcu, 1968, p. XXXI).

E foarte putin probabil ca osenii sa-i numeasca pe locuitorii din acest tinut “muraseni” (sau bastinasii sa-si spuna “moroseni”) pornind dela numele râului Mara (in acest caz am avea “mareni”). Faptul ca cei de pe Iza si Viseu isi spun maramuraseni / maramoroseni ar trebui pus in relatie cu termenul marmara > maramar (apa amara, apa cu sare, slatina, moratura), care a derivat pe de o parte in Marmatia, respectiv mar(a)mor +suf. -es.

O alta dovada a ipotezei este data, involuntar, chiar de T. Papahagi, care precizeaza ca particularitatile fonetice din Maramures corespund cu cele din regiunile muresene din Transilvania (op. cit. p. 130). Astfel, forma “moresan” in loc de “muresan” se datoreaza pronuntiei lui “o”, in loc de “u”, la fel ca si bosâioc, fondament, poroncesc (idem, Fonetica, p. 133).

Nu e de neglijat nici incidenta toponimului Muras consemnat in folclorul maramuresean: “Muras, Muras hândauas / Nu pazi, nu tulbura / Ca-i mândru pa fata ta / Si ma tem ca s-a-nneca” (Tiplea, 1906, p. 478, t. 94). In aceiasi colectie: “Audzât-am o minciuna / Ca Murasi-i apa buna, / Cine bea, tati sa cununa. / Blem, mândrut, sa bem si noi / Sa ne luam amândoi” (p. 193, t. 15). Sau “Muras, apa curgatoare,/ Daca ai si vorbitoare / Eu numa te-as intreba / Am parte de bine-or ba? / Ca de n-am parte de bine / M-as zvârli, Muras, in tine” (Stetco, 1990, p. 145, t. 187, Borsa).

E greu de precizat la care râu se face referire in textele folclorice locale: la numele vechi al Tisei (cf. Xenopol), la o denumire alternativa a râului Mara data de muresenii pribegiti – o varianta care merita atentia – , la denumirea medievala a Marei, consemnata in Diplome (Maramoris) – probabil o consecinta a acestei alternante — , sau la râul din podisul transilvan?

Nu putem sa trecem cu vederea identitatile de ordin lingvistic, folcloric si toponimic corespunzatoare Maramuresului si tinutului Padurenilor din Hu­nedoara. In lexicul celor doua regiuni se regasesc termeni ca bai, baier, calapar, fermecatura, gazda, hazna, iosag, inverigat, a jalcui, modru, strec, tau, teleaga, tipau etc. Apoi motivul pastoral “ciobanul care si-a pierdut oile”, motivul “trei cocosi negri”; textele folclorice se evidentiaza prin incidenta covârsitoare a regimului metric de 7/8 silabe, desi padurenii se situeaza in partea de sud a Transilvaniei, unde regimul de 7/8 alterneaza semnificativ cu regimul de 5/6 (v. Emilia Comisel, Antologie folclorica din Tinutul Padurenilor, Buc., 1964).

Alte teorii privind etimologia termenului Maramures

■ (Râul) Mara + murus (zid de piatra). Daca ramânem in zona teoriei care vorbeste despre retragerea spre nord a “muresenilor” si corelam acest aspect cu una dintre denumirile consemnate in Diplome: “Maramurus”, putem adauga supozitia ca numele tinutului ar fi fost dat de cei care veneau dinspre sud, ca fiind “tara strabatuta de râul Mara si inconjurata, ca o cetate, de pereti (murus) de piatra (munti)”, adica Maramurus. De mentionat ca termenul “mur” (“mururi”), cu sensul de “temelia casei” sau “zidul de sub casa”, a fost atestat in Berbesti si Sapânta in a doua jumatate a secolului al XX-lea, iar cu sensul de “zid” (din piatra), in Bârsana si Oncesti (ALR, h. 248). Cu certitudine ca in vechime acest cuvânt avea o raspândire mult mai extinsa.

