Make your own free website on Tripod.com
Home | CUVINT INAINTE | SCUZE | NOU PE SITE | GENESSIS | GENESSIS II | FRATII MARAMURESENI | COMITATUL SZOLNOK DOBOKA | CONTINUARE I | CONTINUARE II | TARA LAPUSULUI 1876 HARTA | MUSATINII SI MARAMURESUL | 1914 | Blank page | TIRGU LAPUS | TIRGU LAPUS II | TIRGU LAPUS III | FILE DIN ISTORIA LAPUSULUI | ISTORIE A SCOLII LAPUSENE | TARA LAPUSULUI | TARA LAPUSULUI II | TARA LAPUSULUI III | TARA LAPUSULUI IV | MUNTII LAPUSULUI | Tara Chioarului | Blank page | TARA CHIOARULUI II | ISTORIA RELIGIILOR TARII LAPUSULUI | TURISM IN TARA LAPUSULUI ?! | TRASEE TURISTICE IN TARA LAPUSULUI | Blank page | BISERICILE DE LEMN | BISERICI DE LEMN II | PE VREMEA LUI PINTEA | PANORAMA LAPUSULUI | PANORAMA LAPUSULUI II | PANORAMA LAPUSULUI III | FOLCLOR LAPUSAN | TRADITII | BABA | BAIUT | BERINTA | POIANA BLENCHI | POIANA BOTIZII | BOIERENI | BORCUT | DOBRIC | DUMBRAVA | BREBENI | UNGURENI | CERNESTI | CIOCOTIS- | FINATE- | IZVOARELE -BLOAJA | MAGURENI | TRESTIE- | VALENI | POIANA PORCULUI-FINTINELE | DEALUL CORBULUI | INAU | DAMACUSENI | DEALUL MARE | VIMA MICA | DRAGHIA | FAURESTI | GOSTILA | GROSI | GROAPE | JUGATRENI | ASPRA | LASCHIA | LAPUSUL ROMANESC | LIBOTIN | LARGA | MAGOAJA | COPALNIC MANASTIUR | VIMA MARE | COPALNIC | COROIENI | CUFOAIA | COSTENI | CUPSENI | CARPINIS | CURTISIU MIC | ? CIMPIA SASULUI | STRIMBU BAIUT | PRELUCA NOUA | PRELUCA | PETERITEA | CONTINUARE PRELUCA | PLOPIS | RAZOARE | ROGOZ | ROHIA-PAMINTUL CREDINTEI | ROMANESTI | RUSOR | SUCIU DE JOS | SUCIU DE SUS | STOICENI | SALNITA | SURDESTI | SATRA | VAD | FAMILIA CULCER-MEMORII | BLESTEMUL PAMÎNTULUI | BISERICA UNITARA -MARTIRI | MARTIRII TARII LAPUSULUI | INTOARCEREA ACASA | BISERICA BAPTISTA LAPUSANA | PENTICOSTALISMUL IN TARA LAPUSULUI | PASTRATORII TRADITIEI | POVESTE | Melania Dan | CONTINUITATE | DIN BOGATIILE LAPUSULUI | SENZATIONAL | RADACINI | " Halal de mine sunt bunic " | Pentru Boguta | Emotii | Dupa 25 de ani | LAPUSENI UNITIVA !!! | REINTOARCERE IN TRECUT I | REINTOARCERE IN TRECUT II | REINTOARCERE IN TRECUT III | Ultima ceremonie | EROI | Rohia 2 | MUNTELE GAINA | PROFESORI | " PEDAGOGI DE SCOALA VECHE " | CAMPIONAT PE MAIDAN | VIOLENTA | Blank page | " LA PESCUIT , IARNA " | Istoria unui parculet | LIBOTIN | VECHIUL LICEU | MENTORI | La gradinita | FOTOGRAFII CLASELE I-IV | CLASA VIII | CLASA X | CLASA XII "A" | MENTORI II | SASCUT | SASCUT II | Blank page | povestiri | povestiri II | povestiri III | povestiri IV | povestiri V | povestiri VI | Dr. SOLOMON CORNELIU | CULTURA | CULTURA II | CULTURA III | LAPUSENI | Lapuseni II | TOAMNA SE NUMARA ....... | COPILARIA MEA ,SPITALUL | STRADA DOINEI | Lapusul si evreii | Lapusul si evreii II | LAPUSUL si evreii II continuare | Lapusul si evreii III | Lapusul si evreii IV | Lapusul si evreii V | LAPUSUL SI EVREII (ENGLEZA) | URME | PRIN CIMITIRUL EVREIESC DIN TIRGUL LAPUS | CASA RABINICA DE LAPUS | Traditii evreiesti | HOLOCAUSTUL LAPUSAN | YAD VASHEM | HOLOCAUSTUL LAPUSAN (ANTISEMITISM) | DOCTORI | FARA LEGATURA | ALEGERI | Blank page | Blank page 2 | Blank page 3 | Contact Me | About Me | Favorite Links

AMINTIRI DIN TIRGU LAPUS / SASCUT

PE VREMEA LUI PINTEA

pintea4.jpg

Articol publicat in memoria etnografica anul IV numarul 10-11 de catre LIVIU TATARU
 

pintea3.jpg

 
 
PINTEA VITEAZUL (1670-1703), fiu de nobil român din Ţara Lăpuşului

               LIVIU TĂTARU


    Consideraţii la dosarul interogatoriilor haiducilor lui Pintea Viteazul
   1.1 .Teritoriile în care a acţionat constant Pintea Viteazul au fost cele ale districtului Chioarului, Ţării Lăpuşului şi Ţării Maramureşului, cu extensiuni spre Codru, Mcseş şi partea montană a Bihorului.
în acest spaţiu geografic cu relief predominant de podiş şi dealuri s-au păstrat timp de secole autonomii româneşti, cu cnezi, voevozi şi crainici, cu obştii săteşti foarte rezistente la feudalizare. Din cele dintâi şi-a recrutat faimosul haiduc cea mai mare parte a "fârtaţilor" săi. Realităţile sociale şi politice de aici, uneori deosebite de restul principatului, de cele mai multe ori asemănătoare, constituie premisele acţiunilor sale. Ţinutul Chioarului a fost la începuturile sale (secolul XIV) un district românesc centrat pe Cetatea Chiuarului, cum erau şi apropiatele districte ale Medieşului şi Ardudului. In 1411 număra 67 de sate ( Şicfan Pascu, "Voievodatul Transilvaniei" voi II, Editura Dacia, Cluj-napoca, 1979, p. 459), la sfârşitul secolului al XVI-lea avea 94 de sate (idem, p. 284), pentru ca două veacuri mai târziu să aibă 83 de sate ( David Prodan, "Problema iobăgiei în Transilviiania". 1700-1848, ISdilura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 354). Reorganizările administrative, pierderea sau preluarea unor sate în defavoarea sau favoarea comitatelor vecine - Dăbâca, Satu-Mare, Solnocul de Mijloc -explică aceste variaţii. Ţinutul Chioar se întindea de la confluenţa Lăpuşului cu Someşul, urma în aval cursul acestuia până la Ţicău şi având ca axă culmea Mesteacănului şi culmea Preluca, se întindea de o parte şi de alta a acestora, cu precădere spre Baia Marc. Oraşele miniere Baia Mare şi Baia Sprie nu făceau parte din acest ţintit cu care se învecinau la sud. In perioada de maximă extensiune, Chioarul atingea cursul Someşului, cuprinzând localităţi precum Letca, Băbeni, Lemniu, Răstoci, Perii Vadului, ş. a. Ţinutul s-a identificat la început cu un domeniu al voievodului Transilvaniei, a trecut apoi în proprietatea lui Drag şi Bale, urmaşi ai "credinciosului Dragoş", pentru a fi dăruit ulterior, prin divizare, unor nobili unguri, dintre care s-au detaşat prin numărul satelor conţii din familia Teleki.Prin moşteniri succesive moşiile acestora s-au fărâmiţat între 12 ramuri ale familiei pe la 1800. Acestea stăpâneau împreună 1064 de familii de ţărani(idem. ibidein), adică cea. un sfert
din numărul total de 468 I de familii de ţărani supuşi (idem, p. 309). Telelei nu erau singurii proprietari funciari din ţinut, "împărţindu-şi" satele şi supuşii cu alţi 349 de proprietari, dintre care unii importanţi precum contele loan Korniş, administrator al ţinutului şi viitor guvernator, vicecâpitanul Ladislau Katona, etc. (idem, p. 312). Majoritatea celorlalţi erau însă simpli ţărani "puşcaşi", sustraşi puterii conţilor Teleki sub aspect pur economic. Pentru a înţelege provenienţa acestora este necesară o scurtă incursiune în evoluţia sistemului militar al principatului, legată până la un punct de sistemul militar din regatul Ungariei. Dacă în feudalismul clasic de tip apusean, extins şi în Ungaria şi în Transilvania, proprietatea asupra moşiilor era condiţionată de participarea nobililor la război alături de rege pe chelniială proprie, nu numai în persoană, ci şi cu "steaguri" sau banderii proprii, ulterior nobilii au încercat să se eschiveze de la această obligaţie riscantă şi costisitoare. Locul oştirilor nobiliare alcătuite din "steaguri" a fost luat la sfârşitul feudalismului de trupele de mercenari profesionişti, luptători de elită dar foarte costisitori. Plătiţi de la buget, adică din impozitele plătite de neprivilegiaţi şi veniturile statului, ei constituiau o grea povară financiară pentru oamenii de rând. Pentru nobil "chiar pierderea puterii militare devenea un avantaj: îl scutea de obligaţiile militare... tară să-l priveze de complexul de prerogative., justificate tocmai prin purtarea armelor". (Istoria României, voi. III. Ed. Academici, Buc. 1964, p.234.) Nu numai că nobilii nu contribuiau la întreţinerea trupelor mercenare ce le-au luat locul, întrucât erau scutiţi de dări şi impozite ca stare privilegiată, dar nu sufereau nici neajunsurile grave ale încartiruirii mercenarilor în timpul campaniilor militare, pe traseele neprevăzute ale acestora, de mai scurtă sau mai lungă durată. Nobilii incartiruiau doar ofiţeri superiori, nobili şi ei, ce aveau o comportare pe măsură, cu totul alta decât cea a mercenarilor soldăţoi grosolani ce îşi permiteau abuzuri revoltătoare la adresa "gazdelor" lor. Le mâncau bucatele, le beau băutura, pretindeau bani, cărăuşii, slugăreală în toată regula. "Arrnata secătuia de-a binelea ţinuturile în sarcina cărora cădea" (Idem, p.235). De pildă, staţionarea trupelor generalului austriac Veterani în Maramureş în iarna anului 1685 a provocat locuitorilor de aici pierderi de două milioane de florini, după cum a constatat N. Bethlen, însărcinat de împărat să facă o cercetare ca urmare a plângerilor locuitorilor (Alexandru Filipaşcu, •'Istoria Maramureşului", Ediţia a II a, Edit. Gutinul, Baia Marc, 1997, p. 97), după o scurtă staţionare în Sălaj aceste trupe revin în Maramureş în iarna următoare desăvârşind prăpădul. Au urmat foametea şi, pe acest fond, sporirea numărului cetelor de haiduci şi a acţiunilor lor. Opoziţia orăşenilor din Baia Mare de a primi trupe austriece între ziduri (1689) - se leagă nu numai de respingerea stăpânirii austriece, ci şi de trista experienţă a unor asemenea "găzduiri" în anii precedenţi. Curtea de la Viena mai avea o posibilitate de a înlocui obligaţiile militare ale nobilimii şi anume recrutarea obligatorie a tinerilor din clasele neprivilegiate. Trupele de recruţi erau mult mai puţin costisitoare decât cele de mercenari, dar presupuneau construirea unor cazărmi de instrucţie şi cazare şi existenţa unui corp ofiţeresc de instrucţie. La sfârşitul sec. al XVH-lea, pe vremea lui Pintea Viteazul, armata habsburgică cuprindea atât trupe de mercenari cât şi de recruţi. Recrutarea în armata habsburgică (austriacă) este percepută doar prin prisma folclorului de cătănie exprimând, cum era de aşteptat, puternice resentimente între tineri şi părinţii lor. Pe deasupra dezrădăcinării inerente şi a calvarului instrucţiei şi războiului se deschidea tinerilor viteji perspectiva unei ascensiuni sociale, altfel imposibile. David Prodan constata cu claritate această şansă: "Se poate trece bariera de la serbie chiar la nobleţă. E înnobilat ostaşul care se distinge, libertinul, puşcaşul, la un moment dat puşcaşii în masă, boierul sau chiar supusul pentru servicii credincioase principelui sau stăpânului său care însuşi îi cere de la principe înnobilarea. în prima treaptă e mai obişnuită înnobilarea personală, de "blazon"(nobil armalist sau de funcţie), după cum şi înnobilarea cu moşie". Numărul fiilor de ţărani merituoşi pe câmpul de luptă ajunge atât de mare încât "dietele sunt preocupate mereu de condiţiile înnobilării, de înnobilări abuzive care lipsesc pe stăpâni de supuşii lor" (David Prodan, op. cit. p.354).
Chioarul, Lăpuşul şi Făgăraşul au reprezentat zone de intensă recrutare pentru armata habsburgică şi, în consecinţă, de existenţă a unei numeroase mici nobilimi româneşti cu geneză militară. Dovedind alese calităţi militare mii de chioreni, lăpuşeni şi făgărăşeni devin puşcaşi, cei dintâi fiind numiţi chiar "puşcaşii Chioarului". înnobilaţi din prima treaptă, ca să folosim expresia lui David Prodan, aceştia capătă, în fapt, dreptul de proprietate asupra moşiei, fiind eliberaţi atât din serbie cât şi din iobăgie. Ei devin un fel de răzeşi, adică ţărani liberi cu obligaţii militare.
Se înţelege că această "promovare" nu-i bucura pe nobili, care pierdeau sute şi mii de supuşi şi obligaţiile acestora. Ei încearcă să împiedice recrutarea iobagilor, folosindu-se de dreptul stăpânului de a-şi rechema iobagul chemat la oaste.(istoria Romanici,, voi. iii, p. 250). In 1767, nobilimea transilvăneană reprezenta 6,7 % din populaţie, raportată la o ţărănime dependentă totalizând 73% din populaţie(I)in istoria Transilvaniei, voi I, Ed. Academici, Buc, 1963). Nobilimea mare număra 262 de familii, cea mijlocie era de cea. 20 de ori mai numeroasă (cea. 5000 de familii), iar cea mică era de trei ori mai numeroasă decât nobilimea mijlocie (numărând cea. 15.O0O de familii) (Gh. Gcorgcscu - Buzău, "Răscoala de la 1784 a iobagilor din Transilvania", Editura politică , Buc, 1962, p.36-37). Aceasta din urmă era în majoritatea sa românească, formată din "puşcaşii" Chioarului, Lăpuşului şi Făgăraşului, formând "nobilimea în opinci". La 1737, baronul Baltazar Horvat avea pe moşiile sale 330 de familii de ţărani, contele Alexandru Teleki aproape 300 de familii, contele loan Rhedei aproape 200 de familii; deşi făceau parte dintre magnaţi, aceşti nobili aveau un număr considerabil mai mic de supuşi comparativ cu nobilimea din Ungaria. Revenind la mica nobilime vom constata că aceasta era în continuă creştere prin înnobilarea unor noi "viteji". între ei se număra Pintea de Lăpuşul românesc în 1658, înnobilat de către principele Rakoczi II, Pintea Gregorie(viitorul haiduc?) de către Apaffi I în 1689, Pavel de Peteritea în 1638 de Rakoczi I, Simion Rogozan, Ilie Fărcaş, Precup Costin, Andrei Man, Ladislau Haragoş, George Boda, Nicolae Antal, Andrei Balus, Ion şi Grigore Butuza, Luca Roman, Ion Pop, Ştefan Hordo, Ion Petsy, George Pintea, Daniel Farcaş, Constantin Bohăţel, Gabriel Lazăr, Ion Isac, Dumitru loszt, Teodor Pasca, Lupu Precup, Mihail Boer de Boereni, toţi înnobilaţi de Racoczi II în 1658, cei 23 de lăpuşeni alcătuind "muşchetarii verzi" ai princepelui, adică nici mai mult nici mai puţin decât garda sa personală.(Victor baron de Coroianu. "Familii nobile din Transilvania", Editura Gutinul, Baia Marc, 2001, p.74, 79). Puşcaşii Chioarului şi Lăpuşului nu erau agreaţi nici de mercenari, deoarece disponibilitatea lor pentru război îi transforma în concurenţi"neloiali", întrucât se mulţumeau cu libertatea şi "moşia" personală. în confruntările cu mercenarii'aveau de suferit cu deosebire elementele seminobiliare sau eliberate, ridicate din iobăgime pentru a face servicii militare sub diferite titluri, de libertini, darabanţi, băştieri, puşcaşi, băştierii Făgăraşului, puşcaşii Chioarului, elemente care, odată cu instalarea de garnizoane austriece în cetăţi deveneau de prisos şi trebuiau să lupte din greu pentru a-şi păstra libertatea, pentru a nu fi întorşi la iobăgie"('sloria României, voi III, p. 236) Amintiţilor înnobilaţi le mai putem adăuga pe Stoian de Vima Mică înnobilat de Rackoczy II la 1658. Ion Vancea şi fiii săi Nicolae, Ion, Teodor, Grigore şi Silip de Buteasa înnobilaţi de Rakoczi I la 1638, Nicolae Feher (Albu) din Sighet înnobilat de Gabriel Bethlen în 1617, Simion de Coroieni înnobilat de Gabriel Bafhory în 1608, Andrei Conaţ de Sighet înnobilat de acelaşi principe în 1612 etC. (Victor baron de de Coroianu, op. cit., p.81, 84. 86,87 şi 88). Numărul nobililor români, numiţi de conaţionalii lor şi boieri, deveni atât de mare încât un sat din "Ţara" Lăpuşului se numeşte până azi Boiereni iar numele de familie "Boier" este
întâlnit frecvent. Dobândirea nobilităţii prin fapte de arme a generat la aceşti "boieri" sau "nemeşi" o mândrie transmisă din tată în fiu. lorga constata cu ocazia vizitei din 1906 în acest ţinut (şi într-o mare parte a Transilvaniei): "Ceva din mândria maramureşenilor liberi ne întâmpină şi aici - nemeşia a fost şi aici în timpuri un adevăr între ai noştri şi nemeşi (se numeau şi boieri), cum descopăr în câteva însemnări bisericeşti din veacul al XVIIl-lea" iar Kadar Joszef recunoştea în monumentala sa monografie consacrată comitatului Solnoc- Dăbâca: "Au fost de la început în ţinutul Chioarului mai curând boieri din aceia făcuţi nemeşi în fiecare sat, care se numeau şi voievozi şi au şi privilegii de libertate nu numai de la domnul ţării, sau de la domnii de pământ, Ci (Şi) de la regii şi principii vechi" (Cf. Dr. Scrgiu Iosipescu, "Ţări româneşti medievale; a Lăpuşului şi Cetăţii de Piatră (Chioanil), în revista "Pro Unione" an. II, nr. 1-2 (5-6) august, 2000, Baia Marc, p.12). "Ţara" Lăpuşului a fost parte a comitatului Szolnok-Dăbâca în evul mediu. Dacă la început comitanil a cuprins şi localităţi din Chioar precum Dăneşti, Ruşor, Curtuiuş, Purcăreţi, Perii Vadului ş.a. ulterior el s-a restrâns spre est dincolo de "Şatra Pintii", ce delimitează cele două "ţări" şi care a fost, foarte probabil, "sediul" "comandamentului" principal al lui Pintea Vitezul. Comitatul Szolnok-Dăbâca, în care era siniată şi Măgoaja natală a lui Pintea, se întindea până la Iclod (azi în jud. Cluj), în apropierea căruia se găsea Dăbâca (lui Gelu), Beclean (jud. Bistriţa-Năsăud), Olpret, Gâlgău, Câţcău. Situat în întregime în podişul someşan, comitatul Dăbâca avea un relief foarte vălurit, cu o mare suprafaţă ocupată de păduri şi căi de comunicaţie dificile între localităţi. Despre "ţara" Maramureşului este inutil să insistăm sub aspect geografic, deoarece aceasta are o delimitare naturală impusă de relief, cu precizarea că spre nord, Tisa nu constituia o limită ci un ax, dincolo de malul drept siniîndu-se mai mult de jumătate teritoriul comitatului. Pe acest teritoriu era siniată vestita cetate Hust, de care se leagă atâtea evenimente din răscoala curuţilor şi din istoria Transilvaniei în general. Care era situaţia miilor de iobagi şi jeleri, care nu se bucurau de privilegiul libertăţif'puşcaşilor"? Datele pe care le oferim se referă la o perioadă imediat următoare acţiunilor lui Pintea şi se raportează doar la teritoriul desfăşurării acestora. Cea mai grea obligaţie a iobagilor şi jderilor devenise claca, al cărei nume de origine slavă - robota-sugerează poate mai bine greutatea ei. în satul Dolheni din ţinutul Chioarului iobagii cu boii slujeau în fiecare săptămână câte 3 zile, iar dacă lucrau ca pălmaşi roboteau toate zilele lucrătoare ale săptămânii! (David Prodan, op. cit, p.12) Situaţia este din anul 1724, iar familia nobiliară profitoare era Teleki, care stăpânea moşii începând din Chioar în nord până în Ţara Făgăraşului în sud! Nu era singura moşie a familiei Teleki unde avea loc un asemenea abuz: "Trei zile pe săptămână ar fi după rânduială slujba iobagilor şi două zile a jelerilor -se plângeau sătenii din Pribileşti - dar şi iobagii şi jeleri i atâtea zile lucrează câte zile îi mână în slujba domească" (idem, p. 83).
Uneori nobilii comasează zilele de clacă în perioade compacte mai lungi, mai ales în sezonul secerişului, în care orice întrerupere duce la pierderi de recoltă. Indiferenţi la interesele supuşilor, ale căror grâne trebuiau recoltate tot atunci, nobilii se gândesc doar la propriile hambare. în satul Selniţa iobagii lucrează câte 6 săptămâni la secerat, apoi cu schimbul câte o jumătate de sat, alte trei săptămâni la îmblătit; la Duruşa, chiar şi jelerii lucrează trei zile săptămânal în loc de două; în alte sate din Chioar durata clăcii e "după placul domnului grof, cum arată un document, (idem, p. 85). Iobagii sunt duşi la munci la zeci şi chiar sute de kilometri de casă, dacă nobilul are nevoie. Iobagi ai baronesei Ecaterina Wesseleyni sunt duşi de pe o moşie din Chioar la Băbeni, apoi pe moşia Sânger din Câmpia Transilvaniei şi chiar pe moşiile baronesei din Ungaria; vara lucrează câte patru săptămâni cu coasa, iar toamna alte patru săptămâni la îmblătit (idem, p. 93-94). Cazul nu este unic, iobagii Suzanei Bannfy din Băbeni îi lucrează alodianira din localitate apoi au făcut trei săptămâni de coasă în Ardeal, apoi o cărăuşie la Cluj; iobagii doamnei Foldvari au cultivat alodiatura
locală, au slujit trei săptămâni în Ardeal şi au plătit 24 florini ca taxă de iarnă (idem, p. 321). Femeile erau puse şi ele la robotă: la tors, ţesut, meliţat, cernut grâu, gătit. La Ciocotiş, torc în clacă; în total în ţinutul Chioar torc sub trei fonti un număr de 358 femei, între 3 şi 4 fonti 220 de femei, peste 4 fonti 220 femei etc. (idem p.324). Datoriile sunt nelipsite printre datoriile iobăgeşti; ele sunt în afara dijmei. Ele constau în găini, ouă, unt, miere, ovăz, ciuperci, măceşe, porumbrele, poame uscate, mere pădureţe pentru oţet, pari de vie; ţăranii meşteşugari la confecţionarea de greble, sape, hârleţe, lopeţi, ciururi, site, blide etc. Dijma sau nona se ia din grâu, porumb, cânepă, oi şi porci (idem p. 326), adică din principalele rezultate ale muncii iobagului.
Monopolurile feudale (cârciumăritul, morărâritul, măcelăritul) aduc venituri doar pentru nobili. Ţăranii sunt obligaţi să-şi vândă surplusurile de carne (în cazul sacrificării unor animale mari) şi cele de alcool la preţuri "modice" deoarece numai nobilul are dreptul să le comercializeze. "Adaosul comercial" este obţinut în detrimentul ţăranilor. Nobilii tolerează la început morile de apă ţărăneşti, dar apoi încearcă să le acapareze sau să facă altele. în Chioar numărul lor este în creştere, iar pe Lăpuş şi Someş predominau morile domeniale faţă de cele iobăgeşti. în Chioar funcţionau la un moment dat 118 mori de apă, din care 90 erau domeniale idem, p.327). Domeniul Chioar şi curţile nobiliare aveau o mulţime de funcţionari şi slujitori care trebuiau şi ei întreţinuţi de către ţărani. Domeniul îşi avea reşedinţa în cetatea omonimă, avea în frunte un căpitan suprem şi un aparat economico-administrativ. între 1665-1690 căpitan suprem al Chioarului a fost Mihail Teleki, prim-consilier al princepelui ApafTi, conducătorul "ligii blestemate", care îl domina pe principe. (Măria Ursuţiu, "Aparatul economico- administrativ al domeniului Chioarului în a doua jumătate a secolului al XVII-lca", în "Marmaţia", 5-6, Muzeul Judeţean Maramureş, 1979-1981, p. 199). Aparatul economico-administrativ avea în frunte un provizor, care coordona strângerea, distribuirea şi valorificarea produselor domeniului, organiza muncile agricole, avea atribuţii judecătoreşti. în munca sa era ajutat de sameş, un slujbaş ocupat cu documentele domeniale şi un chelar, ce se ocupa de magazii, hambare şi pivniţe. Acesta avea la rândul său un ajutor numit frumentar. La Româneşti şi Remetea Chioarului domeniul avea două gospodării numite măierişti, cu crescătorii de păsări, porci, grădini de zarzavat şi livezi. Gospodarii acestora se numeau maieri sau măieriţe, având în subordine personal de execuţie. în centrul domenial erau angajaţi slujitori de tot felul: măcelar, brutar cu ajutor, doi butnari, 2-3 păstori, un îngrijitor de cai, un grădinar, un slupar, doi paleri, doi argaţi cu două ajutoare, un cârciumar (idem. p. 200). Deoarece întreţinerea cetăţii şi a celor două gospodării (ferme) presupunea munci ocazionale de reparaţii, erau angajaţi temporar zidari, fierari, cărămidari, dulgheri.. Plata personalului permanent se făcea atât în bani cât şi în natură. Unele munci erau executate de iobagii domeniului prin scutirea lor parţială sau totală de clacă. în 1692, deci aprox. în perioada începutului acţiunilor haiduceşti ale lui Pintea, provizorul domeniului Chioar primea anual 100 de florini, 40 de găleţi de grâu, 25 de găleţi de ovăz, 80 de vedre de vin, mei, mazăre, o vadră de unt, 60 de fonti de caş, 16 miei, 3 porci, fân, 26 de găini etc. (idem, p. 203). Echivalarea în bani a întregii retribuţii a provizorului totaliza 270 florini, adică preţul a 27 de boi! (idem, p. 204). Personalul permanent al acestui "aparat" oscila între 22 şi 29 de persoane, la care se adăugau în localităţi juzii şi juraţii satelor, vameşii, morarii,pescarii etc. care dublau sau chiar triplau numărul persoanelor ocupate în administrarea şi gospodărirea domeniului şi care beneficiau de unele scutiri de sarcini iobăgeşti (30. idem, p. 205 ).