■ (Râul) Mara + rad. sl. *mor (râu). In opinia lui N. Draganu, primul termen, Mara, este numele râului si privine de la “Maria”, numele posesoarei (râul Mariei = Mara). Al doilea element, nicidecum explicat prin Maros = Mures, “poate fi un derivat cu suf. -es al radicalului slav *more, insemnând probabil râuri cu revarsari frecvente, in urma carora s-au format lacuri” (N. Draganu, Românii din veac. IX-XIV pe baza toponimiei si onomasticii, 1933, p. 391). Daca deja Mara se traduce prin “râul Marie”, nu vedem de ce ar mai fi fost necesar sa se adauge cuvântul slav “mor”, tot cu sensul de “râu”. Sau al doilea element, continua Draganu, este tot un nume de persoana (fiul Marei / Mariei) – pe considerentul ca multe nume topice din Maramures isi au originea in nume de persoana (Budesti < Bud, Desesti < Desimir, Dragomiresti < Dragomir, Moisei < Moisa etc). Ideea este impartasita si de Gh. Pop (op. cit.). Sa admitem ca al doilea element se refera la un Moris / Mores sau Maris, ca fiind fiul Mariei, deci mostenitor al aceluiasi râu Mara. E greu de crezut ca aspectul e relevant pentru locuitorii de pe Iza, Viseu sau cei de pe partea dreapta a Tisei.

Mara + Maris (legenda). Desi mitologia Maramuresului este extrem de bogata, pâna astazi nu s-a consemnat vreo legenda care sa confirme / infirme teoriile de mai sus. Exceptie face Calendarul Maramuresului (nr. 5-6, 2007) ce noteaza o presupusa legenda etimologica a tinutului: Un oarecare Maris, “cu cohorta lui”, si-a stabilit tabara in tinutul nordic al Daciei, sub muntele Gutâi. S-a indragostit de o localnica pe numele Mara. Insa aceasta nu i-a impartasit dragostea si, de teama sa nu fie capturata, s-a sinucis cu un pumnal. Romanul, de durere, a procedat la fel. “Unde au fost gasite cele doua trupuri, locul a fost numit Poiana Marei si a lui Maris, dupa ani Maramaris, azi Maramures” (p. 446-447, col. A. Somcutean). Dupa toate probabilitatile, textul e o plasmuire de data recenta.

■ < Marus / Maurus (numele primului descalecator). Canonicul I. Bunea il deriva din “Marmore, un Marus din neamul lui Maurus”, care ar fi fost primul descalecator si de la care si-ar fi luat numele râul Mara si familia Maris. Acesta se bazeaza pe actele Patriahiei din Constantinopol (din anii 1390-1400), in care Moldova se numea Maurovlahia, ce ar insemna “tara vlahilor originari din Maramures” (cf. A. Filipascu, 1940, p. 17). Din pacate teoria nu e intarita de alte documente prin care Dragos sau Bogdan (voevozii maramureseni descalecatori in Moldova) sa fi avut si un apelativ Marus sau Maurus.

Marimorusa = “mare moarta”

In opinia lui N. Densusianu (1913) si I. Martian (1924), termenul provine din cuvântul Marimorusa, care in limba cimbrilor inseamna “mare moarta” (cf. Plinius, Hist. Nat. L.IV.C.13), nume ce s-ar fi dat Maramuresului din cauza maselor de ape care inainte de era neolitica acoperea intregul ses al Panoniei, pâna in Muntii Bucovinei (v. N. Densusianu, Dacia Preistorica, 1913; Maior I. Martian, Ardealul istoric si toponimic, 1924). Argumentele constau in atestarea numelelor Mortua, Mortva si Mortua Magna, sub care figureaza in unele docu­mente medievale niste mlastini situate intre bazinele Dunarii si Tisei (cf. A. Fili­pascu, 1940, p.17). Teoria lui N. Densusianu ar putea capata un imbold daca s-ar lua in consi­derare dovezile geologice, respectiv bogatele zacaminte de sare din regiune (Ocna Sugatag, Costiui etc), care au prilejuit un comert intens inca din anti­chi­tate (transportul se facea folosindu-se reteaua hidrografica).