                                                                             #

ÎNZESTRAREA  CU  ARME  ŞI  ORGANIZAREA MILITARĂ

A  HAIDUCILOR  LUI  PINTEA. ANCHETELE OFICIALE DIN 1700-1701

 

Susana  Andea, Avram Andea

Institutul de Istorie “George Bariţ” din Cluj-Napoca

Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca

 

Purtatul armelor a constituit pentru haiducii lui Pintea o chestiune esenţială. Înarmarea era vitală atât pentru atacul convoaielor de negustori şi a curţilor nobiliare, cât şi pentru apărarea în faţa forţelor militare şi civile care îi urmăreau. În plus, recrutarea multora dintre haiduci din rândul categoriilor mic nobiliare sau cel puţin aspiraţiile unora dintre căpeteniile lor la acest statut social i-a determinat să se preocupe de întregirea costumului “domnesc” sau nemeşesc, pe care îl îmbrăcau, cu accesoriile în arme, purtate obişnuit în epocă. Pentru mulţi, în calitatea lor de dezertori din armată sau doritori să fie înrolaţi în rândurile acesteia, procurarea de arme şi purtatul acestora reprezenta în acelaşi timp o necesitate şi o aspiraţie, în pofida faptului că legislaţia vremii avea reglementat riguros şi extrem de restrictiv asemenea aspecte ale vieţii sociale.

Confruntările militare de la sfârşitul secolului al XVII-lea, legate de războaiele creştinilor cu turcii, îndeosebi ale austriecilor şi polonezilor din vecinătatea sau chiar din cuprinsul ţărilor noastre, au adus cu sine periclitarea activităţii comerciale prin sporirea nesiguranţei drumurilor. Prezenţa trupelor de ocupaţie cu obişnuitele silnicii şi abuzuri, cu frecventele dezertări ale unora dintre militari şi implicarea acestora în acţiuni de jaf la drumul mare au sporit grija negustorilor pentru angajarea de slujitori înarmaţi care să-i apere în caz de atac.

Nu a lipsit, din aceleaşi cauze conjuncturale, nici chiar schimbarea unor trasee tradiţionale ale marilor rute comerciale. Astfel s-a întâmplat, în condiţiile ocupaţiei militare polone din nordul Moldovei, şi cu drumul comercial ce venea din Polonia şi străbătea această ţară de-a lungul Siretului, pentru a ajunge în Ţara Românească şi, de aici, la sud de Dunăre. De acum, s-a ajuns ca legăturile Europei de Sud-Est cu Polonia şi Germania să se realizeze peste Transilvania Răsăriteană, pe drumul ce sosea din aceste ţări la Sighetul Marmaţiei, de unde, peste ţara Maramureşului şi oraşele Bistriţa şi Braşov, la Târgovişte şi Bucureşti. Această schimbare geografică a uneia dintre cele mai însemnate axe comerciale europene de tranzit cu Orientul a atras după sine o intensificare a acţiunilor de brigandaj în noile regiuni străbătute de negustorii orientali, cunoscuţi sub numele generic de “greci”.

Deplasarea negustorilor în aceste condiţii de nesiguranţă a vieţii şi a mărfurilor avea loc în mari convoaie, însoţite de numeroşi slujitori înarmaţi, capabili să le apere de eventuale atacuri tâlhăreşti. Succesul acţiunilor de brigandaj ale haiducilor în asemenea situaţii reclama gruparea acestora de pe vaste întinderi în cete numeroase, întreprinderea de acţiuni la fel de cuprinzătoare, înarmarea şi organizarea lor militară. Aşa apare fenomenul nou al alianţelor cetelor de haiduci, al permanentizării acţiunilor transfrontaliere, care depăşesc hotarele politice şi limitele etnice, cetele încetând tot mai mult în a se manifesta izolat şi local.

Un asemenea caz de atac înarmat, impresionant prin complexitatea pregătirii şi amploarea dimensiunilor sale, a fost şi cel realizat sub conducerea lui Pintea, la 10 iulie 1699, asupra negustorilor “greci” ai lui Constantin Brâncoveanu în hotarul satului Hordou, pe drumul ţării ce ducea de la Sighetul Marmaţiei spre Bistriţa şi Ţara Românească. Cu acest prilej atacatorii în număr de circa 120-130 au avut de înfruntat atât forţa slujitorilor angajaţi de negustori, cât şi a unor efective ale armatei apărută la scurt timp după săvârşirea atacului, primejduind însuşirea şi împărţirea prăzii între răufăcători. Întâmplarea a dovedit odată în plus necesitatea folosirii armelor, motiv pentru care cele ale negustorilor şi slujitorilor acestora au fost cu grijă capturate şi, mai apoi, dată fiind marea lor valoare, vândute între jefuitori în pădurea dintre Larga şi Groşii Ţibleşului prin strigare la licitaţie (kottyavettye). Din răspunsurile unor haiduci captivi şi a celor care au avut de-a face cu ei şi au fost audiaţi la anchetele din anii 1700 şi 1701, organizate de autorităţile comitatului Satu Mare în legătură cu acest atac, cunoaştem destul de bine preocupările de a se înarma ale tâlharilor înainte şi după jaful de la Hordou, inclusiv organizarea lor militară.

După propriile sugestii ale negustorilor păgubiţi, unul dintre chestionare, cel datat la 12 iulie 1701 şi adresat haiducilor participanţi la jaf şi întemniţaţi de autorităţi la Satu Mare, cuprindea, din totalul de 30 de întrebări, şi două despre arme. Răspunsurile la acestea trebuiau să precizeze “dacă atunci când au fost arestaţi aceşti hoţi (praedones) de domnul comandant din Satu Mare armele acestora au fost noi (arma eorum nova fuerunt) sau dacă aceşti hoţi le-au procurat sau cumpărat înainte sau după jefuirea grecilor (depredationem Graecorum)”, respectiv “unde au pus sau cui au oferit <hoţii> acele săbii preţioase (pretiosis illos gladios) şi în special aceea purtată de Lupu <Ravasz> când au intrat în oraşul Baia Mare; cât au fost de preţioase acele lucruri” .

Din mărturiile celor prinşi şi interogaţi, liber sau sub tortură, rezultă că armamentul din dotare al răufăcătorilor a fost mult sporit după jaful din 10 iulie 1699 de la Hordou. Dacă armele din înzestrarea haiducilor, de la săbii şi pistoale la flinte, nu au lipsit nici înainte, de acum posibilităţile financiare de a le procura au fost sporite considerabil, fiecare căutând şi reuşind să le cumpere de la armurierii şi lăcătuşii vremii. Tocmai deţinerea acestor arme, procurate în mare parte anterior, le-a permis haiducilor în frunte cu Pintea “să coboare în mantale roşii şi bine înarmaţi (veres kőpőnyegben és jo fegyveressen)” pentru a angaja şi purta, în satul Şurdeşti din apropiere de Baia Sprie, tratative în legătură cu obţinerea graţiei imperiale. Aşa i-au văzut costumaţi, în nelipsita manta militară din postav roşu şi încinşi cu armele de lipsă, cei trei delegaţi băimăreni - anume croitorul Ştefan Debreczeni, cizmarul Ştefan Tholdi şi orfevrierul Ştefan Pap - trimişi să negocieze cu Pintea şi înzestraţi, pentru a impresiona mai puternic şi convinge mai uşor pe interlocutori, cu o scrisoare de protecţie adresată în numele comandantului militar Löwenburg şi dublu pecetluită cu sigiliile oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie.

Se ştie că una din condiţiile principale sub care a fost tratată şi acordată haiducilor graţia imperială în vara anului 1699 prevedea într-adins predarea armelor. Într-adevăr, în ziua convenită între părţi Pintea şi cu ceata sa au apărut în Baia Mare pentru dezarmare, fiind văzuţi pe străzi de orăşeni în aceleaşi veşminte amintite la Şurdeşti şi înzestraţi cu armele pe care urmau să le predea colonelului Löwenburg, comandantul militar din Satu Mare. Astfel, cizmarul Ştefan Tholdi şi orfevrierul Ştefan Albert, consuli în conducerea oraşului Baia Mare, mărturiseau, la interogatoriul din 22 februarie 1700, că “i-au văzut venind în mantale roşii şi bine înarmaţi (veres kőpőnyegben es jo fegyveressen)”, fapt confirmat întru-totul anchetatorilor şi de orăşenii Ioan Palfy, Ioan Modra, Ştefan Lakatos şi Ioan Kupas. Despre haiduci, acesta din urmă ar fi auzit “din gura lui Ştefan Csiszar că pentru lucratul armelor (fegyver csinalasért) au dat postav englezesc, dar nu ştie câţi coţi”. Croitorul Gheorghe ştia că “unul dintre ei şi-a făcut un paloş (pallos) pe care l-au dus cu ei la Satu Mare”. Lăcătuşul Ioan, un tânăr de 27 de ani, care i-a văzut pe haiduci la fel de îmbrăcaţi şi “bine înarmaţi”, dezvăluia în plus comisiei că “el a reparat puştile lor (puszkajokat)”.

Dar informaţiile cele mai bogate şi exacte în această privinţă le datorăm chiar mărturiilor haiducilor, numiţi în acte răufăcători publici (publici malefactores). Astfel Ionaş Petraş alias Kukurucz din Stoicenii Lăpuşului arăta că “după ce au jefuit pe greci şi apoi au venit la Satu Mare pentru graţiere, începând de la moşia Hordou şi peste tot, atât în oraşul Baia Mare, cât şi în târgul Baia Sprie şi în Satu Mare, au cumpărat arme (arma) cei ce nu au avut, şi atunci când domnul comandant <Löwenburg> i-a arestat, le-a luat armele, care şi azi sunt la acest domn comandant, adică puştile, săbiile şi altele ce ţin de ele (videlicet sclopeta, gladii et alie appertinentiae)”. Aşadar, unii dintre răufăcători au avut arme şi înainte de jefuirea negustorilor “greci”, dar mulţi şi-au permis să le procure doar după această dată.

Constatarea este confirmată întocmai şi de depoziţiile haiducilor Ladislau Tőkes din Negreia şi Ioan Sipos din Târgu Mureş. Primul dintre aceştia mărturisea despre tovarăşii săi: “chiar şi înainte de obţinerea prăzii unii dintre ei aveau arme, dar nu toţi, şi totuşi cei mai mulţi, după obţinerea prăzii de la greci, şi-au cumpărat arme”. Un răspuns asemănător, dar mai sintetic, oferea şi cel de al doilea: “unii dintre ei au avut arme bune, dar cei mai mulţi dintre ei şi-au cumpărat pentru sine arme după jefuirea grecilor”. Aceeaşi situaţie o surprindea în declaraţia sa, obţinută liber şi prin tortură (spontanee et mediante tortura) de anchetatori, şi haiducul de condiţie iobăgească Toma Fodor din Firiza, care “ar fi auzit că unii dintre ei avuseseră arme, dar că totuşi cea mai mare parte, după ce le-a revenit prada de la greci, s-au îngrijit să-şi procure în oraşul Baia Mare şi în târgul Sătmarului flinte, săbii, cutii pentru praf de puşcă numite popular loding şi altele asemănătoare (sclopetas, gladios, techas pulveraris vulgo loding et his similia), etc. pentru 6-7 sau mai mulţi florini”. Un alt haiduc, de aceeaşi condiţie socială, pe nume Nicolae Baba, spunea despre tovarăşii săi că “unii dintre ei au avut arme chiar şi înainte de jefuirea acestor greci, totuşi şi după aceea unii s-au îngrijit să-şi facă pentru sine noi flinte, săbii, cutii păstrătoare de praf de puşcă şi altele aparţinătoare (sclopeta, gladios, techas pulverarias et alias pertinentias novi)”. Iosif Nicoară din Ardusat, haiduc şi iobag al baronului Samuel Haller, dezvăluia prin tortură (mediante tortura) anchetatorilor, chiar proporţia în care tovarăşii săi şi-ar fi procurat arme de tip nou, mărturisind că “mai mult de jumătate dintre tâlhari s-au îngrijit să-şi procure arme (arma) în Satu Mare, în Baia Mare, adică flinte numite popular pulhak, săbii (sclopeta vulgo pulhak, gladios) şi chiar însuşi acel Pintea şi-a cumpărat pentru sine cu 15 florini o flintă numită popular pulhak în târgul Sătmarului (et iam ille ipse Pintye quindecim florenis comparavit sibi sclopetum vulgo pulhak in oppido Szatthmar)”.

Despre soarta armelor haiducilor prezentate şi predate la Baia Mare colonelului german Löwenburg avem preţioase precizări din partea aceloraşi răufăcători întemniţaţi şi anchetaţi în vara anului 1701. Astfel nobilul Balaj alias Ioan Zab din comitatul Maramureş răspundea comisiei de anchetă că la data “când au intrat în Baia Mare la graţiere, domnul comandant aflat acolo a poruncit să se depună armele de care s-a îngrijit şi le-a încărcat pe toate în nişte care, ducându-le la Satu Mare”. Întâmplarea a fost înfăţişată întocmai şi de Costin Pap din Ghilvaci, care ştia că “armele duse cu un anumit car la Satu Mare sunt chiar la mâna domnului comandant şi sunt şi acum la acesta şi nu la altcineva”. Despre transportul armelor preluate de la haiduci şi care “toate au ajuns să fie duse cu un anumit car la Satu Mare” avea cunoştinţă şi amintitul Toma Fodor din Firiza .

Era de aşteptat ca evenimentul să impresioneze puternic pe băimăreni şi cu tot caracterul său discret să nu poată trece neobservat de curioşii vremii, ajungând rapid un subiect atrăgător de colportaj. Despre el s-a aflat curând şi la Satu Mare, acolo unde au ajuns armele. Astfel Ştefan Kőszegi cel Tânăr, un cunoscut al judelui Ioan Sárpataki din Baia Mare, cu care a avut prilejul să discute despre Pintea, arăta, în 21 februarie 1700, la comisia de anchetă că “măritul domn comandant adunând armele feciorilor lui Pintea încă la Baia Mare, le-a adus înăuntru în oraş <la Satu Mare> cu un car, dar martorul nu le-a putut vedea”.

Dezarmarea totală a haiducilor lui Pintea încercată în vara anului 1699 de colonelul Löwenburg nu s-a putut realiza deplin şi definitiv, aşa cum se dorea de oficialităţi. Mulţi dintre răufăcători fie că au adus şi au predat la Baia Mare numai o parte din armele pe care le deţineau, fie că, dimpotrivă, în condiţiile beneficierii de “graţiere” şi a promisiunilor de înrolare în armată, s-au preocupat de cumpărarea altora noi şi de confecţionarea unor veşminte pe măsura rosturilor militare la care aspirau. Aceste noi arme vor fi confiscate de comandantul Friedrich von Löwenburg de-abia cu prilejul “arestării pentru ultima oară” a lui Pintea şi a haiducilor săi, adică a revenirii acestora în grup pentru a treia oară în Satu Mare.

Nobilul Balaj alias Ioan Zab mărturisea, în iulie 1701, despre această confiscare că “atunci când domnul comandant a făcut ca ei să fie închişi ultima dată a luat toate armele şi bunurile lor şi că el însuşi a avut astfel de arme ce valorau pe puţin 30 de florini, şi că toate, atât ale lui cât şi ale celorlalţi, au avut model nou şi au rămas în mâinile aceluiaşi domn comandant”. Un răspuns aproape identic dădea anchetatorilor şi răufăcătorul Samuil Pusztai din Hideaga, care arăta că “atunci când au fost arestaţi pentru ultima oară, toţi să fi avut arme de model nou, care şi acum sunt păstrate de domnul comandant, şi care <arme> şi le-au cumpărat după jefuirea grecilor, între care se află şi dintre pistoalele grecilor (ex pistoletis Graecorum); după cum s-a descoperit şi la acest martor, şi unele <pistoale> au fost aduse într-un fel sau altul din sate”. Despre răspândirea în rândul haiducilor lui Pintea a procurării acestor arme noi, care au ajuns să fie confiscate de colonelul Löwenburg la Satu Mare, răufăcătorul Ladislau Magdan din Negreştii Oaşului arăta că “atunci când au fost deja ultima dată arestaţi toţi aveau arme noi (nova arma)”.

Într-adevăr, acestea nu puteau face decât o bună impresie asupra celor care le-au văzut la purtătorii lor care umblau îmbrăcaţi în frumoase costume militare pe străzile şi în piaţa din Satu Mare. După mărturia lui Mihail Doboş din Tătăreşti, slujitor împărătesc în cetate, Pintea şi feciorii săi “venind a treia oară în oraş au fost mai luxoşi”, înveşmântaţi în haine din postav străin, şi aveau “cornuri pentru praf de puşcă şi arme demne de luat în seamă (lodingokat es fegyvert)”. Diferenţa între înzestrarea cu arme a haiducilor între prima şi ultima lor apariţie în Satu Mare a sesizat-o şi Ioan Lakatos din Mintiul Sătmarului, care preciza, la 25 februarie 1700, în faţa comisiei de anchetă, că atunci “când i-au prins erau mai îmbrăcaţi, mai înarmaţi (ruhassabak, fegyveressen voltak)”. La fel i-a văzut prin oraş şi nobilul Ştefan Sadány.

Tot acest interes al oficialităţilor pentru armele haiducilor lui Pintea se explică, desigur, prin efortul lor de a afla şi recupera cât mai multe din bunurile şi banii jefuiţi pentru a putea despăgubi, aşa cum solicitase Constantin Brâncoveanu, pe negustorii săi păgubiţi. Aceeaşi raţiune stă şi la baza încercării de a afla soarta unor săbii de preţ şi pistoale tâlhărite şi cumpărate de unii răufăcători la licitaţia cu strigare, numită kottyavettye. Despre asemenea bunuri, a căror recuperare interesa pe anchetatori, răufăcătorul Ioan Sipos din Târgu Mureş arăta că “dintre săbiile (ex gladiis) pomenite în interogatoriu Ioan Varga a primit una şi un ceas din argint, un alt ceas şi o sabie a primit Gheorghe Tott, a treia sabie au cumpărat-o Todorca Zobul şi cu Lupu Ravasz; dar cum aceştia au fost arestaţi de domnul comandant din Satu Mare armele le-a luat şi au rămas la acesta”.

Cele trei săbii cu deţinătorii lor erau cunoscute şi lui Iosif Nicoară din Ardusat, Ladislau Tőkes din Negreia, Toma Fodor din Firiza, Ladislau Magdan din Negreşti şi Nicolae Baba, iobag al nobilului George Szirmay. Acesta din urmă era în măsură să precizeze comisiei de investigaţie atât cumpărătorii celor trei săbii, cât şi anumite date despre pistoalele capturate de la negustorii greci: “dintre săbiile pomenite în interogatoriu una a cumpărat Gheorghe Tott, a doua Ioan Varga, a treia Todorca Zobul, care apoi au rămas la mâna domnului comandant şi sunt ţinute de către acesta; tot aşa <tâlharii> ungari primind partea din pistoalele luate de la greci (similiter partem pisztoletarum a Graecis acceptans Hungarici secum acceperunt), le-au dus cu ei, iar partea <din pistoale primită> de tâlharii români (partem vero Valachici praedones), zisul domn comandant a luat-o de la aceştia, atunci când au intrat pentru graţiere în Baia Mare, de acolo apoi a fost dusă împreună cu aceştia la Satu Mare şi de atunci se află sub puterea domnului comandant”[32]. Răufăcătorul Ladislau Magdan mai ştia amănuntul că “Todorca Zobul cerând graţierea pe această sabie, a luat-o domnul comandant şi o ţine la sine”.

O altă parte din cei 14 răufăcători audiaţi în iulie 1701 nu aveau cunoştinţă decât despre soarta a două dintre săbiile în discuţie. Astfel nobilul Balaj alias Ioan Zab, Ionaş Petraş alias Kukurucz, Samuil Pusztai din Hideaga şi Iacob Borşia din Ardusat nu ştiau decât despre săbiile cumpărate de Todorca Zobul şi Ioan Varga. Primul dintre aceşti audiaţi a mărturisit sumar că Todorca  “a cumpărat cu 9 florini o sabie frumoasă de argint” iar o alta Ioan Varga, “pe care a ascuns-o” . Dimpotrivă, Ionaş Petraş alias Kukurucz ştia că “dintre săbiile pomenite în punctele interogatoriului, Todorca Zobul a cumpărat una în târg la kottyavettye şi când au venit pentru graţiere i-a luat-o pomenitul domn comandant şi o are şi acum la el; dintre tâlharii ungai, o altă sabie a cumpărat Ioan Varga, dar nu ştie acum unde a ascuns-o”. Cât despre Iacob Borşa din Ardusat, acesta cunoştea că dintre săbii ”una se afla la Zobul Todorca, pe care, atunci când domnul comandant l-a arestat, a luat-o de la acesta şi care a şi rămas la preailustrul domn. A doua <sabie> a luat-o cu sine tâlharul ungar numit IoanVarga”.

Dacă unii dintre răufăcători, precum Laurenţiu Flora din Iadăra şi Costin Pap din Ghilvaci, susţineau că nu ştiau nimic despre săbiile în discuţie, în schimb Todor Batizay, iobag din comitatul Maramureş, declara comisiei de investigaţie că “săbiile pomenite în interogatoriu le-au cumpărat Gheorghe Tott şi Ioan Varga în locul licitaţiei sau kottyavettye şi pe care le-au luat apoi cu ei”.

O altă armă mult râvnită în epocă erau pistoalele, pe care fiecare haiduc dorea şi visa să le poarte la brâu. În timp ce unii le procurau prin cumpărare, alţii, mai norocoşi, reuşeau să le dobândească prin jaf. Aşa s-a întâmplat cu ocazia uciderii în mănăstirea Bixad a vicarului episcopal Isaia sau a atacului din 1699 de la Hordou, când haiducii lui Pintea au reuşit să captureze mai multe perechi de pistoale. Dată fiind valoarea lor mare, nu au putut fi împărţite decât pe cete de haiduci, dobândirea individuală fiind posibilă doar prin amintita cumpărare la licitaţie. Astfel, potrivit declaraţiei amintite mai sus a răufăcătorului Nicolae Baba o parte din pistoalele jefuite de la negustorii “greci” au ajuns la grupul haiducilor ungari, adică din Partium, şi o alta la cel al românilor. Din partea revenită acestora din urmă, haiducul Iacob Borşia din Ardusat a auzit “de la alţi tâlhari că Pintea ar fi oferit domnului inspector al minelor (inspectori banyaiensi) o pereche de pistoale (unum par pistoletarum) care aparţinea mai înainte acestor greci”.