■ Râul Mara = Maramoris. In preambulul celebrei lucrari “Diplomele maramuresene” (1900), I. Mihaly opina: “Comitatul si-a luat denumirea dela râul Mara, care se varsa in râul Iza si care se numea in secolul al XIV-lea Maramoris (v. diploma din 1349). De unde are numele râul? Sunt multe si felurite explicatii. E de primit ca acest nume ne-a ramas dela popoarele antice ale Celtilor si Dacilor, dela care am mostenit nu­mele râurilor Tisa, Iza, Taras, Somes, Mures etc” (op. cit. p. 2). Tache Papahagi a comentat, 25 de ani mai târziu, aceasta supozitie: “In caz ca aceasta formula (“fluviul Maramorosii”) e chiar denumirea râului Mara, atunci numele Maramures de astazi ar fi insusi numele râului, iar cel al râului Mara de astazi, ar urma sa-l consideram ca o forma injumatatita din prima” (Graiul si folklorul Maramuresului, 1925, p. 156-157). Teoria e pertinenta si are acoperire in documentele medievale. In plus, este dovedita atractia localnicilor de a reduce cuvintele la radicalul din care au fost derivate (Mari’ < Marie, Ilea’ < Ileana, ma’ < mama, ta’ < tata, tra’ < a trage, fa’ < a face; deci, in acest context, numele râului Maramoris ar fi putut deveni Mara). Totusi este ciudat cum numele unui râu (Mara), afluent pentru Iza, sa fi dat numele tinutului, când râul Tisa ar fi fost indreptatit sa aspire la acest statul onorabil. Numai daca nu avem de a face cu un râu a carei apa juca un rol important, in riturile magice si religioase din vechime, pentru intreg tinutul.

Marmura, Marmure > mar(a)mure. A doua teorie propusa de Mihaly de Apsa se refera la derivarea din cuvântul “marmure”, cu un “a” intercalat, precum in cazul “arma” > “arama”. Argumentul consta in existenta unor cariere de marmura la Borsa, Sacel, Repedea etc. O prima problema ar fi identificarea unui numar cât mai mare de cuvinte in subdialectul maramuresean care s-au format respectând aceasta regula fonetica. Apoi ar trebui aflat daca, intradevar, exploatarea depozitelor de marmura din regiune au reprezentat la un moment dat un interes deosebit, fie pentru localnici, fie pentru straini (cum s-a intâmplat in cazul salinelor).

Marmatia. O pista invocata, dar nefructificata indeajuns, este denumirea de Mar­matia ca sinonim pentru “Maramures”. I. Mihaly o foloseste ca un argument pentru derivarea din “marmure”: “Dupa Bonficiu (Dec. I., Lib. I) tinutul nostru se numea in timpuri antice Marmatia“, iar Tache Papahagi il aminteste, cu regretul ca nu-l poate explica: “Oricum, originea formei Maramures ramâne necunoscuta, dupa cum pe de alta parte, nu vedem ce indrumare s-ar putea da numirii de Marmatia sub care acest tinut mai e cunoscut” (op. cit. p. 157). Probabil acest termen ar trebui corelat cu “definitiile de cancelarie” date unor teritorii locuite de triburi compacte, gen Galitia, Pocutia, Elvetia, Croatia… (asa cum neamul carpilor a dat numele Carpatilor). In acest caz, ar trebui identificat numele misteriosului trib care a salasluit in acest tinut la un moment dat si care a intrat in contact, in mod decisiv si semnificativ, cu alte triburi sau popoare antice. Radicalul *mar (apa) nu pare a ne fi de folos. Ipoteza lui Mihaly iarasi nu pare a rezista, din moment ce cuvântul “marmura” este de sorginte latina (marmor, -oris), ori termenul trebuie sa fie neaparat preroman.

Mar (amar) > marmarais (cel mai amar). Al. Filipascu noteaza, ca o curiozitate, ca evreii stabiliti in zona (constituiti intr-o comunitate puternica in secolul al XIX-lea) au incercat sa-l derive din cuvântul ebraic “marmarais”, ca forma superlativa a adjectivului mar = amar (op. cit. p. 17). Evident, in acest caz, este vorba de o asemanare fonetica. Singura corelatie ar fi tot legata de depozitele de sare: in zona avem “slatina” = apa cu concentratie mare de sare, sau “apa amara” (in opozitie cu “apa dulce” a izvoarelor sau râurilor). Am putea avea “mar-amar”/ “mara-mar” / “mar-mara” (unde mar e radacina de la apa, iar (a)mar e adj. amar, din lat. amarus), cu sensul de “apa amara”, dupa cum s-a format numele marii Marmara. De aici (Mar-mara >) ar fi putut deriva termenul “Marmatia” (tara cu apa amara, referitor la izvoarele de slatina), sau ar fi dezvoltat in timp o forma de genul “maramar”, care a evoluat spre “maramor” sau “maramur”. (Dorin Stef)