Este de presupus că acest slujbaş cameral al domeniului minier Baia Mare a putut juca un rol însemnat în aprovizionarea haiducilor cu praf de puşcă, unul dintre cei implicaţi în această afacere fiind fratele hotnogului Lupu Ravasz. Despre acesta, răufăcătorul Nicolae Baba arăta anchetatorilor că “a dus în pădure pulberi şi altele la fel (pulveres et hec similia) mai marilor tâlharilor (maiorennis praedonibus)”.

Înzestrarea cu arme era urmărită de fiecare haiduc, atât de cei cu funcţii, cât şi de cei de rând. Preocuparea avea un caracter general şi se explică, în plus, prin practica împărţirii prăzii în funcţie de gradul de înarmare şi de calitatea armelor personale. Astfel, răufăcătorul Mihail Manciu din Nadiş, districtul Chioarului, declara anchetatorilor că “deoarece nu avusese armele întregi i-au dat jumătate de parte” din banii şi postavul jefuit de la negustorii greci. Pentru deţinerea de arme, mai trebuie avut în vedere şi faptul că mulţi dintre haiduci erau dezertori din armată sau, cazul lui Pintea şi a corifeilor săi, îşi petreceau iernile înrolaţi sub nume fals în oastea imperială sau presidială din cetăţile vestice, cu deosebire în cele din comitatele Bihor şi Zarand. Pentru toate aceste motive era de aşteptat ca haiducii să achiziţioneze şi să aibă atât arme, cât şi accesoriile necesare acestora, de la loding-uri pentru praful de puşcă la cămăşi de zale, etc.

Armele pe care le deţinea Pintea era firesc să atragă atenţia şi interesul haiducilor săi, a tuturor celor care au avut de-a face cu el, arme pe care mulţi le-au văzut asociate costumului său militar. Nu întâmplător arsenalul său era estimat, în iulie 1700, de tovarăşii săi Ioan Sipos din Târgu Mureş, Ladislau Magdan din Negreştii Oaşului, Toma Fodor din Firiza şi Nicolae Baba, iobagul lui George Szirmay, la însemnata sumă de 114 florini. Primul dintre aceştia, întrebat despre înzestrarea cu arme a haiducilor, mărturisea comisiei de cercetare că “însuşi Pintea şi-a procurat arme cu toate cele ce ţin de ele pentru 100 de florini; mai puţin flinta zisă popular «pulhak», pe care s-a îngrijit să o facă aici în Satu Mare, după graţiere, pentru 14 florini”.

Într-adevăr, actele vremii consemnează pasiunea şi interesul lui Pintea pentru această armă de foc, stăruinţa sa pentru procurarea unei asemenea flinte de tip nou. Povestea acestei “pulhak”, mai deosebită şi mult râvnită de Pintea, dobândită în cele din urmă nu fără dificultăţi, o cunoaştem din însăşi mărturia lăcătuşului Nicolae din Satu Mare. Acesta confecţionase fiului său o asemenea armă, văzută într-una din zile de Pintea, care şi-a dorit-o foarte mult. Deţinătorul ei s-a lăsat însă greu convins să o vândă, tranzacţia încheindu-se, după multe negocieri reluate cu insistenţă, tocmai în satul Vetiş de lângă Satu Mare, la preţul de 13 florini. Întâmplarea a fost astfel relatată comisiei de anchetă: “feciorul <martorului> şi-a fost făcut o flintă pe care Pintea, când a venit în oraş, a vrut să o ia cu forţa, pentru că i-a plăcut, dar pe care martorul atunci nu a vrut să o dea; ci atunci când martorul s-a dus în satul Vetiş, Pintea iarăşi a mers la el şi i-a dat preţul, respectiv 2 galbeni, aşa ştie; dacă i-a dat sau nu şi taleri nu-şi aminteşte, şi aşa a dus acele flinte în 13 florini” .

Achiziţionarea armei de către Pintea îi adusese acesteia faima în cetatea oraşului, ajungând să fie cunoscută şi discutată în rândul haiducilor imperiali, încât unul dintre aceştia, Petru Nagy din Dobrocina, declara anchetatorilor că “a auzit că Pintea ar fi luat o flintă (pulhak) de la lăcătuşul Nicolae din Satu Mare, dar nu ştie cu ce fel de bani a plătit”. Acelaşi meşter a mai vândut o armă asemănătoare şi unui alt haiduc: “la fel şi alt fecior, dintre cei ai lui Pintea, a mai cumpărat o flintă cu 14 florini, în preţ era un galben, restul mariaşi”[47].

Pentru folosirea flintei pe care şi-o procurase şi alimentarea ei cu praful de puşcă necesar, Pintea şi-a procurat un loding cu catarama şi agăţătoarea aurite de Samuil Őetvőes, unul dintre pricepuţii meşteri orfevrieri ai oraşului Baia Mare. În legătură cu executarea acestei lucrări, meşterul Samuil recunoştea, la 22 februarie 1700, în faţa comisiei de anchetă că  “a făcut lui Pintea catarama şi agăţătoarea la cornul pentru praful de puşcă, pentru aurirea cărora i-a dat o bucată dintr-un pocal de aur încărcat cu mărgele şi pietre (loding csattot es szoritot Pintyenek, aranyozására adott egy pohar darabot aranyat ki gjőngyel is kővel volt rakva)”. Pocalul oferit de Pintea provenea tocmai dintre bunurile jefuite la Hordou, fiind cumpărat la licitaţia cu strigare, numită kottyavettye, din pădurea dintre Larga şi Groşii Ţibleşului. Cât despre loding-ul realizat de orfevrierul Samuil, acesta nu putea trece neobservat, atrăgând atenţia cu deosebire a militarilor. Astfel, Mihail Doboş din Tătăreşti, slujitor împărătesc în cetatea Satu Mare, arăta în depoziţia sa că “Pintea a adus cu el un corn frumos pentru praf de puşcă cu cureauă şi cingătoare (szep majcson s boglaros lodingot); a văzut şi la ceilalţi cornuri pentru praf de puşcă şi arme demne de luat în seamă (tisztesseges lodingokat es fegyvert)”.

Pe lângă o preţioasă egretă sau panaş (plumas vulgo forgo), păstrat la judele sătesc Alexa din Lăpuşul Românesc, costumul militar al lui Pintea este posibil să fi cuprins, drept accesorii, şi un paloş (pallos), eventual o sabie (kard) de epocă, purtate la şold şi cingătoare, la fel cu a corifeilor săi Lupu Ravasz, Iuon Todorca Zobul alias Sarga Longa, Ioan Varga sau Gheorghe Tott, dar pe care actele vremii nu le consemnează în preţul celor 114 florini, cât se ştie că ar fi costat împreună toate armele sale.

Pentru protejarea sa de gloanţe, Pintea probabil că a avut, întocmai ca alţi militari împărăteşti ai vremii, şi o cămaşă de zale. Credem că aceasta a putut constitui piesa vestimentară care să dea naştere, în imaginaţia populară, tradiţiei despre puterea supranaturală şi invulnerabilitatea lui Pintea. Deocamdată însă nu dispunem de vreo informaţie documentară care să confirme tradiţia perpetuată în Maramureş despre pretinsele cămăşi de zale ale lui Pintea. Una dintre acestea este păstrată cu veneraţie în biserica din satul Budeşti, o alta, de provenienţă de la Baia Sprie, se află azi în custodia Muzeului Judeţean Maramureş din Baia Mare. Într-un mod asemănător se pune şi problema buzduganului de la Chiuzbaia, considerat de localnici ca aparţinător lui Pintea, fapt rămas deocamdată neprobat de vreun izvor istoric.

Preocuparea pentru procurarea de arme, cu deosebire a celor de foc, a ajuns să fie generală în rândul haiducilor lui Pintea şi a sporit în intensitate odată cu acordarea graţiei imperiale şi cu promisiunile şi tentativele colonelului Löwenburg şi ale Consiliului de Război (Consilium Bellicum) de a-i înrola în armată. Problema înzestrării cu arme, adesea făcute la comandă, constituia pentru haiduci un subiect preferat în discuţiile din crâşme la un pahar de băutură. Astfel s-a întâmplat în crâşma împărătească a lui Mihail Dobi, care a auzit, printre altele, de la “un hoţ (tolvaj) îmbrăcat în verde <militar>, că aici la Satu Mare şi-au făcute flinte, paloşe (pulhakok, pallosok) dar nu ştie la cine”. Aceeaşi fugă după procurarea de arme o sesizase şi Ştefan Kőszegi cel Tânăr care “ştia că unii dintre haiduci (hajduk) au cumpărat câte o flintă (egy pulhakót) pe 9 florini, dar nu ştia cu ce fel de bani au plătit, fiindcă nu a fost de faţă la plata banilor”.

Interesul anchetatorilor pentru cunoaşterea meşterilor care au confecţionat sau vândut arme haiducilor, precum şi pentru felul de bani, obişnuiţi sau străini proveniţi din furt, cu care acestea au fost plătite se explică prin efortul găsirii şi recuperării banilor jefuiţi de la negustori în vederea despăgubirii acestora. Unii dintre meşterii bănuiţi că au vândut şi executat arme haiducilor, solicitaţi să răspundă anchetatorilor, ne dezvăluie informaţii de cel mai mare interes despre tipurile de arme care erau folsite şi circulau în epocă. Astfel, meşterul lăcătuş Ştefan din Satu Mare declara că “fiind calfă la lăcătuşul Nicolae, un fecior de a lui Pintea, pe nume Molnár, a cumpărat de la el o flintă nouă cu tăiş (egy ujvago pulhakot) pentru 10 florini şi 2 mariaşi; pentru care a dat 2 galbeni şi de restul a plătit în mariaşi”.

Alteori armele erau procurate din Satu Mare haiducilor de persoane oarecum specializate, consacrate acestei îndeletniciri primejdioase, cum a fost cazul românilor din familia Albotenilor din Sâi, respectiv a lui Găvriluţ din Răteşti sau, în anul 1700, a lui Moga din Sâi şi Harmuly din Beltiug.

Nu au lipsit cazurile, fiind chiar frecvente, când haiducii lui Pintea schimbau arme şi încheiau diverse tranzacţii -precum vânzarea de postav, piese vestimentare, fireturi de aur şi argintării - cu militarii de sub comanda colonelului Löwenburg. Un schimb de arme era dezvăluit comisiei de anchetă şi de Gheorghe Iluţ, temnicerul din cetate, care a recunoscut că “feciorul (legeny) Ladislau Csordas i-a dat lui o flintă (pulhak) în schimb pentru un paloş (pallos) şi care paloş ar fi valorat mai mult decât o flintă şi acum este la el”. Slujitorul împărătesc Mihail Dobos ştia şi “declara că trâmbiţaşul (sipos) a cumpărat un paloş (pallos) de la organist (organista) pe un anume galben, ce se află şi acum la Csiszar în Mintiu”. Tranzacţia a fost recunoscută şi de nobilul Ioan Terebessi alias Organistul, care a confirmat anchetatorilor că “trâmbiţaşul haiducilor (hajduksipossa) a cumpărat de la martor un paloş pentru un galben ce se află şi acum în Mintiu la Csiszar. Mai adaugă că a văzut şi în cetate la tunar (pattyantus), lângă sopronul dogarilor (kadar), un pistol (pisztol) ce fusese al haiducilor (haiduké)” .

Relaţiile oamenilor lui Pintea cu armata imperială au fost mult mai complexe decât aceste schimburi şi vânzări de arme, datorându-se atât provenienţei din cadrele acesteia a unora dintre haiducii de codru, cât şi faptului că însăşi Pintea şi o parte a corifeilor săi au revenit de repetate ori, cel puţin pe timpul iernii, în sânul unităţilor presidiale şi de haiduci imperiali din Partium. Prin cariera şi viaţa sa dedublată de haiduc social şi militar, Pintea era de aşteptat să păstreze numeroase legături cu armata, să cunoască suficiente elemente de strategie ostăşească şi să promoveze în rândurile tovarăşilor săi nu puţine din principiile de organizare militară ale vremii.

Documentele păstrate în legătură cu mişcarea lui Pintea lămuresc suficient de bine atât structurile de conducere şi organizare militară a acesteia, cât şi principiile, de aceeaşi natură, după care a funcţionat. Avem în vedere statutul şi costumarea celor cu funcţii sau slujbe (tisztek) în cadrul cetelor de haiduci, modul de luare al deciziilor, realizarea efectivă a jafurilor şi criteriile de împărţire ale prăzilor, nelipsind nici purtarea de nume duble sau conspirative.

Acţiunile de brigandaj sau tâlhărie ale lui Pintea nu au constituit simple acte de furt, legându-se nu de jefuirea unor persoane singulare, ci de atacul convoaielor de negustori sau al curţilor nobiliare. Cum în asemenea situaţii haiducii se confruntau de regulă cu însemnate forţe înarmate, paza militară a  negustorilor în trecere prin pasul (passuss) Maramureşului fiind strict reglementată din anul 1688, era necesar ca ei să acţioneze în număr mare şi înzestraţi cu arme. În plus, adăugându-se prezenţa în teritoriu a armatei imperiale, s-a impus asocierea cetelor de răufăcători şi, implicit, preocuparea specială pentru organizarea acestora după principii militare.

Depoziţiile haiducilor la ascultările de martori din iulie 1701 ne dezvăluie ierarhizarea existentă şi resimţită puternic în rândurile lor. Astfel, iobagul Nicolae Baba se referea, la un moment dat, în declaraţia sa la “mai marii tâlharilor (maiorennis praedonibus)”, formulare care presupunea şi masa răufăcătorilor de rând. Aceeaşi diferenţiere o surprindea şi Samuil Pusztai când arăta, cu o vădită nemulţumire, în legătură cu pregătirea atacului de la Hordou, că “numai cei mai mari dintre tâlhari (potiores ex praedonibus) s-au vorbit iar cei care erau din starea mai de jos (qui inferioris ordinis erant) au fost înlăturaţi şi siliţi să stea deoparte”.

Acelaşi răufăcător, Samuil Pusztai, înfăţişând problema împărţirii banilor jefuiţi, preciza că “pentru cei de rând (pro simplicibus)” nu a fost făcută parte decât din banii mici şi că “nu ştie ce sumă de ducaţi a revenit tâlharilor aflaţi sub un caporal (sub uno corporali), ştie doar că caporalul a primit mai mult decât i s-a dat martorului, şi că caporalii au înşelat pe ceilalţi tâlhari din ceată” . Din depoziţia unui alt haiduc, iobagul Toma Fodor din Firiza, care a participat la jaful de la Hordou sub conducerea caporalului Gheorghe Grumaza din Hodişa, aflăm că acesta din urmă i-a dat doar o parte din banii şi postavul cuvenit. În schimb, caporalul “l-a asigurat întotdeauna că doreşte să-i dea chiar şi mai mult, dar între timp a fost omorât în alt sat şi toate bunurile acestuia au pierit”. Rezultă, aşadar, o împărţire a prăzii după criteriul deţinerii de funcţii în organizarea militară a cetelor de haiduci şi cu avantajarea caporalilor, aceştia beneficiind, se pare, chiar de atribuirea printr-un prim partaj a anumitor bunuri pe care urmau să le redistribuie ulterior celor din subordine.

Aceeaşi diferenţiere în favoarea caporalilor şi, evident, generatoare de nemulţumiri printre haiducii de rând a fost promovată şi în legătură cu împărţirea anumitor bunuri, cum au fost pieile de jder. Astfel Iosif Nicoară din Ardusat, răufăcător de condiţie iobăgească, declara anchetatorilor că “fiecare caporal a primit pentru partea sa din pieile de jder ca şi slujbaşi (quilibet corporalis acceperit pro se parte pellium mardurinarum qua officialis)”. Practica este confirmată şi de Costin Pap din Ghilvaci care, la ascultarea de martori, arăta că “nu ştie ca altcineva să fi dat altcuiva piei de jder decât decurionului (mardurinas pelles quam decurioni) numit Flora”. În legătură cu acesta, nobilul Balaj alias Ioan Zab din Maramureş arăta, la ascultarea de martori din iulie 1701, că “Todor Floras, de fel din districtul Lăpuşului, este mare tâlhar (magnus praedo)”. Despre decurioni şi avantajarea acestora la împărţirea bunurilor prădate ne relatează şi martorul Ladislau Magdan din Negreştii Oaşului, iobag al nobilului Mihail Virkag, care, înfăţişând soarta bunurilor jefuite, a declarat anchetatorilor că “fireturile de aur le-au luat de la ei decurionii (aurea fila decurionis acceperunt ab ipsis)”.

Prin urmare, dezvăluirea modului de partajare a bunurilor jefuite este de natură să arunce lumină asupra inegalităţii din sânul cetelor de haiduci, relevându-ne diferenţierea acestora atât după funcţii şi arme, cât şi după partea de pradă ce se acorda fiecăruia. Legat de aceeaşi inegalitate între haiduci, nu ar fi de ignorat nici apartenenţa socială a unora dintre ei, precum Balaj alias Ioan Zab din comitatul Maramureş, Ioan Pogăciaş din Hideaga Chioarului etc., care proveneau din familii nobiliare. În structura şi organizarea militară proprie oricăror grupări de haiduci dedaţi acţiunilor de brigandaj era firesc ca membrilor de rând, caporalilor şi decurionilor amintiţi să le corespundă şi un număr mai restrâns de căpetenii mai mari, numite în epocă hotnogi sau ductori.

Astfel, multe din actele care pomenesc numele lui Pintea însoţit de un determinativ adjectival, îl prezintă pe acesta drept conducătorul “faimos al tâlharilor (hires tolvaj sau famosus praedo)”, respectiv mai marele tâlharilor (archipraedo). Desigur, avem de-a face cu acte şi un limbaj părtinitor al oficialităţilor, îndeosebi civile, care era departe de a fi întru-totul concordant cu practica şi realitatea. Documente emise de Guberniu în luna mai 1701 îl surprind pe Pintea, în baza mărturiei unui haiduc executat de autorităţi, nu numai în calitatea sa de răufăcător, ci şi de angajat cu soldă în rândurile armatei imperiale, de conducător al unor unităţi de călăreţi cantonate în cetăţile din Partium.

În condiţiile în care Pintea  a fost eliberat sub jurământ şi chezăşie de colonelul Löwenburg, pentru aducerea bunurilor jefuite de la negustorii greci, dar nu a respectat înţelegerea convenită, se ştie că a ajuns să fie proscris, împăratul Leopold oferind, la 23 aprilie 1701, o recompensă de 500 de taleri pentru capul său. Autorităţile civile şi militare au intensificat eforturile de urmărire a lui Pintea, Guberniul adresându-se, la 8 mai 1701, comitelui Zarandului, Mihail Szává, şi comandantului militar al cetăţii Ineu, pentru a solicita prinderea şi pedepsirea sa. În porunca trimisă comitelui se vorbeşte despre prezenţa lui Pintea la Ineu în calitate de “hotnog al călăreţilor maghiari sau sârbi şi români (magyar vagy ratz s oláh lovasoknak hadnagya)”. În actul adresat comandantului cetăţii Ineu, invocându-se declaraţiile unui tovarăş (socius) executat în Maramureş, Pintea este numit “ductor huszarorurm Hungarorum seu Valachorum.

Dacă în oştirea imperială încartiruită în cetăţile comitatelor din Partium, Pintea avea funcţia militară de hotnog sau “ductor” de călăreţi, e de presupus că deţinea cel puţin acelaşi rang şi se bucura de un prestigiu similar şi în rândul haiducilor săi de codru. De altfel, se ştie că avea un slujitor personal, pe nume Vasco, care îi purta mantaua şi, desigur, grija calului. Credem că nu întâmplător, ci tocmai legat de acest rol al său, actele guberniale din lunile august-octombrie 1699 îl numesc pe Pintea “hotnogul tâlharilor (tolvajok hadnagja)” şi archipraedo. Acesta avea un fel de locţiitor în persoana lui Lupu Ravasz, tovarăş de mare încredere, pe care, la ascultarea de martori din iulie 1701, crâşmarul împărătesc din târgul Satu Mare, Mihail Dobi, îl numea, drept “hotnog” al tâlharilor.

În legătură cu desfăşurarea atacului de la Hordou, cunoaştem că cei peste 120 de tâlhari au acţionat pedestru, cu excepţia a şase căpetenii călări, de presupus cu rang de hotnogi, dintre care actele nominalizează doar patru, anume pe Pintea, Lupu Ravasz, un oarecare Simion din districtul Lăpuş şi Gheorghe Tott din Seghedin. Despre acesta din urmă cunoaştem că făcea parte din armata imperială a lui Vizslay, fapt care nu l-a împiedicat să se alăture “haiducilor ungari” pentru a participa la diverse acţiuni de brigandaj, inclusiv la aceasta din 10 iulie 1699.

Acest Gheorghe Tott apare, în depoziţiile diferiţilor martori, precum în cea a lui Ioan Sipos din Târgu Mureş, ca făcând parte - alături de un Ioan Varga din districtul Beiuşele, Istok Pap din târgul Diosig, caporalul Ioan Csenalossi din Kecskemet, Ioan Vekony din Sâniob şi Peti Nagi din districtul Orăzii - din grupul aşa-zişilor “tâlhari ungari (Hungarici praedones)”, formulare care ni se pare că trebuie luată mai degrabă în înţeles geografic, şi nu etnic, adică de haiduci din părţile Ungariei şi Partium. Alături de acest grup, şi în asociere cu el, sunt frecvent amintiţi “tâlharii români ai lui Pintea” (Valachici praedones Pintyeiani), în acelaşi înţeles teritorial, dar şi cu o oarecare acoperire etnică, de haiduci din părţile Transilvaniei de Nord. Aceste două grupuri de haiduci, “români” şi “ungari”, erau constituite din unităţi separate, care au acţionat la Hordou sub aceeaşi comandă a lui Pintea, dar aveau căpetenii proprii şi patru steaguri de luptă distincte, câte două la fiecare grupare, confecţionate de haiduci din năfrămile pe care le purtau la gât.

În această privinţă mărturiile haiducilor Laurenţiu Flora din Iadăra, districtul Chioarului, şi Ionaş Petraş alias Kukurucz din Stoiceni, districtul Lăpuşului, sunt mai mult decât lămuritoare. Primul arăta că “înşişi tâlharii şi-au făcut steag din năfrămile lor de gât, două steaguri cu aceeaşi formă (ipsi praedones fecerunt vexillum ex collariis suis, duo quiam vexilla unius ejusdemque forme)”. Din mărturia celui de al doilea rezultă, în plus, că aceste două steaguri erau în fapt ale unei singure grupări, cea a transilvănenilor, totalul steagurilor fiind în număr de patru: “acele steaguri le-au făcut înşişi tâlharii <români ai lu Pintea> din năfrămile de la gât, după cum şi tâlharii ungari aveau două steaguri (vexilla illi ipsi praedones fecerunt ex collariis prouti et Ungarici praedones duo vexilla habebant)”.

Pe lângă steaguri, haiducii lui Pintea s-au folosit în luptă şi de un alt element auxiliar, de serviciile unor trâmbiţaşi (sipos, furullyás) ale căror rosturi erau indispensabile comenzilor militare. Martorul Ioan Terebessi alias Organistul, care a vândut unui haiduc un paloş, îi spunea în depoziţia sa, fără a-i da numele, “fluieraşul haiducilor (hajduksipos)”. Îndeletnicirea se regăseşte probabil şi în numele pomenitului Ioan Sipos din Târgu Mureş, dar mai ales în cel al “numitului între tâlhari Török alias Fluieraşul sau Ioan Sipos din familia Pogăciaş din Hideaga (Pusztahidekuti Pogácsás familiabol valo az tolvajok között Tőrők alias Furullyás vagy Sipos János)”.

Calităţile de strateg şi militar ale lui Pintea se desprind cu pregnanţă din felul în care a adunat informaţiile despre convoiul de negustori, a perfectat asocierea haiducilor din Partium şi Ungaria celor din Transilvania, respectiv cum a pregătit, organizat şi condus marele atac armat de la Hordou. Desfăşurat în dimineaţa zilei de 10 iulie 1699, după o noapte de somn a haiducilor de rând şi de sfătuire a căpeteniilor într-o casă din Bichigiu, el s-a asemănat mai mult cu o confruntare militară în miniatură. Ar pleda pentru acest caracter numărul mare al participanţilor, aproximativ 120-130, dintre care vreo 30-45 “ungari”, înzestrarea lor cu arme, în primul rând de foc, procurarea pentru căratul prăzii a circa 60-70 de cai, folosirea în luptă de steaguri şi de trâmbiţaşi după toate regulile artei militare. Samuil Pusztai din Hideaga descrie astfel implicarea personală a lui Pintea în atacarea negustorilor: “în cele din urmă Pintea a intrat în zisa moşie <Hordou> şi, după ce a alergat deajuns în toate părţile cu tovarăşii săi peste apă <Sălăuţa>, s-a reîntors la tâlharii (praedones) rămaşi, aceştia apoi s-au unit şi apoi năpustindu-se asupra grecilor i-au jefuit în preajma satului zis Hordou”. O descriere mai sumară avem şi din partea lui Constantin Pap din Ghilvaci. Proporţia încleştării, soldată şi cu victime omeneşti, rezultă indirect şi din paguba pricinuită negustorilor greci, bunurile jefuite fiind estimate de Guberniul ţării la uriaşa sumă de peste 80.000 de florini.

Într-un fel, această “lovitură” dată de haiducii lui Pintea a fost, fără îndoială, cea mai mare din “cariera” lor. Dar, în condiţiile noii evoluţii marcate de pregătirile viitoarei participări a împăratului Leopold la războiul de succesiune din Spania şi fără a ignora intervenţia personală a domnitorului Constantin Brâncoveanu, autorităţile au recurs la măsuri represive de excepţie care au dus treptat la prinderea şi executarea multora dintre corifeii şi haiducii lui Pintea. Mişcarea a ajuns să fie în mare parte decapitată şi dezorganizată în teritoriul său tradiţional, iar pentru a supravieţui a fost obligată să se replieze pe un vast front geografic, din Carpaţii Nordici ai Poloniei până în sudul Transilvaniei şi Secuime. Practic a intrat într-o etapă nouă, în care va constitui, din vara anului 1703, un punct de plecare şi un însemnat sprijin pentru insurecţia nobiliară a lui Francisc Rákóczi al II-lea.

Pentru sprijinirea acesteia, haiducii lui Pintea erau în măsură să ofere un număr însemnat de luptători înarmaţi, bine cunoscuţi şi cooperanţi între ei, într-un fel profesionişti şi obişnuiţi cu organizarea şi disciplina militară, unii foşti angajaţi în armata imperială şi ajunşi între timp dezertori căzuţi în dizgraţie. Nu întâmplător tocmai aceste calităţi, deloc neglijabile pentru o mişcare politică insurecţională, au fost sesizate şi valorificate deplin de curuţii maghiari, care au rezervat haiducilor lui Pintea un loc de frunte în rândurile lor.

 

 

 

Pintea Viteazu - haiduc sau tâlhar?

 

Scris de Teofil Ivanciuc   

Duminică, 21 Februarie 2010 08:41

 

Aţi auzit de bandiţii care terorizează Maramureşul, Sălajul şi Bistriţa-Năsăud? Au jeep-uri de ultimă generaţie, pistoale mitralieră, au pile (au corupt poliţişti, politicieni, judecători) şi fac ravagii: au atacat firma Italsofa unde au omorât 250 de oameni, au jefuit banca X din Sighet (ucigând paznicul), au atacat şi jefuit oameni de afaceri, TIR-uri cu marfă şi microbuze pe Gutin, l-au omorât pe episcopul greco-catolic X, incendiind episcopia şi fugind cu seiful. S-a auzit până la Bruxelles de ei, cei de acolo punând un premiu de 50.000 euro pe capul lor. Se ştie că o mică parte a „încasărilor” au donat-o unor bătrâni fără pensie şi familii cu copii mulţi.

       Dacă aţi auzi că aceşti bandiţi sunt conduşi de Pintea, cum l-aţi privi pe acesta? Ca pe un haiduc ori ca pe un tâlhar periculos care pune economia şi siguranţa regiunii în pericol?

Staţi liniştiţi, a fost doar un exerciţiu de imaginaţie, transpunând ipotetic istoria în prezent.

      Despre cunoscutul personaj Pintea Grigore Viteazu (1670-1703) s-a scris în ultima sută şi cincizeci de ani enorm. Amestecându-se adevărul cu legenda, tradiţiile cu faptele istorice, din biografia lui Pintea s-a făcut un talmeş-balmeş, acestuia atribuindu-se fapte pe care nu le-a comis, şi fiind transformat de unii autori într-un personaj eminamente pozitiv, un ocrotitor şi împărţitor de dreptate al săracilor şi a celor slabi, în detrimentul bogătaşilor şi al autorităţilor vremii (recent l-au supranumit chiar Pintea cel Sfânt), mergându-se deseori pe deviza „crede şi nu cerceta”.

    Totuşi, o seamă de istorici nu s-au lăsat duşi de val, scoţând din colbul arhivelor documente istorice incontestabile care însă îl prezintă pe Pintea într-o altă postură decât cea îndeobşte cunoscută. Mai jos vom prezenta succint aceste acte (publicate de Dariu Pop, Coloman Oszóczki, Ioan Ranca, Susana şi Avram Andea) lăsând la latitudinea cititorilor să tragă concluziile.

     Menţionăm că acest demers nu se doreşte a fi o demolare a unui mit, ci o simplă prezentare de dovezi istorice.

    Conform datelor existente, Pintea Grigore, fiul lui Cupşa Pintea şi al Mălinei născută Costan, s-a născut pe 25 februarie 1770 în satul lăpuşean Măgoaja, aflat azi în judeţul Cluj, pe graniţa sudică a actualului judeţ Maramureş.

      La 6 mai 1689 Gregor Pintye de Hollómező (Măgoaja) primeşte blazon de la Mihály Apafi I.

    Următoarele acte în care acesta apare datează din anii 1693 şi 1694- ultimul document emis de oraşul Baia Sprie prezentându-l pe Pintea ca pe un haiduc care bântuia prin împrejurimile aşezării.

     Apoi încep marile lovituri: într-o scrisoare datată la Turda la 16 septembrie 1695 a cancela­rului Nicolae Bethlen adresată judelui oraşului Baia Mare, aflăm că mai mulţi negustori „greci” (denumire generică a epocii pentru cei din Ţara Românească şi Balcani) însoţiţi de soldaţi ardeleni au fost a­ta­caţi şi jefuiţi în Munţii Maramureşului de circa 35 de hoţi, dintre care 5 au căzut în luptă alţii fiind doar răniţi. Bethlen ordonă judelui să-l informeze dacă spiţerii din Baia Mare au vindecat vreun haiduc din cei răniţi şi să cerceteze din ce localitate sunt. Este vorba despre oamenii lui Pintea, în primul atac major pe care-l menţionează actele vremii.

     Pe 14 august 1697 aflăm că haiducii acestuia au fost sprijiniţi de locuitorii satelor Crăceşti şi Hoteni, în timp ce se retrăgeau spre Lăpuş.

    În şedinţa comitatensă ţinută la Sighet pe 6 mai 1698, comitele Cămării- Frater Georg şi pretorul Kaszon Istvan se plâng, declinându-şi orice răspundere, pentru distrugerile provocate de haiduci, cerând să se ia măsuri în vederea nimicirii acestora.

     În iunie 1698 negustorii Ambrus şi Stephan Koszegyi sunt opriţi şi jefuiţi lângă Baia Mare, bunurile lor fiind date de Pintea săracilor (singura menţiune de acest fel prinsă în documente).

Carnagiul

     Cel mai sângeros jaf comis de acesta are loc în iulie a aceluiaşi an. Iată actul doveditor, adresat de judele Băii Sprii omologului său din Baia Mare la 21 iulie 1698:

 «Acum a sosit cu multă grabă din Maramureş scrisoarea pretorului Jura Jonas care ne înştiinţează că tâlharii au atacat castelul Rona de la marginea Poloniei (azi Coştiui, n.red.), unde au decapitat 250 de oameni şi au încărcat bunuri şi comori, povară a 150 de cai, ajungând la poalele munţilor maramureşeni, peste care au şi trecut şi acum sunt în munţii Budeştiului. Maramureşenii sunt în urmele lor şi vă roagă ca şi din partea dumneavoastră să-i întâmpine oameni înarmaţi, poate Dumnezeu ne ajută să-i prindem.» 

(Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, Fond primăria Baia Mare, an 1698, iulie 25, fasc. 1 nr. 24).

     Din scrisoare rezultă că locuitorii din Coştiui au fost crunt loviţi, probabil fiind ucise şi femei şi copii (la acea vreme aşezarea era mică, din vreme ce la 1625 acolo erau recenzaţi doar 360 oameni). Este vorba în principal despre mineri săraci, care erau obligaţi de statutul lor să apere ocnele în caz de atac şi care au plătit cu viaţa pentru aceasta.

În legătură cu acelaşi sângeros eveniment mai aflăm că la 27 iulie 1698, locuitorul Ion Timoftei din Sârbi îşi opreşte concetăţenii care voiau să-i urmărească pe haiducii ce omorâseră 250 oameni la Coştiui astfel că aceştia scapă, trecând peste munţi. Ca urmare, la 6 august Comitatul Maramureş îi aplică lui Timoftei uriaşa amendă de 200 de florini.

     La 17 iunie 1699 Consiliul de război din Viena şi Guberniul Transilvaniei  ce­r comitatului Satu Mare să ia măsuri « potri­vi­te şi în fo­losul ţării », întrucât pe teritoriul dintre Baia Mare, Maramureş şi Bistriţa s-ar fi înmul­ţit peste măsură acţiunile de tâl­hărie şi hoţie.

Marea lovitură

     Următorul jaf este cel mai mare din istoria de brigand a lui Pintea, ajungând să aibă ecouri internaţionale şi care duce la jefuirea unei averi egală cu aproape întreg impozitul Transilvaniei!

     În iulie 1699, în hotarul satului Hordou (azi Coşbuc, n.red.), pe drumul dintre Sighet şi Bistriţa, un grup de negustori «greci» de-a lui Constantin Brâncoveanu, sunt atacaţi şi jefuiţi de ceata lui Pintea aliată cu o ceată de tâlhari maghiari.

Din actele păstrate (la Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, Fond Prefectura Ju­­deţului Satu Mare, Cutia nr. 765, Fasc. X şi Fond Korda, Cutia 11, Nr. LVIII) rezultă următoarele:

    Des­făşurat în dimi­nea­ţa zilei de 10 iulie 1699, după o noapte de somn a haiducilor de rând şi de sfătuire a căpeteniilor într-o casă din Bichigiu, el s-a asemănat mai mult cu o con­frun­­tare militară în miniatură, soldată cu victime omeneşti. Ar pleda pen­tru acest caracter numărul mare al participanţilor, aproximativ 120-130, dintre care vreo 30-45 „ungari”, înzes­trarea lor cu ar­me, în pri­mul rând de foc, procurarea pentru căratul prăzii a circa 60-70 de cai, folosirea în luptă de steaguri şi de trâmbi­ţa­şi după toate regulile artei militare.

    Cu acest prilej atacatorii au avut de înfruntat atât forţa slujitorilor angajaţi de negustori, cât şi a unor efective ale armatei apărută la scurt timp după săvârşirea atacului, primej­duind însuşirea şi împărţirea prăzii între răufăcători. În legătură cu desfăşurarea atacului, ştim că tâlharii au acţionat pe­des­tru, cu ex­cepţia a şase căpetenii călări, dintre care actele nominalizează doar patru, anu­me pe Pintea (care-l avea ca slujitor personal pe un anume Vasco, care îi purta mantaua şi avea grija calului), Lu­pu Ra­vasz-locţiitorul acestuia, un oarecare Simion din dis­tric­tul Lăpuş şi Gheor­ghe Tott din Seghedin.

    Convoiul negustoresc a făcut acolo popasul planificat încă de la Sighet şi de care haiducii au fost informaţi de Maté Deak, fratele tricesimatorului (inspectorului fiscal) de aici, şi de doi „ruteni” care i-au spionat pe ne­gustori. Între localităţile Groşi şi Larga are loc împărţirea prăzii între cele două grupări de tâlhari care se des­part. Prada este în parte ascunsă sau vândută între participanţi la licitaţie. Dintre bunurile jefuite se menţionează săbii-unele cu mâner de argint, puşti, pistoale, piei de jder, argintărie, postavuri, ceasuri de argint, haine cu fireturi de aur, un pocal de aur bătut în pietre scumpe, bani etc.

     Negustorii păgubiţi s-au adresat stă­pânului lor, domnitorului Constantin Brâncoveanu, plângându-se de hoţi şi solicitând ajutor pe lângă autorităţile transilvănene. La plângerea acestora domnul Ţării Româneşti, a­flat la Târgovişte, îşi trimite la Sibiu pe omul său de încredere- ceauşul David Corbea, solicitându-se nu numai prinderea şi pedepsirea răufăcătorilor, cât mai ales, despăgubirea integrală a supuşilor săi păgubiţi, bunurile jefuite fiind estimate de Gu­­ber­niul ţării la uri­aşa sumă de peste 80.000 de florini (în condiţiile în care impozitul anual al Transilvaniei era de 112.500 florini).

     Datorită scandalului internaţional autorităţile transilvănene, prin comandantul general Rabu­tin, guver­na­torul Gheorghe Bánffi şi tezaurarul Ştefan Apor iau măsuri drastice. La începutul anului 1700 sunt prinşi opt haiduci, care după anchete şi torturi sunt executaţi. Au loc anchete şi procese la Satu Mare şi Baia Mare, între februarie 1700 şi iulie 1701, la care sunt audiaţi (de bună voie şi sub tortură) 95 de martori.

      În timpul anchetei  ies iveală informaţii importante : tăinuitorii bunurilor jefuite au fost per­soane de toate neamurile şi de toate ocupaţiile: români, unguri, evrei, preoţi, juzi ai satelor, orăşeni, ţărani etc. O parte din lucrurile de preţ au fost date ca şi daruri comandantului Löwenburg, altor slujbaşi, ca şi unor militari habsburgici pentru servicii şi bunăvoinţe faţă de tâlhari.

Însuşi Pin­tea şi o parte a corifeilor săi au fost înrolaţi, în mai multe ierni (sub nume false)  în sânul unităţilor militare şi de haiduci impe­riali din Partium.

     Din anchete rezultă şi profunda nedreptate care domnea în sânul cetei de haiduci:  astfel haiducii capturaţi Nicolae Baba, Toma Fodor, Iosif Nicoară, Costin Pap, Sa­muil Pusztai şi Ladislau Magdan  declară că au fost nedreptăţiţi la împărţeală, primind mult mai puţin ca alţii, că au fost înşelaţi de mai marii lor, că nu au putut lua parte la decizii etc.

       Cât despre ajutorarea celor oropsiţi prin intermediul comorilor jefuite, nici unul dintre martori nu menţionează vreun cuvânt...

Declinul

    Ulterior atacului, la 15 august 1699, oamenii lui Pintea intră în grădina lui Kerekes Ferencz din Baia Mare, înspăimântînd oraşul.

    Însă, laţul se strângea...Căpitanul cetăţii Satu Mare, colonelul Friedrich von Löwenburg, se ocupă personal cu prinderea şi persecutarea haiducilor. La 2 ianuarie 1700 Pintea este prins şi închis de Löwenburg în cetatea Satu Mare, unde se afla încă în februarie, când este eliberat  sub jurământ şi chezăşie în vederea predării bunu­ri­lor jefuite de la negustorii greci.

     Acesta însă în loc să-şi ţină jurământul, atacă în aceeaşi lună, împreună cu 50 de haiduci, convoiul a doi negustori sătmăreni (lângă Cicârlău), luându-le lucrurile pe care le duc la Crăceşti.

Apoi, autorităţile încheie o nouă înţelegere cu el, oferindu-i o sumă regulată de bani pentru a fi lăsaţi în pace. Astfel, la 25 septembrie a aceluiaşi an Consiliul oraşului Baia Mare trimite doi emisari la Şurdeşti să se întâlnească cu el pentru a stabili de comun acord plata "tributului.

Nerespectând nici această înţele­gere,  acesta este iar capturat de Löwenburg la Satu Mare şi din nou eliberat în circumstanţe dubioase, probabil dând mită.

     Apoi Pintea ajunge să fie proscris, conform ordinului împăratului Leopold din 23 aprilie 1701:

Pentru prinderea aceluiaşi Pintea şi a însoţitorilor lui, cine are curaj pentru a redobândi într-adevăr liniştea şi pacea poporului, nu numai pentru a-l dezvălui pe acest Pintea ci şi pe unde a fost zărit, cu siguranţă i se oferă o răsplată  imperială de o valoare de 500 de taleri, aceluia care îl va  preda pe zisul Pintea, viu sau mort, trebuie răsplătit pe lângă celelalte obiceiuri prin părţile valahice chiar şi preoţii trebuie să proclame aceste sugestii prin biserici, şi Noi hotărâm cu bunăvoie ca acest lucru trebuie răspândit”.

     În luna mai 1701 îl aflăm pe Pintea, în baza măr­turiei unui hai­duc executat apoi de autorităţi, nu numai în cali­tatea sa de răufăcător ci şi de angajat cu soldă în rândurile armatei impe­riale, de con­du­cător al unor unităţi de călăreţi cantonate în ce­tăţile din Partium. Guberniul se adresează la 8 mai 1701, comitelui Zarandului, Mihail Szává, şi coman­dan­tului militar al cetăţii Ineu, pentru a solicita prinderea şi pe­dep­sirea  lui Pintea, aflat la Ineu în calitate de hotnog  al călăreţilor maghiari, sârbi şi români.

    Imediat după aceea, la data de 15  mai, oamenii lui Pintea (nobilul român Szuhai şi tovarăşii acestuia din Cicârlău) îl jefuiesc şi ucid pe vicarul episcopal Isaia de la mănăstirea Bixad. Acesta din urmă era călugăr grec şi fost stareţ al Mănăstirii Sfântul Apostol Pavel de pe Muntele Athos, convertit la catolicism şi însărcinat cu câştigarea la Unire a românilor din părţile Bihorului, Sătmarului şi Maramureşului. Deşi unii istorici ai bisericii au atribuit lui Pintea statutul de apărător al ortodoxiei, acest lucru merită discutat, cât timp mobilul uciderii lui Isaia pare să fi fost pur şi simplu prădarea mănăstirii pe care o incendiază furând de acolo printre altele şase pistoale, (conform actelor din Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, Fond primăria Baia Mare, 1701- Inquisitiones Examine item es Fassiones ut et Sententia Praedonum Famoso Pintye...) şi din vreme ce haiducul a jefuit la viaţa sa destui ortodocşi („grecii” şi negustorii din Ţara Românească).

   La 27 iunie a aceluiaşi an, Comitatul Maramureş anunţă Guberniul că a  cheltuit deja mii de florini pentru prinderea lui Pintea fără nici un folos, că negustorii „greci” nu vor mai fi despăgubiţi de comitat pentru jafurile efectuate de haiduc şi că fiecare sat maramureşean va lua măsuri pentru prinderea lui Pintea, în caz contrar amenda fiind de 500 de florini.

    Haiducul reapare în primăvara lui 1703 ca şi căpitan al lui Francisc Rákóczi al II-lea, în luptele contra administraţiei austriece din nordul Ardealului şi Ungariei, alături de românii, maghiarii şi ucrainenii din aceste părţi (intitulaţi în actele vremii-curuţi), care vroiau să scape de habsburgi, după cum scria Rákóczi în Memoriile sale: „o veste prea plăcută m-a cuprins, căci Pintea, lotrul faimos din Meseş, de origine valahă, să-şi dovedească credinţa ce-mi păstrează...”.

 

    La 7 iunie, maramureşenii (posibil ca la luptă să fi participat şi Pintea), sunt înfrânţi lângă Dolha (azi Ucraina) de armata regulată imperială.

  Sfârşitul

   Apoi a venit atacul contra Băii Mari condus de Pintea, sfârşit cu moartea acestuia. Iată procesul verbal doveditor, din 14 august 1703: „Căpitanul de curuţi din Sighet Majos Janos, prin două scrisori trimise conducerii acestui oraş (Baia Mare) cerea sub aspre sancţiuni: nimicirea bunurilor-împuşcarea femeilor şi copiilor şi tragerea în ţeapă a conducătorilor oraşului, în primul rând să se supună, în al doilea rând să-i trimită 3 sau 4 tone de pulbere, 100 de taleri, cartuşe cât mai multe, postav, alimente şi altele. Oraşul n-a suferit nici o pagubă, pentru că Majos Janos cu oastea sa a luat altă direcţie. Dar alţi curuţi, locotenenţii Bekessy Andrei., Lanţoş Janos, Balica Urszuly cu două companii şi acel vestit tâlhar Domnişorul Pintye de Hollomezo (Măgoaja, n. red.) care făcuse dovadă prin alţii a calităţii sale de partizan a lui Francisc Rákóczi, oprindu-se la Poarta Maghiară a oraşului (lângă Turnul Măcelarilor de azi, n.red.), au pretins stăruitor conducerii oraşului să se supună Principelui. Fiind seară, ambele părţi au predat ostateci, şi luarea hotărârii a fost amânată pentru dimineaţă, când părţile au căzut de acord în sensul cererii formulate de curuţi, cu menţiunea să se trimită o delegaţie la Fr. Rákóczi pentru a-i face cunoscută hotărârea luată.

   Curuţilor li s-au trimis din oraş 7 căruţe de pâine, carne şi butoiaşe de vin. Fără să se cunoască motivele, curuţii au aruncat pâinea şi carnea, au spart butoiaşele cu vin şi s-au îndreptat furioşi spre partea exterioară a cetăţii pe care au dărâmat-o.

   Între aceşti curuţi primul a fost sus-numitul Pintea. El însuşi a lovit poarta, împotriva protestelor repetate ale curuţilor din oraş, ce au fost daţi ca ostateci. În toiul acestui atac dat de Pintea, căci tovarăşii săi au rămas în urmă, curuţii ostateci au îndemnat pe orăşeni să răspundă împuşcăturilor repetate din afară.

   Orăşenii au luat armele şi au tras. În timpul luptei, Pintea a fost lovit şi a căzut înaintea acelei porţi. Corpul său, ca cel al unui hoţ, a fost îngropat fără ceremonie, lângă gardul din interiorul cetăţii.” (Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, Fond primăria Baia Mare, Protocollum V ab anno 1701 uscue 1715 inclusiva, anno 1703, p 20-21).

   Conform altor date, Pintea a fost doar capturat şi rănit la 14 august, fiind apoi împuşcat pe data de 22 a lunii, la ordinul sau chiar de către consilierul Decsy Istvan, şi că motivul atacului ar fi fost faptul că mâncarea şi vinul date de băimăreni erau otrăvite.

  Foştii săi ortaci continuă să lupte sub flamura lui Rákóczi, cucerind la 17 august cetatea Hust. Apoi, tot curuţii sunt cei care incendiază şi demolează mănăstirea Peri (şi nu tătarii, polonezii sau austriecii care au prădat în acea epocă Maramureşul)...

În spatele legendei

Haiducii propriu-zişi şi-au văzut de „treabă” şi după moartea lui Pintea, numele lui fiind purtat de mulţi conducători ai acestora, până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, acest fapt explicând multele şi frumoasele legende, întâmplări şi fapte de arme atribuite generic lui Pintea. Astfel, următorul Pintea Viteazu apare în anii 1708 la Baia Sprie şi 1711 la Budeşti, acesta fiind executat la Satu Mare în 1711. Acesta avea trei cete de haiduci-una în munţii Gutâi, alta în Oaş şi alta prin părţile Cicârlăului şi pare să fi fost născut la Budeşti.

    Un alt Pintea apare în timpul luptelor cu tătarii din 1717, un altul tocmai în 1845 la Baia Sprie-unde este spânzurat (zalele acestuia fiind expuse la Muzeul Judeţean Maramureş) şi ultimul la Ocna Şugatag în 1848 -an când acesta trece în tabăra revoluţionarilor lui Ioan Buteanu! 

    Cât despre majoritatea lucrurilor atribuite lui Pintea Viteazu (cămaşa de zale de la Budeşti, coiful, sabia, pistoalele, buzduganul), acestea par a fi mai recente decât epoca în care a trăit personajul nostru şi pot să fi aparţinut vreunui alt Pintea dintre cei menţionaţi ulterior cu acest nume.

   Nu putem să nu observăm atributele mesianice sau achileene cu care acesta a fost prezumtiv înzestrat de tradiţia populară, aflată în permanentă căutare de modele: avea 12 haiduci, făcea minuni, zbura cu calul sau cu ajutorul unor aripi confecţionate de el însuşi, a fost trădat de un „Iuda”, punctul său vulnerabil era subsuoara stângă-dacă era împuşcat acolo cu glonţ de argint, n-a murit („num-un ptic s-o hodinitu”). Din toate acestea, un istoric nu poate reţine decât vârsta pe care acesta a trăit-o: 33 de ani şi jumătate, exact ca Iisus Hristos, coincidenţă exploatată desigur de către creatorii de legende. 

  Revenind însă la tema lucrării, se constată următoarele : din cele şase atacuri ale lui Pintea documentate cert până acum (septembrie 1695-Munţii Maramureşului, iunie 1698-Baia Mare, iulie 1698-Coştiui, iulie 1699-Coşbuc, februarie 1700-Cicârlău, mai 1701-Bixad), doar într-un caz – jaful de la Baia Mare, aflăm că Pintea a împărţit prada săracilor, în celelalte situaţii păstrând-o pentru el şi tovarăşii săi (pe care chiar i-a nedreptăţit-vezi atacul de la Coşbuc) sau dând-o ca mită autorităţilor vremii cu care a fost, nu o dată, părtaş.

 Cititorii sunt invitaţi deci să tragă singuri concluziile: ce a fost Pintea -criminal şi tâlhar sau un luptător pentru dreptate?


AUTOR: TEOFIL IVANCIUC

 
 
 
 
 
 
 

pintea2.jpg

pintea5.jpg

Enter supporting content here

AMINTIRI